Și jos și sus

S-a încheiat un ianuarie greu. Dacă așa mi-a început un an pe care l-am privit cu optimism...nu-mi rămâne decât să aleg ștreangul mai la modă.

Sau...să râd la viață. Că așa mi-am promis acum vreo câțiva (mulți) ani. Că o să-i râd vieții în nas și o să-i storc lămâi în ochi.

Și, am învățat că primim altfel încercările atunci când suntem fericiți. Culmea, direct în plex. Că dacă aș fi fost pseudo-deprimată, posibil că spuneam un “let it come” și gata. Bă da’ eram în vârful vârfului. Cu rânjet și cu o încredere în mine...la capacitate maximă. Cu impresia că am maturitate, că am înțelegere, că am răbdare, că am tot, că-s zeu.

Și-atunci...n-am mai fost.

Și am început din nou dansul stărilor și personalităților. Și-am dansat în horă cu tristețea, m-a valsat și nesiguranța, n-am refuzat un blues lipit de furie și...când să plec acasă, văd depresia că-mi face ochi dulci.

Ca atunci când îți vezi prieteni vechi, le știi hatârurile, zici că după două beri și trei povești te bagi la somn, da’ ei nu te lasă și trag de tine ”mai stai, mai stai”.

Și dimineața te trezești c-o mahmureală din aia de-ți juri că nu mai faci. Până…data viitoare.

Cam ca și cu anturajul prost, emoțiile negative pot să-ți intre pe sub piele mai mult și mai repede decât crezi.

Dar, contrar a tot ceea ce credeam despre mine în trecut (știți etapa antisocială, etapa dark, etapa dead), nu mă pot privi în oglindă resemnată.

Cel mai bine știu să mă ridic după o căzătură zdravănă. Așa am făcut de când mă știu. Mă rup de lume, îmi ling rănile și-mi pun armura. Hai, la luptă, iar. Că nu-mi pot vedea nicio zi din restul vieții mele resemnată. Resemnarea nu face parte din cuvintele pe care eu le iubesc.

Iubesc viața asta nebună și n-am dat atâta din coate până acum ca să dansez cu depresia sau să trăiesc cu tristețea și resemnarea. Mi-am plâns toate lacrimile și poate c-o să le mai plâng, că mi-s femeie, așa cu noi, pișăm ochii cel puțin o dată pe lună.

Dar câștigăm și războaie.

Ceea ce vă doresc și vouă.