Introspectiva 2020

 

Cam asta a fost. Un an de introspectie. L-am descris deja intr-o propozitie, why bother for more?

2020 va fi un an tinut minte de planeta asta. Ne-am imaginat oare ca ne vom intreba daca este sfarsitul lumii de atat de multe ori? Ne-am imaginat oare toate starile emotionale prin care vom trece de-a lungul intregului an 2020?

Eu una nu. Imi amintesc si acum momentul in care omul mi-a spus, intr-o fraza simpla, “a aparut un virus nou in China si este extrem de contagios.” Am ras. Am crezut ca e o gluma. Ca e un fake news desprins dintr-un scenariu de film. Avea sa fie ultima luna de normalitate. Normalitate. Ce mai inseamna asta acum? Care este noul nostru normal?

Lunile februarie si martie mi-au testat agonia. In casa cu un copil ce tocmai se pregatea sa descopere lumea. Un copil care se hraneste cu emotiile parintilor pentru ca este instrumentul lui principal care-l stabilizeaza sau dezechilibreaza, dupa caz. Am facut exces de mass-media, am facut provizii, am facut planuri de rezerva la planurile de rezerva. Am incercat sa nu ma las coplesita si am esuat. Apoi am plecat. A fost cea mai buna decizie pe care am putut-o lua. Ne-am mutat la tara, intr-o zona izolata, alaturi de mama, sora-mea si copii. A mea si al ei. Femeile la adapost, barbatii pe front. Cam asta a fost sacrificiul cerut de moment.

Primavara ne-a prins afara, in curte, cu padurea peste drum, intr-o zona fabuloasa, departe de orice pandemie. Nu mi-a lipsit nimic. Si nu degeaba spuneam ca mi-a ramas acolo o bucata de suflet. Pentru ca am senzatia ca acolo am inceput cu adevarat sa ma intorc la mine. Acolo a fost Tibetul meu. Faimosul loc de introspectie si meditatie. Seara de seara, afara, in curte, privind luna si ascultand vocea naturii. Fara sa imi pese ce spune oglinda. Fara ore stabilite pentru intalniri. Fara deadline-uri, fara aglomeratie l metrou, fara parcuri anoste in care cauti putina conexiune cu natura fara sa o regasesti insa. Luna a crescut acolo. Fara reguli de distantare sociala. Respirand aer proaspat, descoperind ploaia, pamantul, mirosul de frunze putrede, firele verzi de iarba nascuta atunci, soarele cu dinti, soare prietenos, norii care “fac buuuum” si vantul care se joaca non-stop in parul ei.

N-as fi vrut sa mai plecam de acolo. Dar aveam un acasa care ne astepta. Omenirea se schimbase deja. Normalitatea era alta.

Am trait bineinteles vara caniculara din capitala. Prudenti dar mai linistiti.

Una peste alta, mi-am petrecut pandemia in familie. O noua valoare adaugata sistemului meu de valori. Familia. Importanta acesteia.

Anul 2020 mi-a adus ceva ce n-am mai reusit sa traiesc din copilarie. Ne-am sarbatorit impreuna toate zilele de nastere; a mamei, a sora-mii, a mea, a lui tata. Chestia asta nu s-a mai intamplat de cel putin 18 ani.

La nivel emotional anul 2020 a adus revelatii. N-am simtit povara distantarii sociale. Bine, eu fiind un lup singuratic de felul meu, mi-ar fi fost  si greu sa ma simt impovarata de acest lucru. Apoi mai exista si copila in viata mea. Creatura imi umple timpul si-mi devoreaza libertatea. Asta cu libertatea insa e o poveste separata. Asta a durut putin. Sa imi simt libertatea ilegala. Sa constientizez ca nu pot oricand sa pun mana pe telefon si sa organizez “o ieseala la bere” sau “sa mancam ceva si sa stam ca fetele”.  Mi-a fost dor de oamenii mei. Si inca imi este. Pentru ca, pe plan social, 2020 a fost un an in care nu mi-am vazut prietenii. Prieteni vechi si dragi pe care abia astept sa ii imbratisez. Nu mi-a placut niciodata sa ma pup cu oamenii, nu prea ma las eu atinsa si am un simt extrem de dezvoltat al spatiului personal. Insa am oamenii mei cu care aceste bariere nu exista. Si, oricat de avansata ar fi tehnologia, nu se compara nimic cu un pahar de vorbe. NIMIC.

Dar am respectat toate regulile. Si le voi respecta in continuare. Poate nu pentru mine musai cat pentru a-i proteja pe cei mai vulnerabili.

