Adversar inuman

Violenta este (din pacate) o caracteristica a noastra, a oamenilor. Animalele ataca din doar doua motive: sa se apere si atunci cand le e cu adevarat teama.
Oamenii...ataca din toate motivele si inca pe atat.
Exista totusi niste reguli ca si in cazul oricarui sport violent. Chiar si in box adversarul nu te ataca dupa K.O.
Eu intotdeauna am fost de parere ca trebuie sa iti cunosti limitele sau sa fii constient de ... cat de adanc poti sa rasucesti cutitul in rana.
Nu mi-a fost niciodata teama de un "fair fight" si am fost aproape intotdeauna pregatita pentru "loviturile sub centura".
DAR atunci cand adversarul este la pamant, ceva ce ne diferentiaza de animale ar trebui sa ne ajute sa ne oprim.
Sau oare de aici vine expresia "calc pe cadavre" ?

E adevarat ca am facut mult rau oamenilor, constient, inconstient, m-am razbunat si am dus lupte aprigi de multe ori cu semenii mei. Insa am stiut mereu, am simtit cand e cazul sa ma opresc.

Daca ajungi sa dai intr-un om (deja) mort cu sete...cu ura si cat te tin puterile...cand nici nu mai ai CUM sa ii evaluezi durerea sau cum sa iti evaluezi victoria...inseamna ca esti...ce? Determinat? Puternic?

Daca ajungi sa ataci un om dupa ce acesta iti flutura steagul alb, sa-l calci in picioare doar pentru ca poti, stiind ca el nu mai e capabil sa lupte...inseamna ca esti ce? Persistent? Hotarat?

Cata ura poate sa motiveze sau sa orbeasca un om intr-un asemenea hal incat nu numai ca nu se opreste dupa "moartea" adversarului dar parca ar vrea sa-l invie ca sa-l mai ucida inca o data.

Unde e umanitatea in toata povestea asta? Inteleg razbunarea, inteleg indiferenta, inteleg chiar si ura pentru ca toate fac parte dintr-un proces de transformare a omului in...om.

Doar ca nu pot sa inteleg CUM poti sa lovesti un om aflat deja la pamant, fie el chiar si un criminal in serie.

Cantecul momentului meu

De cand ma stiu am avut un cantec al momentului. Pe care-l simt din tot sufletul si care imi defineste trairile mai bine ca orice altceva.
In 2008 " Fairytale Gone Bad" m-a ajutat sa "arunc bricheta in benzinarie"  si sa plec fara sa ma mai uit in spate.
Copilarisme, deh :)

Dar uite ca azi m-am trezit razand isteric si dansand ca tampita prin birou pentru ca mi-am regasit "cantecul momentului":

Sa nu umblam cu cioara vopsita :) Sa imbratisam adevarul!

Pusee de furie

Aveam un tic...obisnuiam sa-mi rotesc verigheta prin interiorul palmei cu degetul mare. Cea mai interesanta functie a degetului opozabil :)
Eh, ticul a ramas...indoi degetul mare si...ating locul...gol cautand...ceva. Prima reactie reflex este o panica..."hei, mi-am pierdut verigheta".
Apoi, intr-o fractiune de secunda realizez...si ma apuca o furie oarba...
Controlabila, uneori.
Da. Mi se intampla, aproape zilnic...de doua saptamani incoace.
Iar daca atunci cand omul de langa tine moare, nu e decizia ta, esti sfasiat de durere si treci printr-un proces inimaginabil de doliu...atunci cand "il omori" (metaforic vorbind) e un alt proces, complexo-dureroso-furios.
Stiind ca exista, undeva acolo, el-ul...ai o tendinta bolnavicioasa sa-l cauti, sa-l certi, sa-l ierti, sa-l bati, sa-l ...ceva...orice. Apoi iti amintesti toate motivele pentru ca NU trebuie sa faci asta.
Si daca per total...viata merge inainte, sunt inconjurata de oameni frumosi, chiar uneori n-am timp sa ma gandesc la etapa in care sunt...exista totusi si mici-mici detalii care inca reusesc sa-mi scurt-circuiteze anumite momente.
Surprinzator, n-am trairi de melancolie, dor, tristete, dezamagire, nesiguranta privind viitorul sau regrete privind decizia pe care am luat-o.
Am insa extrem-extrem de multe pusee de furie.
In primul rand sunt furioasa pe mine. Pentru ca aveam impresia ca imi pot gestiona robotic sentimentele. Ma cert pentru ca ma exteriorizez prea mult, dar ma iert pentru ca doar asa ma vindec. Al naibii cerc vicios.
Apoi sunt furioasa pe prezentul care nu devine odata trecut. N-am cum sa sar etape, nici nu vreau...insa partea mea dependenta sa controleze ...VREA sa faca timpul sa lucreze mai eficient la cicatrizarea anumitor rani.

