Un moment de mine

În 2013 îmi scrijeleam în piele ”I have no soul”. Pentru că eram atât de convinsă că trebuie să-mi îngrop o dată pentru totdeauna tot sufletul.

În 2014 l-am regăsit. Pe el, pe suflet. Și a înflorit un buchet cu 7 maci pe mâna mea.

Oricât mă chinui să umplu clipele cu sarcasm și să scap de prostul obicei de-a avea suflet...nu-mi prea iese.

Rareori sunt acele momente (de care eu aș face mișto și aș spune că sunt momentele mele yoghine) în care îl ascult pe Leonard Cohen cum îmi cântă Hallelujah, închid ochii și plâng râzând.

Plâng râzând cu sufletul plin de bucurie că încă am momente în care simt tot și iubesc tot, în ciuda a tot. N-ai cum să mă înțelegi cititorule, pentru că și eu încerc de treizeci și ceva de ani să o fac și nu-mi iese prea bine.

Sunt într-un plin proces de exorcizare. Nu știu dacă vreodata m-am oprit, dar acum îl simt puțin mai aproape de mult așteptatul final. Și, habar n-am ce-am să găsesc dincolo când se încheie, dar, încep să mă bântuie niște clipe de ”total bliss” pe care n-am mai simțit-o eu, cu mine, niciodată. Nu știu cum să îți explic ce înseamnă total bliss. Îmi place mai mult în engleză.

Viața mea a fost o poveste interesantă și începe să-mi placă să o povestesc. Mă simt din ce în ce mai aproape de momentul în care o s-o aștern pe hârtie. Nu pentru că aș fi un exemplu bun ci pentru că aș fi o lectură bună. Viața mea continuă să fie o poveste interesantă, deși am încetat să mi-o scrijelesc în piele.

Mai am o singură revelație de trăit până la finele lui 2017.

Mai adaug un an (intrigant) celorlalți împliniți până acum. Nu știu dacă voi avea chef sau timp să-i scriu retrospectiva. Sunt în țara mea de suflet și-i admir cerul în fiecare dimineață și-mi trag concluziile în liniște fără să simt nevoia să le împart cu publicul.

Restul lumii începe să-mi pară ca un soi de decor în fundal. Nu mai trăiesc printre ei, ci ei trăiesc în lumea mea.

Ușor, ușor, ușor – în timpul și condițiile mele – începe să nu-mi mai pese.

Secretul nu este să-ți îngropi sufletul.

Ci să știi când să-l folosești.