2020 m-a recladit si m-a demolat. Nimic nou. Insa de data asta aveam manualul meu de instructiuni la indemana. Am trait bucuria suprema cand am aflat ca sora-mea a invins cea mai crunta batalie a vietii ei. A castigat. Ea este eroul meu in 2020. Nu exista cultura discutiilor sentimentale in familia mea si niciodata n-o sa fim lacrimogeni unii cu ceilalti. Dar sufletele noastre au respirat la unison anul acesta. EA a luptat cum n-am crezut-o in stare si tot ea a castigat. Noi am fost langa ea dar meritul este al ei 100%.

2020 m-a invatat ce inseamna introspectia. Am dus batalia extrovertei si mi-am strigat cuvintele oricand, oricui. In 2020 mi le-am spus doar mie. Nici macar nu le-am scris. N-am simtit nevoia. Am vorbit cu mine zi si noapte. Mi-am povestit viata, mi-am retrait amintirile, mi-am analizat emotiile, am facut cat n-am facut in tot timpul trecut pana acum.

Dovada sade faptul ca atunci cand am fost in buza prapastiei (emotional vorbind), am privit in jos si apoi m-am dat un pas in spate. Nu am cautat maini intinse si nici n-am plans ca n-a fost nimeni langa mine. Ramane o metafora indescifrabila insa o vreau scrisa aici.

2020 pentru mine a fost anul cuvintelor nespuse si al gandurilor nescrise. Un an destul de ciudat in care, totusi, m-am simtit bine. Un an care mi-a adus un echilibru rational. Am redescoperit sportul. Nu asa cum as vrea, din lipsa de timp, insa sunt multumita de evolutia mea pe acest plan si stiu ca sunt dependenta in continuare de miscare fizica. Mi-am redescoperit corpul. Mi-am testat limitele fizice si mi-am dat seama ca inca sunt in control. O satisfactie in plus pentru mine si ambitiile mele. Am ajuns in sfarsit sa gandesc realist si sa ma multumesc eu pe mine, vesnica nemultumita. Am realizat cat este de important sa nu ma mai judec atat de dur si sa-mi ofer din cand in cand si un respiro. Chestie de neconceput pana acum.

Per total, am invatat in 2020 o noua normalitate. Inca ma simt ruginita in a ma exprima in scris. Ceea ce mi se pare ciudat, de vreme ce eu DOAR asa reuseam sa ma exprim coerent. Dar ma incanta provocarea. Pentru ca STIU ca e doar o alta oportunitate de a mai invatat ceva. Ador sa invat. Sa reuseasca viata asta sa ma mai surprinda cu ceva.

Asadar, inchei anul 2020 intr-o noua forma a mea. Am cateva planuri care imi dau un oarecare entuziasm pentru viitor. Un sentiment de mandrie pentru ca se scrie istorie in jurul nostru si nu trebuie decat sa asistam cuminti la schimbare. Si aleg constient sa-mi atribui cuvantul “rabdare” ca fiind cuvantul lui 2021.

Attraversiamo (Eat.Pray.Love. Elizabeth Gilbert 2006)

 

Retrospectivă de an

Că tot nu mă lasă roţile de tren să dorm, că tot mă întrebăm "da' io când oi avea timp să le şi gândesc?", că tot mi-e dor să scriu, v-am spus; s-au aliniat planetele, hai că asta fac.

De obicei menţionez precedentul an - acum chiar că pot spune că şi pentru mine a scrie la final de an e tradiţie - însă vreau să fac referire şi la cel cu 13 în coadă (căreia i-am zis anul încercărilor) dar şi la cel cu 14 în coadă (care a fost cam cel mai bun an al viețisoarei mele).

2015...a fost (încă mai este) un an...interesant. N-aş zice spectaculos dar nici nu ar fi drept să-i spun plictisitor. Din contră, a fost anul care m-a (re)definit cam pe toate planurile.

În prima parte a lui 2015 mă tot întrebăm "now what?!" şi nu-mi convenea niciun răspuns. Nu trebuia nici să mă lupt pentru supravieţuire dar nici n-aveam aceeaşi poftă de nebunie. 2015 a fost anul în care am cam pecetluit ceea ce am vrut în 2014 şi anume să mă cunosc eu pe mine. Să nu fie întrebare căreia să nu-i pot răspunde, aşa am zis.

În 2015 am revăzut Irlanda, mult, intens, frumos, exact cum mi-am dorit. 2015 a adus o stabilitate emoţională în viaţă mea, habar n-aveam că sunt capabilă de aşa ceva.

