Revelatii. Momente care m-au cam topit.

Dupa ce sistemul tau nervos este suprasolicitat ani in sir, poate chiar toata viata, cum te reobisnuiesti cu tine? 

Sau, mai bine intreb: cine esti? Cine sunt? Ce îmi place? Ce nu-mi place?

Pana si memoria îmi joacă feste pentru ca am ales (inconstient) sa ma protejez uitand. Disonanță cognitivă se numește procesul.

Bună ziua! 

Sunt Cristina și aș putea paria ca m-am ascuns în capul meu cam jumătate de viață. Mai mult, în ultimii 10 ani chiar au fost momente în care n-am mai fost deloc în viața mea. 

Totuși, pentru că a mai rămas niște bunătate în mine, memoria a ales să mi se întoarcă. 

Cum? În secvențe. 

N-aș fi crezut niciodată în viețișoara asta că voi ajunge să trăiesc așa ceva, dar, uite-mă. 

Merg pe stradă, pur si simplu, ceva-ceva se declanșează în mine, apoi am ca un soi de “viziune”. 

Doar ca eu nu mi-s genul de om care să creadă în viziuni. 

Și înțeleg ce mi se întâmplă: am un memory-flash. 

Un moment în care îmi recapat o secvență dintr-un lucru trăit. Îmi reamintesc perfect, cu detalii de miros, secunda, emoție trăită. 

Este înfricoșător. Dar mi se întâmplă. 

Pun repede mâna și scriu. 

Căci nu vreau să uit. Uneori, amintirea revine și îmi dau voie să o procesez atunci. 

Pentru că, atunci când mi s-a întâmplat, nu mi-am dat voie. 

Am fost “pe pilot automat”. 

Am supraviețuit. Stiu ca acest cuvant , “supravietuire” pare mare si ca poate nu as avea dreptul sa il folosesc. 

Dar mai stiu si ca daca as scrie tot ceea ce imi RE-amintesc , cu siguranță mi-am castigat dreptul la tot ceea ce traiesc acum. 

Pentru ca poți ucide un om în multe feluri, dar cel mai crud mod mi se pare acela de a-l face să se îndoiască de sine și să-i moară mintea. Spiritul. Bucuria. 

Cel mai crud mod în care poți ucide pe cineva e să-i ucizi sinele. 

Si, uite așa, treceam printr-o intersecție cețoasă și aglomerată. Și m-am văzut pe mine, cu un copil bolnav în brațe. 

Al meu era copilul și încercam sa ajung repede-repede la clinica medicala. 

Am coborât din mijlocul de transport in comun pentru ca traficul infernal ne tinea blocate de ceva vreme, degeaba. 

Era suficient de rece încât să imi fie frig, insa eram transpirată. 

Si era o zona a orasului în care de obicei nimeni nu mergea pe jos. 

Capătul Bucureștiului. 

Treceam peste un pod. Ca sa ajung la spitalul Medicover din Otopeni. 

Cu Luna in brate. Orașul era atat de aglomerat încat mai degraba am mers pe jos. 

Luna avea febră de cateva zile si mi se parea că e prea moale. Eram, ca de obicei, singură cu ea. Ori racea copilul atât de des, ori rămâneai atât de mult timp singură cu ea, Cristina? Puțin din amândouă. 

Și mergeam uitandu-ma in jur, eram speriată si obosită. 

Nu era nimeni pe strada si ma tot intrebam repetitiv in minte daca nu ar fi fost mai bine sa iau un taxi. 

Dar vedeam mașinile in coloana si ma gandeam ca am luat decizia buna. Speram sa fie o banala raceala, sa nu fie pneumonie sau bronșiolită, coșmarul parintilor. 

Și nebunia știti care e? 

Ca am mers pe jos așa, cu Luna în brațe enorm de mult! 

Nu mai știu cât, dar, căpătasem un soi de energie, cred că m-am și gândit atunci “eu aș putea ajunge până la Ploiești în ritmul ăsta”. 

Și îmi repetam în mintea mea “ești o mamă bună! Nu puteai să stai acasă și să aștepți! Ai făcut ce trebuia!” 

Și apoi făceam calcule. Cât a durat până să ajung la clinică, cât durează până ma întorc, cât aș fi așteptat la camera de gardă de la spitalul de stat, că aici sigur nu e coadă, cine mai e “nebun ca tine”, Cristino, sa vină până la capătul pământului, la spitalul Medicover? 

Cam atât de convinsă eram că sunt nebună și că tot ce fac este greșit încât îmi repetam obsesiv în minte orice decizie și îmi analizam fiecare pas pentru a fi conform. 

Și am retrăit și resimțit totuk din ziua aceea. De data asta mi-am dat voie să mă opresc și să plâng puțin.

Cam atât de vie a revenit această amintire a mea, plus încă niște detalii pe care nu doresc să le menționez. 

Totul e bine. Azi. Asta e tot ce contează!