Sunt furioasa pe ... borcanul de zacusca ce nu-l pot deschide. Sunt furioasa ca nu ajung la raftul de sus fara scaunel, sunt furioasa de cate ori un barbat ma admira vizibil prin metrou, sunt furioasa pe taximetristi, sunt furioasa ca ploua cand eu as vrea sa ma lafai in Vama, sunt furioasa ca Nemo e avid dupa atentia mea si ma enerveaza la culme legislatia din Romania.

Lista poate continua...furia exista. STIU ca trebuie sa o traiesc, sa o simt, sa ma eliberez de ea treptat...insa sunt furioasa chiar si din acest motiv.
:)

Ceea ce e impresionant (chiar si pentru furia mea) este faptul ca toate aceste "lupte" sunt invizibile celor din jur.
Aparent sunt de un calm....ingrijorator.

Cu palmele goale...

stateau candva pline de...pupici :) Palmele, sufletul, pielea, ochii, parul. Chiar si perna. Multi, zgomotosi, gelosi, posesivi, furati, fortati, muscati. Ei, pupicii.

Daca as fi fost construita din piese de domino pana acum m-as fi aruncat la gunoi. Atat de multe piese am pierdut pe drum. De cate ori sa te construiesti si sa te darami? De cate ori trebuie.

Daruim cuvintele, ne imbracam in hainele celorlalti si pentru o vreme...respiram la unison. O vreme. Iar apoi, dintr-un motiv sau altul uitam cine suntem, ce ne dorim, ce cautam, incotro ne indreptam.
Sau in fine, nu stiu despre altii. Stiu despre mine. Ca eu stiu si pot sa totul sau sa nimic.
Si cand e totul, e totul, neconditionat, nelimitat, absolut.

Incerc o spovedanie scrisa, pentru ca asta e singurul meu mod de-a ma exprima. Nu pot altfel. Si nici nu pot sa tin gandurile inchise-n minte. Se revarsa prin mine, imi invadeaza visele, ma tortureaza.

Dar uite-ma ca refuz sa-mi vorbesc, sa-mi spun ceva...Am impresia ca voi ruina ultimele amintiri frumoase. Ca voi pune punct. Ca voi arunca la gunoi piesele de domino si n-am sa ma mai joc niciodata acest joc dureros.

Imaginatia se joaca cu mine de-a soarecele si pisica iar sufletul pe care l-am tinut atata timp sub control strict...refuza sa se mai lase dresat. Ratiunea imi pare cel mai mare dusman. Cred ca doar varsta ma mai ajuta sa vad situatia per ansamblu si sa inteleg "ce e mai bine".

Intr-un final...ramane doar un joc de pocker intre constiinta si orgoliu. Ambele blufeaza. Nici constiinta, nici orgoliul nu au destui pupici sa creasca miza.
Doar ca... habar n-au sa piarda.

5 praguri psihologice ale durerii in 5 zile

Luni - 1: Negarea
Nu e adevarat. Nu mi se intampla mie. Nu se poate sa fie pe bune. N-are cum pentru ca am urlat "lupul" de prea multe ori si de fiecare data "oile" mele au scapat de sacrificiu. Asadar sa mai strang nitel din dinti pana cand cineva sau ceva se va intampla ca sa-mi demonstreze ca asta NU se intampla. NU dormim, NU mancam nimic pana atunci, da?