2015 mi-a şlefuit relaţia sentimentală (parol, noi doi ne-am şlefuit-o, dar na) până la modul la care sunt mândră de ceea ce am şi (deşi vorbesc rar despre asta) e prima oară când am planuri (reale) de viitor cu un om.

Cam în toate lunile lui 2015 m-am războit cu mine şi cu puseele mele de maturitate. Ba mi-e ciuda că-s mai aşezată şi liniştită, ba mă laud că, spre deosebire de alţii, la mine nu e niciun efort să fiu "om mare".

În 2015…mi-am pierdut bucata de suflet cu blăniță neagră și cei mai frumoși ochi verzi din lume. L-am pierdut pe Nemo…și mi-e dor de el în fiecare zi. Totuși, pierderea lui – deși m-a pus în genunchi – m-a învățat și că am latura aceea maternă pe care nu știam că o am. Încă îi simt mirosul și năsucul umed ciocnindu-se de obrazul meu, însă sunt amintiri dragi care mă fac să zâmbesc și așa vreau să mă gândesc la el…cu drag, nu cu tristețe.

Totuși, 2015 e anul în care am făcut cele mai multe fapte bune. Nu voi vorbi despre ele, dar, societatea zice că-s "din alea de aduc bile albe la ăl cu barbă". No' bun, nu mă încălzeşte asta câtuşi de puţin, dar, m-au umplut de emoţii (pozitive) toate momentele "aducătoare de bile albe".

Ce s-o mai lungesc: 2015 e fix anul ăla în care eu m-am uitat în oglindă şi am reuşit să fiu raţională: Cristina, asta eşti tu, aici începi, aşa arăţi, cam asta ştii şi cât atât ai putea. Am făcut pace cu mine aş zice, nu chiar pacea aia de călugăr buddhist, dar mă plac atât cât mă am şi îmi cunosc puterile fără să am nevoie de vreo apreciere externă. Nu e nevoie de validarea nimănui, nu mă mai sperie incertitudinile cotidiene şi râd ca un bătrân înţelept chinez când aud câtă tevatură inutilă iscă problemele sentimentale cărora NOI le acordăm importantă :)

Anyways, o iau pe arătură şi deviez de la subiect şi a intrat vecina de compartiment, clar tre să las telefonul din mână.

2015 e cumva anul în care m-am trezit la "intersecţie de drumuri". Am opţiunea să cred în planurile mele, să încep să mi le pun în practică saaaau...să nu. Orice aleg e fix alegerea mea şi mi-o asum în totalitate.

Ah,  2015 e anul în care zeii, destinul şi mai ales faptul că a fost cadou, m-au facut să încep şcoala de şoferi... Dacă am şi scris pe blog despre asta e clar că îmi iau angajamentul de a deveni şofer cu acte-n-regulă.

Ca să o scriu într-o singură propoziţie (aşa zice advertisingul: dacă nu se poate sumariza într-o singură propoziţie, e degeaba şi nu vinde) anul 2015 e anul în care...AM ÎNŢELES.

Planurile de 2016? Surpriză :)

Despre răbdare și demoni frumoși

Din categoria: “a wise man once said…nothing” sau ”cu cât știi mai multe, cu atât alegi să taci”, observ că încep să fiu zgârcită cu gândurile mele. Ceea ce, pentru o personă cu minte neliniștită, înseamnă oareșce efort.

În ultima perioadă am fost extrem-extrem-extrem de atentă. La mine, la cei din jur, la situații, la sentimente și, nu în ultimul rând, la explicații.

Poate e ceva natural, ce vine în timp, însă mă simt din ce în ce mai stăpâna propriului meu corp și a propriei mele minți. Am învățat să-mi identific, explic și însușesc aproape fiecare emoție sau stare. Ceea ce n-o fi așa mare lucru pentru unii, însă pentru mine e un pas enorm pe poteca echilibrului ce-l caut.

N-am mai avut atât de multe experiențe de împărtășit pentru că acum există un filtru rațional care mă dirijează vigilent. În plus, așa cum tot spuneam și în articolele trecute, cred cu tărie că fiecare experiență este subiectivă și că fiecare individ are propriul mod de percepție și înțelegere.

Vă anunț, pe cei ce încă sunteți răbdători și mă citiți că sunt bine. Mă simt bine, exist armonios și îmi place viața mea. E drept, în ultimele 2-3 luni am jonglat cu emoții când pozitive, când negative. Am avut și o perioadă mai gri, am simțit nevoia de validare și iar validare, a mea, a faptelor mele, a gândurilor mele. Însă, odată ce am ajuns să mă cunosc, aproape că-mi tratez mintea ca pe o răceală. Iau un paracetamol și știu că orice aș face, starea durează aproximativ 7 zile.