Hallelujah

Poezie, zâmbet și o țară verde crud

Nu știu dacă ați trăit vreodată așa ceva.
Nici nu știu cum să definesc acest fenomen...să-i zic pauză de inspirație? Blocaj?
Atunci când faci ceva cu naturalețe, ești atât de obișnuit să o faci încât, atunci când intervine golul de gânduri...habar n-ai cum să reacționezi.
Așa mă simt eu acum.
Mi-au rămas gândurile departe, mintea mi-a părăsit corpul sau pur și simplu nu-mi mai găsesc cuvintele potrivite.
Intenționam să fac o retrospectivă a vacanței mele. Să pun în ordine amintirile, să le retrăiesc, așa cum fac de obicei.
De fiecare dată revăd mental trăirile, locurile, reascult conversațiile, disec gândurile și le analizez iar și iar.
Nu și de data asta. 
Am fost atât de ancorată în a-mi savura momentele prezente și am încercat să trăiesc totul atunci, pe loc, încât simt că am rămas fără cuvinte.
Aș putea să fac un efort și să relatez un fel de jurnal de călătorie...însă ar fi prea fad comparativ cu tot ceea ce am simțit.
M-am simțit vie și fericită. Nu pentru că am fost în vacanță (bine, și pentru că a fost vacanța mult-așteptată) ci pentru că s-a întâmplat ceea ce mi-am promis ultima oară când am fost în Dublin – și anume că am să revin.
Am numărat minutele în avion, recunosc.
Am avut oameni faini și foarte dragi alături.
Am văzut locuri incredibile.
Am râs în fiecare zi, n-am avut nicio secundă în care să mă macine vreo grijă.
Per total...a fost perfect. Și asta o spune un om care nu s-a putut debarasa de propriile gânduri niciodata până acum.
E normal ca frumusețea să te copleșeasă la un moment dat, e normal ca oamenilor faini să le zâmbești, e normal să fii fericit în vacanță...însă (pentru mine cel puțin) normalul meu a păstrat mereu o doză de spaimă.
Orice am făcut până acum n-am reușit să mă detașez complet și să savurez pur și simplu clipa. Să fiu împăcată cu mine. Să n-am niciun regret, niciun plan și nicio jenă.
Am băut bere bună dimineața, la prânz și seara.
Am mâncat mai mult decât am mâncat vreodată în viața mea și mi-a plăcut totul.
Nu regret cele 2-3 kilograme în plus și nici nasul cojit datorită vântului irlandez.
Am respirat aer rece, adorabil de rece, am admirat cer senin, atât de albastru încât lăcrimam doar când mă uitam spre el.
M-a ars și soarele iar ploaia nu m-a găsit deloc în cele două săptămâni cât le-am locuit țara. Am făcut tone de poze, ce să vă spun...frumoase, care mai de care.
Irlanda e o țară frumoasă și-am cam vâzut mai bine de jumătate din ea.
Oamenii sunt exagerat de politicoși și foarte relaxați. Or fi având și ei grijile lor însă...pare-se că le lasă la intrarea în pub. Nu, nu își îneacă grijile în bere ci mai degrabă își împart zâmbetele cu prietenii.
M-am simțit acasă. Dar asta am simțit și data trecută. Nicio secundă n-am simțit că sunt un turist rătăcit.
Am simțit că diminețile îmi aparțin și că serile mă copleșesc. Dar...eu sunt poetă. Și subiectivă și îndrăgostită.
Irlanda e verde. Verde, verde, verde crud și curat.
Are miliarde de flori de toate culorile pe care nimeni nu se îndură să le rupă din pământ. Sunt atât de frumoase...încât simt iar că n-am cuvinte.
Irlanda e liniștită. Da, orașele mișună de turiști dar toți sunt cuminți și zâmbesc.
Irlanda e veselă. Prietenoasă. Senină...sau, cel puțin așa a fost pentru mine.

Nu doresc să fac comparații și nici să ridic în slăvi locul acela.
E locul meu drag, îmi iubesc la fel de mult și țara.
Doar că ... mă plac pe mine când sunt acolo. Și sunt altfel acolo. Nu înțeleg de ce...

În fine. Am adus cu mine niște liniște.
Recunosc că nu-mi vine a crede cât de repede a trecut... Mă simțeam pierdută în propria casă.
Am deschis repede un Guiness.
Acum trebuie doar să învăț să fac pâine irlandeză :) Ceea ce vă doresc și vouă.

Bine v-am regăsit!

Superlativ cu 14-n coadă

...așa aș descrie eu anul ce tocmai se încheie.
Recunosc că mă gândesc de ceva vreme la retrospectiva lui 2014. Pentru că a fost anul meu :) Dar...nu l-aș mai trăi din nou. De ce? Simplu: sunt curioasă. Știu că se poate mai bine, mai mult sau...mai rău, mai nebun. Habar n-am. Necunoscutul e atât de incitant!
Dar, hai să vorbim despre ce știu și ce a fost.

Mi s-au împlinit TOATE dorințele. De fapt, eu le-am împlinit.
Am trăit fiecare moment, fiecare zi, fiecare întâmplare cu toată ființa mea. Am fost vie. Am învățat să râd, am plâns, am suferit și m-am bucurat. Ca orice om normal. Normalul ce mie îmi era străin.