Marti - 2: Furia
Cuuuum? De ce merit eu asta?! De ce tocmai mie? Am dat si am dat si am dat, am zugravit cu bucati de suflet iar acum ce?! Ma urasc, urasc momentul, te urasc pe tine. Cum poti sa ma lasi sa simt toate astea?!?!?! Cummm nu ti-e mila de mine???? N-ai suflet! Te bucuri de durerea mea. Toti va bucurati...nimeni nu intelege...nici macar eu nu inteleg...Nu mai suport, vreau sa ma dizolv! VREAU!VREAU! VREAU!

Miercuri - 3: Negocierea
Hai sa ne pacalim nitel...Hai sa cautam sperante, hai sa negociem iluzii. Promit ca te iert, promit ca te cred, promit ca te vad, promit ca te respect, promit ca te accept. Promite-mi si tu ca ma intelegi, da-mi un SEMN...sa stiu ca si pe tine te doare cat ma doare pe mine... Uite, eu iti dau 3 borcane mari de lacrimi si 3 kilograme si niste cearcane....Da-mi si tu ceva....ai mila!

Joi - 4: Depresia
Nu mai poooooooooooooot! De ce sa ma trezesc? De ce sa mai zambesc? De ce m-ar mai interesa sa ceva, orice, oricand? Abia respir...oare am sa mor? Si ce daca...doare. A durut si ieri, o sa doara si maine, o sa mai fie vreo zi in care n-o sa mai doara? Fizic, doare, psihic doare, chiar si cand dormi doare...Cat Doamne Dumnezeule sa mai fie posibil sa mai doara???

Vineri - 5: Acceptarea
Gata... Aduna-te de pe jos, priveste in jur, multumeste si invata. Uita-te in oglinda si regaseste-te... S-a intamplat pentru ca trebuia sa se intample, pana la urma ai primit ce ti-ai dorit de ceva timp incoace. Poate e mai bine asa. Pentru toata lumea. Devenisei altcineva...si nici macar nu iti placea de tine... Ar mai fi atat de multe de spus dar parca nu-si au rostul atunci cand nu exista urechi sa le auda... Accepta ca ti s-a intamplat chiar tie si mergi inainte cu lectia invatata.

Sambata, duminica, viata, soare, tristete, liniste, intelegere, calm, relaxare, viata, viata, viata....

Medicament

Se spune ca timpul le vindeca pe toate si...da, asa este.
Totusi, imi doresc sa ma teleportez intr-un viitor in care sa fiu vindecata :)

Uitasem cum se trece printr-un sevraj. Uitasem de insomniile care iti pot teroriza gandurile pana la paranoia....
Uitasem ca in ciuda oricarui argument rational poti trece prin secvente de genul Trainspotting  - in care demnitatea, logica, ratiunea sau chiar constiinta sunt aruncate la cos...Si-ti vine sa implori, sa te milogesti pentru o "doza" care tu crezi ca ti-ar reda respiratia. Te uiti in oglinda si-ti vezi chipul atat de schimonosit incat ti se face mila.
Si, Doamne, pot suporta cate-n luna si-n stele, da' nu sa-mi fie mila de mine.
Recunosti simptomele. Te chircesti, tremuri. Apoi incepe panica. Daca? Daca? Daca?
Intr-un final...dupa ore in sir de chin psihic...prinzi vreo ora doua de somn. Somn "dulce" in care visezi...
Te trezesti transpirat si injuri in gand stiind ca NU mai ai cum sa adormi. Asa ca privesti tavanul pana rasare soarele si te poti privi in oglinda.
A mai trecut o zi. a mai trecut o noapte.
A mai trecut putin timp :)

Ai o satisfactie bolnavicioasa, dar poti spune cu glasul stins "I'm clean for 5 days now"

Si, da, ajuta sa scrii despre asta. Pentru ca amintirile nu tin cu tine. Iti amintesti fie tot ce-a fost mai frumos, fie tot ce-a fost mai urat. Dar ce e scris...ramane :)

Multumesc!