Încă mă simt ca un cățeluș curios care studiază omenirea. Suntem cu toții unici și nu cred că mă voi plictisi în a studia tiparele umane de comportament. Nu-i vine a crede antisocialei din mine câtă fascinație îmi stârnesc oamenii și viețile lor.

Acum, că nu mai sunt eu principalul virus de sub microscop, arunc priviri și-n ograda vecinilor.

Ah, să nu uit, că e de laudă: nu mă mai grăbesc. Nu știu cum am devenit atât de răbdătoare dar parcă nici nu-mi mai aduc aminte cum stă treaba cu bătutul din picior.

Nu mă mai raportez la ceilalți. O fi bine, o fi rău, dar ceva din competiția prin comparație a dispărut. Asta nu înseamnă că stagnez sau că mă auto-zeific, ci înseamnă că știu unde încep, unde mă sfârșesc și pot sa-mi aproximez performanța.

Mă pregătesc încet de o retrospectivă de final de an. E aproape ”tradiție” pentru mine și…cumva pot reevalua situația din anii precedenți. Sper să v-o pot așterne cât mai repede deși, mărturisesc, vreau să încep să scriu mai mult din dorința de a ajuta decât din dorința de spovedanie.

Încă ceva, important. Mi-este dor de anumiți oameni. Aș vrea să am ocazia să port câteva discuții deschise cu puținii oameni care mă cunosc cu adevărat. Așadar, dacă vă recunoașteți, vă invit cu tot calmul din lume să-mi invadați lumea :)

Superlativ cu 14-n coadă

...așa aș descrie eu anul ce tocmai se încheie.
Recunosc că mă gândesc de ceva vreme la retrospectiva lui 2014. Pentru că a fost anul meu :) Dar...nu l-aș mai trăi din nou. De ce? Simplu: sunt curioasă. Știu că se poate mai bine, mai mult sau...mai rău, mai nebun. Habar n-am. Necunoscutul e atât de incitant!
Dar, hai să vorbim despre ce știu și ce a fost.

Mi s-au împlinit TOATE dorințele. De fapt, eu le-am împlinit.
Am trăit fiecare moment, fiecare zi, fiecare întâmplare cu toată ființa mea. Am fost vie. Am învățat să râd, am plâns, am suferit și m-am bucurat. Ca orice om normal. Normalul ce mie îmi era străin.

Începând din ianuarie, când am simțit pentru prima oară în viața mea că mă întorc acasă (la revenirea în București) totul a fost nou pentru mine.
Am călătorit. Cel mai mult de când mă știu. Am bătut țara asta în lung și în lat. I-am vizitat și pe frații bulgari și mă pregătesc să încep 2015 tot la ei din bătătură. Am lăsat soarele Greciei să mă ardă și mi-am regăsit zen-ul în Thassos. Mi-am împlinit anii în verdele Irlandei. Mi-am umplut sufletul de Dublin. Pentru că mi-am recuperat sufletul. Cu 7 flori de mac. Scrijelite în piele.

Am învățat multe. M-am învățat pe mine mult. Am înțeles multe. Am cunoscut mulți-mulți-mulți oameni noi. Mi-am lipit de suflet oameni dragi și m-am dezbrăcat de multe prejudecăți.

Mi-am depășit limite și am trăit senzații incredibile, pline de adrenalină. Și bune și rele. Pentru că 2014 a fost anul în care eu am avut cele mai multe probleme de sănătate din toți anii mei de până acum. Am ajuns de 4 ori la urgență, dintre care de 3 ori cu accidente fizice - mai grave sau mai puțin grave.
Totuși, m-am vindecat. De toate. Și mental și fizic. Am depășit dereglarea hormonală ce a durat aproape un an întreg. Și am reușit să fac pace cu tot trecutul meu, fără să am niciun sentiment negativ. E mult pentru mine. Enorm de mult.

N-aș vrea să dau o notă dramatică acestei retrospective, însă a fost un an plin. De viață și de revelații.
Și tot ce am scris pe 30 decembrie 2013 s-a întâmplat. Mi-am dorit să trăiesc, să călătoresc și să mă îndrăgostesc (eu) în anul ce tocmai se încheie.

Și așa a fost. (exact așa am făcut, deși, exceptând partea cu trăitul, restul părea imposibil)

Vine 2015. Zâmbesc. Parcă mi-e puțin teamă să-mi doresc lucruri, știind că se vor întâmpla :) Dar nici nu vreau să nu-mi doresc nimic pentru că am învățat cât de mult te poate motiva să știi ce vrei.