Începând din ianuarie, când am simțit pentru prima oară în viața mea că mă întorc acasă (la revenirea în București) totul a fost nou pentru mine.
Am călătorit. Cel mai mult de când mă știu. Am bătut țara asta în lung și în lat. I-am vizitat și pe frații bulgari și mă pregătesc să încep 2015 tot la ei din bătătură. Am lăsat soarele Greciei să mă ardă și mi-am regăsit zen-ul în Thassos. Mi-am împlinit anii în verdele Irlandei. Mi-am umplut sufletul de Dublin. Pentru că mi-am recuperat sufletul. Cu 7 flori de mac. Scrijelite în piele.

Am învățat multe. M-am învățat pe mine mult. Am înțeles multe. Am cunoscut mulți-mulți-mulți oameni noi. Mi-am lipit de suflet oameni dragi și m-am dezbrăcat de multe prejudecăți.

Mi-am depășit limite și am trăit senzații incredibile, pline de adrenalină. Și bune și rele. Pentru că 2014 a fost anul în care eu am avut cele mai multe probleme de sănătate din toți anii mei de până acum. Am ajuns de 4 ori la urgență, dintre care de 3 ori cu accidente fizice - mai grave sau mai puțin grave.
Totuși, m-am vindecat. De toate. Și mental și fizic. Am depășit dereglarea hormonală ce a durat aproape un an întreg. Și am reușit să fac pace cu tot trecutul meu, fără să am niciun sentiment negativ. E mult pentru mine. Enorm de mult.

N-aș vrea să dau o notă dramatică acestei retrospective, însă a fost un an plin. De viață și de revelații.
Și tot ce am scris pe 30 decembrie 2013 s-a întâmplat. Mi-am dorit să trăiesc, să călătoresc și să mă îndrăgostesc (eu) în anul ce tocmai se încheie.

Și așa a fost. (exact așa am făcut, deși, exceptând partea cu trăitul, restul părea imposibil)

Vine 2015. Zâmbesc. Parcă mi-e puțin teamă să-mi doresc lucruri, știind că se vor întâmpla :) Dar nici nu vreau să nu-mi doresc nimic pentru că am învățat cât de mult te poate motiva să știi ce vrei.

Vreau un 2015 în care să evoluez. Pe toate planurile. Vreau să fiu mândră de mine, să nu stagnez și să-mi finalizez proiectele ce m-ar ajuta pe plan profesional. Permis de conducere, diplomă de instructor, hârțogării necesare bunului trai în societate.
Pe plan personal...vreau să fiu fericită. Și liniștită. Și iubită. Merit să fiu iubită. Să învăț în continuare să trăiesc frumos. Și calm. Și vreau să vreau mai mult.

Vreau să am în continuare oameni frumoși alături și să cunosc oameni noi, interesanți. Îi vreau pe cei dragi fericiți, asta se sub-înțelege.

Și vreau ca în 2015 să nu-mi mai fie frică. Hai că e destul.

Să ne citim cu bine, să ne trăim revelațiile, să ne invățăm lecțiile si să nu ne fie frică să cerem ceea ce credem că ni se cuvine. Dorințele se împlinesc. Trebuie doar să stim ce să ne dorim.

La mulți ani!

Eu sunt acolo...

Locul meu "de evadare" era în Deltă. Deși am fost o singură dată acolo, am simțit atât de intens locul acela...încât - de câte ori voiam să-mi ies din mine și să mă teleportez altundeva, acolo era. Pe plaja din Sfântu Gheorghe, dimineața la 6. Sub cerul roz-violet, cu țipăt de pescăruși, unde Dunărea se înfige în mare și-i îmblânzește gustul sărat. Unde nisipul te frige la tălpi seara și îți dă fiori reci dimineața. Unde miroase a liniște și ai impresia că lumea, așa cum o știi, s-a sfârșit sau nu contează. Habar n-am dacă în continuare locul și-a păstrat doza de sălbăticie și cerul aproape, fascinant de plin de stele, sau iarba udă sau concertele de greieri. Când închideam ochii eram acolo.