Invat pentru a nu stiu cata oara ca TOTUL ni se intampla la momentul potrivit si dintr-un motiv anume. Si spre deosebire de alte dati cand invatam asta stergand lacrimi amare...acum o invat cu o bucurie care ma uimeste pana si pe mine.
DACA mi s-ar fi intamplat ce mi se intampla acum cu o luna in urma probabil ca m-as fi prabusit. De ce-urile ar fi curs...m-as fi lasat prada indignarii si furiei. Insa acum, azi, in secunda asta nu pot decat sa ma uit in oglinda si sa imi multumesc...Pentru rabdare, pentru vointa, pentru putere, pentru ca inteleg pana in molecula intamplarii ceea ce mi se intampla.
Nu, nu este un articol in delir, nu este unul motivational si nu caut sa ma laud. Simplitatea lucrurilor este incredibila. Traiesc niste sentimente minunate...Chiar si dezamagirea pe care o simt mi se pare fabuloasa.
Multumesc ca simt dezamagire, multumesc ca simt curaj, multumesc ca SIMT cata iubire sunt capabila sa ofer, multumesc ca simt teama dar nu ma las infranta.
Multumesc ca mi s-a intamplat totul acum cand am atat de multa energie sa ma vindec si sa o iau de la capat!
Ma simt, in sfarsit, umana. Nu imi este rusine cu nimic din ceea ce simt si traiesc.

Ma intrebam de multe ori ca imi va fi lectia de data asta...iar acum cand realizez ca eu am fost de fapt o lectie...wow!
Si revelatiile curg pe toate partile, concluziile, inspiratia, fericirea, energia, totul intr-o explozie vie...pe care n-o credeam posibila.

Sa incepem asadar!

Toate cuvintele

De cateva zile bune scriu, sterg, sterg, scriu, asa ca in cele ce urmeaza nu cautati o logica anume....

E printre putinele dati in care nu stiu cum sa moderez imbinarea dintre minte, suflet si taste. Am toate cuvintele "la mine" doar ca n-am reusit sa le definesc o ordine logica.
Ca un om al extremelor ce sunt imi place sa ma contrazica viata si cand ajung la o anumita revelatie sa o simt cu fiecare celula ce ma compune.
Ori am eu darul sa-mi traiesc momentele cu prea multa intensitate, ori acel "everything happends for a reason" prinde viata in mine, pentru mine, mai mult ca pentru altii.
Desigur, motivul pentru care traim ce traim si simtim ce simtim trebuie interpretat. Ar fi prea simplu sa intelegem DE CE-urile vietii din prima. Sa ne invatam lectiile ca niste scolari silitori iar apoi sa luam doar 10 in toate zilele ce urmeaza.
Viata ne prinde de multe ori cu lectia neinvatata.
Recunosc, am cam chiulit de la lectiile de viata. Pentru ca de cele mai multe ori m-am baricadat in sinele meu cel de neatins. Mi-am promis candva demult ca n-am sa (mai) sufar pentru nimic in lume. Si m-am tinut de cuvant.  Pana la nesimtire :)

Oare viata este incarcata cu metafore pe care noi avem obligatia de a le deslusi pentru a fi fericiti?
Da, in ultima perioada mi s-a dovedit ca totul se intampla la momentul potrivit, ca totul are un motiv, ca ni se da atat cat putem duce...intelege, sau chiar returna.
Si stiu ca m-am lovit de aceste lectii cand aveam mai mare nevoie de ele. Mai ales ca am ajuns la varsta la care nu pot fi convinsa usor ca e vopsit "leopardul"...

Totusi....
Nu am cum sa traiesc in ignoranta, cuminte, monoton, robotic. Caut poezia in tot si-n toate iar daca nu o gasesc, o inventez. Insa...acum, in acest prezent al meu simt ca si cum nu trebuie sa caut eu poezia...ci sa ma las gasita. Poetic.