Vreau un 2015 în care să evoluez. Pe toate planurile. Vreau să fiu mândră de mine, să nu stagnez și să-mi finalizez proiectele ce m-ar ajuta pe plan profesional. Permis de conducere, diplomă de instructor, hârțogării necesare bunului trai în societate.
Pe plan personal...vreau să fiu fericită. Și liniștită. Și iubită. Merit să fiu iubită. Să învăț în continuare să trăiesc frumos. Și calm. Și vreau să vreau mai mult.

Vreau să am în continuare oameni frumoși alături și să cunosc oameni noi, interesanți. Îi vreau pe cei dragi fericiți, asta se sub-înțelege.

Și vreau ca în 2015 să nu-mi mai fie frică. Hai că e destul.

Să ne citim cu bine, să ne trăim revelațiile, să ne invățăm lecțiile si să nu ne fie frică să cerem ceea ce credem că ni se cuvine. Dorințele se împlinesc. Trebuie doar să stim ce să ne dorim.

La mulți ani!

Mananca, Roaga-te, Iubeste!

Am mancat, m-am rugat, si-am ajuns sa si iubesc.

Scriu abia acum, zambind, analizand ultimele luni, ultimul an din viata mea, ma identific abia acum cu ultimele pagini ale cartii mele preferate, si realizez ca este atat de simplu...sa traiesti "din carti".

Cartea lui Elizabeth Gilbert a ajuns sa fie vanduta in milioane de exemplare, sa fie idolatrizata, sa inspire femei de pe intreaga planeta.

De ce?

Pentru ca fiecare femeie se identifica la un moment dat in ceea ce spune autoarea cartii "Mananca, Roaga-te, Iubeste!" , povestind anul decisiv al vietii ei.

Nici nu ma intereseaza daca e intradevar jurnalul ei, ceea ce conteaza cu adevarat e ca poti sa iei pe rand fiecare lucru cu care te confrunti si poti sa zambesti intr-un final cand faci "retrospectiva".

Cartea a ajuns la mine intr-un moment...foarte potrivit...in care trebuia sa fac orice altceva decat sa-mi analizez viata sau actiunile.

Dupa ce-am devorat primele 3 pagini plangeam si-mi spuneam "cartea asta a fost scrisa pentru mine!" Nici nu stiam daca pot s-o citesc pana la capat...daca suport sa-mi regasesc gandurile imprastiate in paginile unei alte femei. Ma simteam dezgolita de idei, de sentimente, sau exact pe dos ; banala, etichetata ca si ceva atat de comun, incadrata in "tipologia feminina" de pretutindeni.

Nu vreau sa dedic cuvinte si noi pagini pentru a REaminti cum si de ce ajunsesem in situatia aceea pierduta... E cert ca eram desprinsa din primele pagini ale cartii.

A inceput Italia, prima tara in care eroina mea invata sa-si segmenteze trairile...sa detina controlul propriei persoane si sa...manance.

Avem si eu 40 de kilograme, si eram nevrotica...asa ca am pornit la drum...

Repet; fara sa fiu constienta ca parcurg un traseu anume, fara sa-mi doresc sa urmez vreun exemplu sau sa copiez o reteta de suflet!

Am vazut multe locuri frumoase, mi-am hranit mintea si sufletul cu ele, si apoi mi-am desfatat papilele gustative ca un copil ce are voie ciocolata pentru prima oara in viata.

Cred ca deja terminasem Cartea cand am sesizat...kilogramele.

Am invatat sa ma rog...in fiecare zi in care ma simteam singura si abandonata. Nefiind insa in India. Stiu ca oamenii tind sa se arunce in bratele religiei doar in momentele grele insa eu m-am abandonat intr-o lume mai buna, mai frumoasa, in care iti multumesti ca existi si ca iubesti pana si pietrele de pe drum.

Am cautat echilibrul ideal intre mintea si corpul meu, intre mine ca om si restul de oameni, intre ce reprezint eu si ce reprezinta lumea, eliminand conceptul de "element nesemnificativ" si strecurandu-ma in multime fara scut de protectie, crezand in existenta bunatatii simple.

Am invatat sa rad, sa ma bucur de viata, sa privesc cicatricile trecutului fara resentimente.

Citeam din nou ultimele paginii ale Cartii, cu naturaletea omului hranit, satul, fericit si pozitiv insa...curios... "Pana aici...asa a fost, dar...cand am sa si iubesc?!"

M-am desprins oarecum de traseul pe care-l urmaream inconstient si ma resemnam intr-o asteptare...a unui ceva pe care il constientizam ca existent dar mi se parea irealizabil. Si nici nu eram in Indonezia...