Acum sunt în alt loc. Și m-am îndrăgostit atât de tare încât mă doare. Uneori închid ochii și-i deschid imediat doar ca să nu-mi dau voie să visez. Pentru că ar fi prea tentant să rămân cu ochii închiși și încorsetată-n fantezia mea. E umed. E umed chiar și când e soare, chiar și când lumina îți inundă retina, aerul te hrănește.

E cerul. E un cer...căruia trebuie să-i scrii poezii. Nu-mi vine să cred că între aici și acolo nu există nicio graniță de ceruri. Și chiar dacă n-ai privit niciodată cerul, nici ziua, nici noaptea, nu te-ai lăsat sedus de norișori pufoși, albi, plutind în albastrul inconfundabil, chiar dacă nu te mișcă răsăritul din mare sau apusul din munți, lasă-mă să-ți spun că ai să adori cerul de acolo. Pentru că e altul. Unul cum n-ai mai văzut și unul cum n-ai să mai vezi. E un cer ce-ți vorbește, un cer în care ai vrea să ajungi de parcă te-așteaptă zeii despre care ai citit în cărți. Fie că-i gri, fie albastru, fie că-i negru sau toate trei la un loc, de câte ori îți ridici privirea înspre el parcă-ți spune să rămâi așa. Privind tâmp înspre în sus, povești desenate de nori. Nori care vin, aleargă, nori care mor în raze albe de lumină sau nori care plăng isteric cu picături mici și dese.

E liniștea. Am fost îndrăgostită de o mie de locuri liniștite care-ți vorbesc pe muțește, dar aici e altceva. E liniștea care te umple. E gălăgia liniștită. E agitația calmă. E nebunia plăcută. E zgomotul viu. Totul trăiește în jur, totul are un puls, nu e niciun mormânt tăcut, însă, cumva, ciudat, poți să te auzi pe tine. Poți să distingi toate zgomotele din jur într-un mod deloc agitat. Poți să auzi totul fără să fie nevoie să asculți nimic.

E verde. Atât de verde încât chiar nu pot să-l descriu în cuvinte. E verde viu, e verde crud, e verde gălbui, e verde roșiatic, e verde vesel. E un verde de-ți vine să-l paști. Și e peste tot. Și peste tot e la fel! La fel de verde, la fel de viu, la fel de îmbietor. E halucinogen. Pășuni întinse cât îți cuprinde privirea de un verde umed care-ți tentează amprentele. Trebuie să-l atingi, să-l dezmierzi, să-l iubești, să-l protejezi...trebuie să devii și tu verde doar ca să te simți atât de admirat.

Și chiar nu sunt turistul ăla impresionat de o țară nouă pe care acum vrea să și-o însușească. Pentru că am mai văzut locuri frumoase, țări frumoase cărora am vrut oarecum să le aparțin. Dar n-am reușit. Am fost mereu turist. Și, indiferent cât de mult mi-au plăcut locurile vizitate, nu m-am simțit acasă. Ci trebuia să mă întorc acasă. Aici voiam să mă pierd. Să mă uite timpul sub un copac, să rămân pe fiecare bancă, să mă zugrăvesc pe stâncile mării, să mă lipesc de zidurile caselor, să inhalez cerul și să le zâmbesc tututor oamenilor pentru tot restul zilelor mele. Ba mai mult, vreau să descopăr fiecare bucățică din țara aia. Îmi doresc atât de mult să mă întorc și să văd tot ce poate fi văzut... Închid ochii. Văd cer, văd oameni, văd liniște, văd frumos. Sunt acolo.