Iar eu ma ascund :) Si chiar nu vreau sa stiu daca atunci cand voi fi gasita am sa explodez intr-o mie de culori sau voi fi uitat demult sa ma exprim. Insa pana la mine mai sunt munti de metafore ce trebuie explorati.

Faţă în faţă cu Dave Gahan si Depeche Mode

În 2006 am trait intens euforia primului concert Depeche Mode in Romania. Am dansat, am transpirat, am tipat, m-am bucurat si i-am iubit mai mult din acel moment.
Iar imediat dupa concert am fugit in 2 mai, la mare, sa imi revin. Doar marea si soarele ar fi reusit sa-mi "spele" muzica lor din urechi. Dar Vama Veche era bantuita de Depeche Mode... Fani sau nu, aproape toti vamaiotii lui 2006 erau hipnotizati de show-ul incendiar de pe stadionul Lia Manoliu.
La mare valurile se spargeau iar Dave promitea sa ma poarte "on a trip, around the world and back..."
Apoi, in 2008 presa anunta, spre bucuria fanilor, un nou concert in Romania, pe 16 mai 2009. Eram in delir. Am asteptat ca biletele sa fie puse in vanzare cu degetul pe mouse, la miezul noptii. Organizatorii promiteau primului cumparator un tur backstage. N-am avut norocul sa castig...insa nici nu mai conta. Aveam biletele pentru concertul din Bulgaria, de la Sofia, aveam bilete in fata scenei in Bucuresti... numaram minutele... Din pacate insa cu doua zile inainte de concert Dave s-a imbolnavit...mai multe show-uri au fost anulate, inimi frante, sperante spulberate, fani in lacrimi... eu printre ei.
Mi-am promis eu mie ca "urmatoarea data cand vor concerta in Romania am sa-i vad faţă în faţă." Era atat de puternic sentimentul incat am trecut rapid peste dezamagirea anularii concertului. Stiam. Pur si simplu.
3 ani mai tarziu Depeche Mode au lansat un nou album , au anuntat un nou turneu. As putea sa descriu emotiile si trairile mele in pagini bune. Dar am senzatia ca mi s-au terminat cuvintele. Pentru ca am scris de atatea ori despre pasiunea mea, despre muzica lor, despre lumea in care ma transpune muzica lor, despre perfectiunea ce imbina sunetul si cuvintele... Un fan adevarat m-ar intelege din priviri. Iar pe ceilalti nu caut sa-i conving :)

Cu doar cateva zile inainte de concert am aflat ca e posibil sa-i intalnesc pe baieti intr-o sesiune de Meet&Greet organizata de Cosmote. Mai erau doar 3 zile in care puteam sa particip la concurs... Wow! 3 zile in care am facut propaganda in lung si in lat pe intreg internetul, mi-am convins toti prietenii sa concureze pentru ca eu sa imi maximizez sansele de castig. Din afara pare nebunie curata insa, cum ar spune Einstein  "normalitatea e plictisitoare". 3 zile cu secunde lungi cat anii...cu minute chinuitoare, cu sperante crescute pana la cer si nopti bantuite de vise...
Am visat intr-o noapte ca-i spuneam lui Dave (culmea!) "Trebuie sa castig si trebuie sa ne intalnim si sa imi vorbesti! MERIT asta, am nevoie de asta, asa ca alege-ma pe MINE"

N-a fost ca-n basme, n-am castigat eu invitatia pentru 2 persoane la Meet&Greet....
A castigat-o insa un prieten foarte bun. Care, bineinteles, si-a impartit bucuria cu mine.

Intalnirea in sine, desi nu a durat mai mult de 15 minute....mi-a depasit toate asteptarile. Mi-a rasplatit fiecare articol scris cu pasiune pe blogu-mi si mi-a recompensat devotamentul ce-mi statea scris chiar si pe tricou (DEVOTED). Emotii, fericire, iubire. Asta s-a intamplat.

Le-am promis celor de la Cosmote ca DACA ajung sa dau mana cu cei de la Depeche Mode (concursul se numea As Da Orice) le voi da toate zambetele care mi-au ramas de acum inainte, toate lacrimile de fericire, toate povestile spuse nepotilor si, mai ales, voi da viata titlului de "cel mai fericit dintre pamanteni".