Dar, a venit! A venit si iubirea, i-am dat toate cuvintele mele, fiecare suflare, fara sa ezit, fara sa cuget, stiind ca e cel mai firesc mod sa exist...

Urlam la lume fara sa-mi pese, fara sa fiu constienta, fara sa-mi reprim emotiile, pentru ca nu-i asa, dragostea e oarba, nebuna, egoista dar cea mai frumoasa!

Coincidenta? Faptul ca am mancat, m-am rugat si ca iubesc, spune despre mine ca ma incadrez in tipologiile normalului sau ca sunt un caz aparte? Eu cred ca nu ma deosebesc cu nimic de autoarea cartii, avem chiar un lucru in comun ; amandoua ne-am "scris jurnalul", ea insa a stiut s-o scrie mai bine decat mine.

Recomand cu tot sufletul aceasta carte! Am facut-o pana acum, primind ulterior telefoane de genul "Cartea asta a fost scrisa pentru mine!" Zambesc si spun "a fost scrisa pentru noi toate".

Nu iti divulga vreun secret, nu-ti arata o cale nebanuita, ci doar te invita...prieteneste sa mananci, sa te rogi, si sa iubesti...constientizand ceea ce faci si acordandu-le atentia meritata fiecaruia in parte.

Lectura placuta!

Un an...

Anul trecut (pe vremea asta)aveam o casa mare, luminoasa, frumoasa, si doua pisici...
In fiecare weekend ma trezeam tarziu, imi faceam o cana mare de cafea si leneveam cu ea in brate vreo 2 episoade de Friends... Apoi imi faceam un litru de suc de pomelo, proaspat stors si ma intorceam la tv-ul cu ecran maare din dormitor.
Pisicile se jucau prin casa, se alergau dintr-o camera in cealalta, apoi sareau peste mine in pat obosite si-si bagau boticul in sucul meu, de curioase ce erau...
Uneori sambata mergeam la piata, doar de dragul fructelor si legumelor proaspete intinse pe tarabe. Imi placea agitatia matinala a taranilor care-si puneau marfa la expozitie. Ma intorceam cu cate trei-patru sacose pline, niciodata nu stiam ce-am cumparat si de ce. Imi placea sa am un bol plin cu fructe in bucatarie pe masa, sa am separat fructe pentru suc, iar in frigider legume si verdeturi (desi mie nu-mi plac verdeturile).
Duminica dupa amiaza pisicile mieunau pe la usi, isi asteptau stapanul...si cand el se intorcea (era plecat aproape in fiecare weekend), Nemo ii sarea in brate si-l mirosea pe la urechi...Era ritualul lor. Eu ma prefaceam indiferenta, dar abia asteptam sa-l caut prin rucsac, dupa bunatati...
Ma tot leg de momente trecute aproape obsesiv. Caut acel mic detaliu care a facut diferenta totala intre atunci si acum. Viata mea de atunci era cu totul alta, si nu inteleg cand si ce s-a schimbat. Nu tanjesc dupa atunci, nu ma doare, am cel mult un zambet amar si o privire melancolica.
Cred ca ma prefer mai mult pe mine cea de-acum, blonda, zen, reconstruita, rebranduita, inca nebuna, poate mai matura.
Amintirile mele deja imi suna atat de indepartate incat uneori ma gandesc la personajul care-si petrecea weekendurile la Friends, ca la o buna prietena, si parca ea e inca acolo, imi vine s-o sun s-o chem la masa, s-o intreb ce-i fac motanii, sau ce face in weekendul viitor?
Ea nu stia atunci ca nebunia momentului e damnata sa ramana a momentului. Ea nu intelegea ce inseamna iertarea, nu putea sa-si atinga orgoliul sub nici o forma, acesta fiind infinit. Isi catalogase intreaga existenta ca fiind rebela, nu putea sa accepte normalitatea si simplitatea decat ca fiind doua cuvinte intr-un dictionar de care ea nu va avea nevoie niciodata...
A ranit....
Din pur egoism si egocentrism ea a ranit, si nu s-a oprit pana n-a rasucit cutitul in rana de cateva ori bune. Avida dupa libertatea imaginara, a uitat macar sa spuna "imi pare rau". De fapt n-a spus-o, pentru ca nu-i parea rau, pentru ca nici macar nu-si constientiza greseala.
Nu stiu de ce azi noapte la ora 2, am simtit nevoia sa trimit un mesaj de "imi pare rau"... Poate ca mai tarziu e mai bine decat niciodata, si exact acum un an cand aceste cuvinte s-au lasat asteptate, n-au venit.
Incerc doar sa imi imaginez ca eu as fi fost de cealalta parte a baricadei, ca eu mi-as fi dorit sa aud acele cuvinte, si pur si simplu mintea mi se opreste, renunta in a recontrui momentul acela infiorator de trist.
Acela a fost ultimul weekend in soare, cu o cafea mare si fierbinte, in patul meu din dormitor.
Mental am ramas cu un oarecare blocaj, de parca toti cei 23 de ani au fost un vis, si doar ultimul realitate, sau visez de-un an, si ma voi trezi tot la 23? Timpul pe care il blamam ca trece mai repede ca niciodata a devenit acum relativ. Constientizez orele, zilele, lunile ca fiind ceva indepartat insa sunt captiva unor amintiri pe care nu le pot rosti.
Saptamana ce urmeaza e plina de semnificatie pentru mine...plina de ganduri, plina de amintiri, plina de schimbari. Oricat as incerca sa nu dau zilelor alta nuanta, alta insemnare, nu pot (inca) sa ma desprind...