Trebuie să mă întorc în Irlanda :)

Toate-s noi si... (atat)

E ciudat cum dupa cate o ora, doua in care nu stau incruntata, zambesc pana fac carcei la obraji si sunt pur si simplu linistita, incep sa ma simt vinovata de fericirea mea si sa o sabotez. Pur si simplu nu-mi vine a crede ca uneori (uneori) lucrurile merg bine iar binele e placut... 
Lucrurile sunt simple si desi am facut propaganda simplitatii tot eu am fost victima scenariilor complexe.
Punct si de la capat. 
Draga mea Cristina...e clar ca ai functionat defectuos pana acum:) Viata ti-a pus din nou pixul in mana (vorba cuiva drag tare) si tu ce faci? Vrei sa corectezi pagini trecute sau sa mazgalesti cu mana stanga?
Totul e nou. Chiar si sentimentele placute, fericirea si binele sunt noi. Le simt altfel. 
Incerc in fiecare moment sa fiu si sa ma comport ALTFEL decat imi spune fiecare instinct. Pana si bunul obicei de-a invata din greseli imi vine sa il reneg. De ce? Pentru ca ce rost are sa tot insir concluzii si sa analizez fapte deja petrecute iremediabil? E simplu: pana acum NU a fost bine. 
Lasa tot si scrie din nou. Altceva! Alte personaje, alt gen literar. 
Nu drama, nu poezii.
Scrie glume tampite intelese intr-un cadru restrans....Scrie retete culinare si poate devi mai ceva ca Jamie Oliver.
E atat de nou totul incat nu stiu daca sa fiu mandra de mine sau sa ma auto-intitulez inconstienta. 
Sau...sau pur si simplu sa nu mai despic firul in 40. Simti, faci. 
Spui ce simti si te pui in pielea omului din fata ta. Nu mai e cazul de "care pe care". Competitii negative si orgolii distructive nu-si au locul in noutatea asta a mea.
Invat :) am atat de multe de invatat incat...wow...parca nu m-as mai opri.
 Totul e nou si fascinant :) 
Timpul nu mai e neaparat un impediment pentru ca am observat ca functioneaza in avantajul meu daca il traiesc zambind. 
Nu am murit (asa cum credeam) dupa cateva nopti nedormite, ci, din contra, am fost mai plina de energie ca oricand. Oamenii noi pot fi frumosi. 
Nu toti oamenii iti vor raul. 
Oamenii ma plac la prima vedere. 
Uneori n-am dreptate. 
Ranesc mai usor decat as fi crezut. 
N-am niciun motiv sa ma restrictionez. Iesitul din casa imi face bine. 
Sportul e de fapt cel mai mare viciu al meu. 
Nu trebuie sa pun etichete. 
Nu-mi pot da seama de un om de la prima vedere. 
Nu sunt cea mai desteapta de pe fata pamantului. 
Am nevoie sa fiu ghidata. 
E ok sa risti. 
E ok sa ai suflet. 
E ok sa arati ca ai suflet. 
Nu e ok sa fii rautacios. 
Nu e mereu o calitate sa fii mega organizat.
Nu trebuie sa fii mereu fixist. 
Poti sa dormi bine in aproape orice pat :) 
Nu trebuie sa mai reactionez la primul impuls. 
Increderea in mine conteaza. 
Agresivitatea in orice forma a ei de la verbala pana la "in gluma" e o capcana.  
Poti sa discuti fara sa ridici tonul (de fiecare data chiar).
....
Si ar mai fi dar am altele in gand. De facut, de citit, de schimbat...de imbunatatit:) 
Toate pe rand, nu toate deodata si nu de azi pe maine :)
Asa ca...am sa fiu putin mai ocupata in perioada imediat urmatoare. Bine, recunosc, acum sunt in drum spre mare, deci maine si poimaine ma ocup doar cu prajitul la soare, ascultatul de valuri si mancatul de peste. 
De luni ne revedem cu acelasi zambet tampit pe fata dar usor mai ciocolatii :) 


Va pupa fata!