Ma tin de cuvant, da?

Momentul potrivit

Fericirea vine...

  întotdeauna la momentul potrivit.
     în urma unei băi fierbinţi într-o depresie
        ca un pansament pentru nevroza mea de toate zilele
           ca să-mi contrazică fiecare argument acid
               ca o avalaşă de...placere
                    ca să-mi demonstreze că pot să cred în mine
                                              să-mi facă în ciudă
                                                       să-mi tortureze mintea în cele mai incredibile moduri

Şi, a naibii să fiu dacă există fericire mai mare decât atunci când ştii, cu toata fiinţa ta, că ţi s-a împlinit o dorinţă. Urmează o linişte... surprinzatoare. Pentru prima oară după...atât de mult timp...nu-mi aud gândurile, nu-mi caut cuvintele, nu-mi doresc nimic mai mult decât ieri, nu aş vrea să fiu nicăieri altundeva....
Savurez existenţa mea, în mine, cu mine şi-mi place atât de mult să fiu eu... să simt ce simt eu, să ştiu ce ştiu eu... Adie uşor un iz de teamă. Teama că cineva, oricine ar putea să intre abuziv şi să-mi fure acest moment, atât de AL MEU!
AL MEU băăăăăăăăăăă! AL MEU!
Dar, pentru că întreg sufletul mi-a fost reinventat, îmi revin repede şi-mi spun:: " Nimic nu-ţi poate lua acest moment Cristina. Ai ajuns atât de departe încât e imposibil"

Mi-a fost dor de mine bă! De mine! Şi de momentele mele de nebunie, neînţelese de voi :)

Femeia perfecta e cu happy end

:)
Revedem (amandoi) serialul House MD pentru ca ne era dor de umorul acid al protagonistului si, in plus, ne stimulam ipohondria acuzandu-ne reciproc de toate bolile din lume. Da, ne tinem in priza, ce mai :)
Anyways, pentru ca orice lucru bun o da mai devreme sau mai tarziu in bara, acest serial are un episod dedicat multi-femeilor de succes. Doctorita, directoare de spital, proaspata mama adoptiva si iubita pasionala este pusa in prim plan pentru a da un dram de speranta spectatoarei ce vrea sa "Se poata!".
Sa ma judece wonder-women-urile de pretutindeni care-si sacrifica viata construind cariera si culmea, reusesc miraculos sa transforme ziua intr-una de 48 de ore, 24 la job, 3-4 la sala, restul cu plodul si inca doua minute facand amor salbatic (pentru ca DA, atunci cand esti wonder-woman n-ai nevoie de mai mult de doua minute ca sa simti placerea maxima).
Nu zic ca nu se poate sa fii bun la job, sexy in timpul liber, matern/patern cu aia micii si pasional de la brau in jos atunci cand e cazul. Doamne Fereste!
Acum insa, astept sa-mi spuneti voi, astia cu mai multi prieteni decat mine, DACA ati cunoscut vreo super-femeie perfecta pe toate planurile. Si da, exageram. Vreau sa cunosc femeia care da stingerea la firma, ajunge acasa si reuseste cumva sa fie mama eroina, apoi mai prinde 4-5 ore de somn in care reuseste sa-si regenereze fizicul de invidiat; dis-de-dimineata isi face constiincioasa exercitiile (altfel nu-mi explic super fizicul), apoi da un nou sens zilei celui mic, apoi re-devine amanta memorabila a iubitului sau si apoi e fresh, desprinsa din reviste, sa inceapa o noua zi la birou.