P.S. ma refer aici la omul cu care mi-am petrecut primii 4 ani de Bucuresti...ii multumesc si imi cer iertare totodata...
a avut dreptate :)

Retrospectiva de evenimente - Bagaj emotional

Imaginati-va ce luam de fapt cu noi, spiritual vorbind, zi dupa zi, dintr-un cerc de prieteni in altul, de la un job la altul, dintr-o relatie in alta?
In afara de o casa noua unde trebuie sa gasim feng-shui-ul potrivit, mobila potrivita, in afara de sifonierul asortat pe sezoane, pe ce se poarta vara asta, primavara viitoare, departe de numerele de telefon din agenda, adresele de mail, id-urile de messenger. Nu mai iau in calcul nici prietenii noi, cunostintele care devin amici si mai apoi prieteni, sau prietenii comuni care se impart in tabere dupa finalizarea unei relatii. Evident ca nu mai iau in calcul nici cutia de carton care ajuta la golitul biroului de carti de vizita, cd-uri de prezentare, cana de cafea, ornamentele de pe monitor.
Ce inseamna de fapt acest bagaj emotional? Cati dintre noi acumuleaza un bagaj emotional prea greu de carat in suflet si in minte? Il taram dupa noi peste tot, unii avem chiar umerii incovoiati de greutatea acestuia, facem cute intre sprancene daca-l caram mai mult pe cap decat in piept. Cat de mare poate sa devina acest bagaj emotional? Sau avem ghene in care varsam ocazional amintirile care devin prea grele, prea dureroase? Exista intradevar posibilitatea de a ne usura bagajul emotional?
La nastere suntem curati, nevinovati, o mica masinarie complexa prin simplitate gata sa asimileze odata cu aerul fiecare atom de cunostinte oferit de univers. Pe masura ce avansam in varsta acumulam primele amintiri, primele pozne, prima zi de scoala, primul sarut, prima oara cand chiulim, prima petrecere cu prietenii, primii tovarasi adevarati, etc. Din fiecare astfel de eveniment, si ganditi-va sunt enorm de multe, in fiecare zi cel putin trei, noi asimilam o mica parte ca fiind bagajul emotional. Stiu, veti spune ca bagajul emotional reprezinta de fapt sentimentul si emotia care incarca evenimentul, deci veti nega ca ramanem cu emotii puternice din fiecare eveniment al fiecarei zile.
Un exemplu: mie nu-mi place patrunjelul, cea mai veche amintire a mea legata de patrunjel e cu o frunzulita din ciorba mi s-a lipit de cerul gurii si mi-a fost greata. De atunci (aveam vreo 3-4 ani), de 20 de ani, de fiecare data cand vad patrunjel in ciorba,tocanite, salate, am VIE senzatia de patrunjel lipit in cerul gurii...si il aleg tacticos pe marginea farfuriei. Un eveniment nesemnificativ, o fobie, o sechela. A ajutat acel eveniment la contruirea bagajului meu emotioal?DA! Mi-e frica de patrunjel, si am emotii de cate ori mananc pe la cineva(in vizita), stiu ca trebuie sa complimentez mancarea, dar cat de bine da sa inlatur verdeturile (de la patrunjel m-am speriat de aproape toate chestiile verzi care se pun in mancare) pe marginea farfuriei? Eat your vegetables! Aud de fiecare data :)
O retrospectiva scurta a bagajului meu emotional (desi incerc uneori sa ingrop materiale in cel mai adanc colt al memoriei, tot nu reusesc) arata ca si eu car un geamantan imens, si cand obosesc stiti ce fac? Ma urc pe el, ma cuibaresc in mijloc, si adorm, pazindu-l.
Cand am plecat din Baia Mare (pe la 19 ani) caram deja o geanta de voiaj pe jumatate plina, o prima pseudo-relatie (esuata) , muulte sentimente negative impotriva intregii omeniri, o rana necicatrizata formata de relatia cu ai mei, si o carcasa de otel inoxidabil (asa credeam eu) care sa ma protejeze de oricine ar fi vrut sa intre in viata mea, indiferent de intentiile manifestate.