Pentru ca eu daca dorm mai putin de 8 ore pe noapte am crima in priviri, merg impleticindu-ma pana la bucatarie si-i pun lui Nemo un cartof in bolul de mancare, in loc de crontonele. Apoi incerc sa ma spal pe dinti cu fond de ten. Apoi incerc sa fiu seducatoare cu sotul meu dar cand il iau in brate ma ia somnul si mai adorm vreo 15 minute.... Imi dau seama ca mai am 10 minute sa ies din casa si "decid" brusc sa ma imbrac lejer in jeansi, sa ma incalt cu tenisi si sa mizez pe frumusetea naturala a lipsei de machiaj si a parului prins in coada. O zi la birou, desi imi iubesc jobul si colegii, poate sa ma oboseasca uneori cat pentru o saptamana intreaga iar seara la sala, recunosc, imi dau ultimul dram de suflare. Cand ajung acasa si fac putina ordine o mai fac si de ochii soacrei, iar gatitul ala delicios cu laude se intampla mai mult in weekend. Si n-am inclus deloc copilul, nici macar n-am loc sa ma gandesc la asta!
ESTE POSIBIL sa ma trezesc odihnita, sa ma fac frumoasa, sa-mi iubesc cu foc barbatul si sa stralucesc la munca iar apoi sa ma fac apetisanta la sala. Dar nu zilnic. Ca nu-s perfecta.

Asta e concluzia dezamagitoare de azi: eu nu sunt femeia perfecta :)
Dar vreau s-o cunosc!

Fara de...

magie :)
Cu cat ne concentram mai mult pe o perfectiune anume (una anume, caci una generala este aberant de imposibila) cu atat pierdem de fapt din esenta nebuniei.
Asa si cu mine... ma regasesc din ce in ce mai putin printre paginile propriului meu blog. Jurnalul meu de trairi a devenit un autentic majordom britanic. Este cu nasul pe sus, acid, uneori nepoliticos si are din ce in ce mai putini prieteni.
Bine, anti-sociala din mine recunoaste ca n-am vrut blog ca sa am prieteni... Totusi, unde mi-s povestile?
M-am obisnuit atat de mult sa folosesc ciornele atunci cand scriu, sa nu-mi scape nimic fara sens, logica sau corectura...
Gandurile mele pline de profunzime sunt parca in razboi cu pragmatismul.
Sau copila cu versuri in suflet si-a pierdut rima?
Totusi, am vazut eu intr-un film, la un moment dat, ca explicatiile cele mai simple sunt deseori si cele mai adevarate.
In curand blogul meu are sa implineasca 6 ani. Daca analizam omul ce-a scris aici an de an...s-ar putea sa-i descoperim vreo...6 personalitati :) Iar cel dintai nu este nicidecum cel din urma.
Cine eram eu aum 6 ani? Cine sunt eu astazi?
Ar fi fost chiar trist sa raman aceeasi eu, este incitant cat de noua si necunoscuta ma simt fara sa-mi pun gandurile pe blog :) Nu spun ca vreau sa renunt la blog, dimpotriva. Vreau sa-l fac al meu, cel de-al 6-lea om.


Curand

Aripi

Unii oameni te inalta si te fac sa-ti creasca aripi...altii insa te inhiba si te ajuta sa crezi ca n-ai putea niciodata sa zbori. Exista desigur si oamenii care iti urasc aripile si ti le frang nemilosi.
Fara de aripi n-am sti niciodata ce inseamna zborul iar cu ele frante zborul are toate sansele sa-ti devina fobie.

Unii oameni te fac sa infloresti, altii te ajuta sa te ofilesti iar ce-a de-a treia categorie de oameni iti strivesc petalele in pumn pana cand sunt siguri ca n-ai sa-ti mai revi vreodata.

Unii oameni te invata sa crezi, altii iti rapesc fiecare convingere...iar cei din urma, cei mai cruzi iti transforma increderea si fiecare credinta proprie intr-o frustrare.

Unii oameni reusesc sa devina miracolele tale, altii sunt visele urate pe care incerci la se uiti iar unii (din pacate) devin traumele despre care ai citit doar in carti.

Dar, ironia sortii face ca noi, toti, sa n-avem niciodata idee care dintre oamenii mai sus mentionati intra in viata noastra. Trebuie sa-i descoperim traind, iubind, crezand, zburand, cazand, murind.

Voi ce fel de oameni vreti sa fiti pentru ceilalti?