In Bucuresti am inlocuit rapid geanta de voiaj cu un geamantam mare. Carcasa mea de otel inoxidabil a devenit de aluminiu, apoi de ipsos, si in cele din urma din hartie de orez. Oricine putea sa ma vada ascunsa, sau daca dorea...chiar sa rupa hartia. Noroc ca am vopsit-o negru, sa n-am reflexie, si sa atraga lumina soarelui.
(In mod normal nu vorbesc despre anumiti oameni, fara acordul lor, insa voi incerca sa ma exprim cu initialele lor, sau facand o referire cat mai discreta cu putinta.)
Cu ce bagaj emotional am ramas dupa fiecare experienta din ultimii 5 ani? (apropo, chiar lucrez la ceva care se cheama "Ultimii cinci ani", long version)
M-am indragostit de prima persoana pe care am auzit-o injurand fara jena si ironizand feminitatea virginala. Am ramas alturi de ea, si a devenit primul meu punct de referinta. Aici bagajul emotional este un saculet de matase roz, vesel, unde pastrez fiecare amintire cu ea.
Cred ca 50% din radacinile fiecarui urmator bagaj i se datoreaza, ca un arbore genealogic :)
Apoi am invatat ce inseamna respectul, increderea, sentimentele de contopire totala alaturi de un el extraordinar. Timp de aproape 4 ani am acumulat un bagaj emotional gigant, intr-o husa de catifea albastra, curata, mata, si foarte rezistenta in timp. Imi place sa glumesc spunand ca de la T. am invatat sa beau bere (a lot) , sa-mi placa berea, sa ragai, sa ma uit la meciuri (cum numai o femeie o poate face) si sa nu las niciodata capacul WC-ului jos. Compilatia poate parea ciudata, insa va asigur ca este cea mai pozitiva descriere ale unor lucruri pe care toti le traim cand nu suntem superficiali. Am invatat sa vorbesc, sa ma comport, sa ador sa evoluez, sa gust umorul inteligent, sa pot purta o discutie civilizata cu argumente palpabile.
Urmatoarea experienta (fiind recenta) are un bagaj emotional intr-o husa de panza (ingalbenita) transparenta, unde se pot vedea, ca in urma unei radiografii, cam toate cele acumulate. Nu insist, am invatat sa nu-mi (mai) rod unghiile, si sa port fuste si pantaloni scurti, asta ca sa amintesc partea amuzanta a lucrurilor. Mi-am definitivat feminitatea, am scapat de multe complexe, am invatat sa ma las admirata si dezmierdata. Totodata am invatat ca de la dragoste la ura nu e decat un pas, dar dupa cum spuneam, nu insist...mai ales ca eu nu (mai) urasc. Am castigat doi oameni minunati, pe care nu cred ca i-as fi cunoscut intr-o altfel de circumstanta. Oameni care mi-au intrat direct in sulfet si carora nu le mai dau drumul!
Din ultimul job am un bagaj emotional...veti rade...asezat intr-o agenda de piele, mare, frumoasa, pe fiecare fila stand ordonate sentimentele mele. Aici am castigat alti oameni, carora le multumesc ca exista, oameni de la care am invatat ce inseamna viata in general, peste barierele de societate.
Pot sa continui spunand ca de cand imi doresc sa cunosc doar oameni minunati (ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa si primesti) acestia apar in viata mea ca si cum ar fi fost intotdeauna acolo, iar eu nu pot decat sa fiu coplesita si sa adun ...ce altceva decat bagaj emotional (in sensul pozitiv).
Asadar car dupa mine, in fiecare zi, saculete, huse, agende, unele in suflet, altele in minte, cert e ca ma inconjoara de parca toate ar fi metalice iar eu un magnet blond si slabanog. Nu sunt grele, si n-am de gand sa renunt la nici unul dintre ele.
Sa nu va panicati cand ma vedeti scotocind intr-un geamantan invizibil, incurcata, incruntata, ca mai apoi sa zambesc satisfacuta, gasind ce-am cautat..."oh...here you are...you little devil!"