Prizoniera pragmatismului

Sunt pragmatica...
sarcastica, ironica, dependenta, acida, acra, dar mai ales pragmatica.
Si-mi face rau as crede. Pentru ca tot ce-i praf de magie devine praf si...atat.
Dar, mi-a trecut recent pe sub ochi un citat: "Mai bine sa fii urat pentru ceea ce esti decat iubit pentru ceea ce nu esti."
Asadar imi asum riscul de-a cadea in dizgratie pentru dozele mele zilnice de nebunie. Criticati-ma pentru ca vorbesc prea mult si intep prea des.
Nu ma puteti iubi pentru ca zambesc cu darnicie. Nu ma puteti iubi pentru citatele mele motivationale si nici pentru ca as fi prea sociabila.
Puteti sa ma urati pentru ca-mi place singuratatea, pentru ca nu-mi deschid lumea oricui. Pot sa va dezgust cu orgoliul meu pompos si nesfarsit....
Sau renuntati sa iubiti ceva ce "as putea sa devin"  pentru ca NU am sa devin "ceva" niciodata.
Urati-ma ca nu stiu sa fiu altcineva decat eu....
Sau iubiti-mi defectele...

Dar nu-mi ramaneti in anonimat. Ca n-am sa va iert :)

Paradox

Cum spunea prea-desteptul Pascal Bruckner intr-una dintre cartile lui (preferata mea de altfel) "de la dragoste la ura nu-i decat un pas"  si "ura reuseste sa tina oamenii mult mai mult timp impreuna decat o face dragostea".
Trist dar...cat se poate de adevarat.
De parca n-ar fi la tot pasul oameni care nu demult iti puneau lumea la picioare si sufletele unul in palma celuilalt, iar astazi acuzele, nebunia si ocarele sterg orice urma de sarut.
Dar de ce? Cum e oare posibil ca acela/aceea ce ti-a fost candva atat de aproape, sa-ti devina atat de dusman?
Si, apoi, daca tot sfarsim intr-un astfel de cosmar, n-ar fi oare mai intelept sa ne cimentam pentru totdeauna sufletul intr-un cavou?
Nu, pentru ca noi oamenii ne hranim cu iubire. Dar, as spune eu aici, in egala masura si cu ura. Si, cred ca e un paradox, o ironie a sortii ca ne este dat sa traim gustand din amandoua...
Succesiv.
Mai intai degustam nectarul dulce al iubirii si apoi ne inveninam cu ura.

Sau, mai rau, cu indiferenta.
Si, daca epuizarea cauzata de amor e primita cu bratele deschise...epuizarea de cealalta natura...este...letala.

De ce facem asta, noi, oamenii?

Aproape de pamant...

Traiesc mult prea mult spundu-mi ca "TREBUIE" sa fiu puternica. Sunt metehne vechi care nu ma lasa sa apar vulnerabila niciodata. Trebuie sa privesc inainte. Sa nu am niciun cusur, nicio slabiciune, indiferent ce.
"Treci peste orice si oricine!"

Iar atunci cand apar momente fragile...rareori e drept, insa pur si simplu nu stiu cum sa le gestionez. Omului robot cu fata impietrita ii apar lacrimi pe obraz si nu stie ce sa faca cu ele.
Am trait invatand sa nu ma bazez pe nimeni. Nu am stiut sa ma las ajutata iar in ultima perioada am mers inainte din inertie fara sa mai iau in calcul faptul ca as putea sa fiu vreodata vulnerabila. Sa depind sau sa am nevoie.
Pentru ca STIU cum e sa fii la pamant si mi-am jurat ca nu voi ajunge niciodata acolo, prefer sa previn decat sa tratez.
Doar ca ...oricat de mare ar fi universul meu, bula mea de sticla, sunt om. Un om mic. Energic, pragmatic, sensibil uneori, vesel tot mai rar si aproape de mijlocul vietii.

Am refuzat sa vorbesc despre mine de prea mult timp. Nu la modul superficial ci la modul profund. Inca nu e momentul sa imi analizez atent prezentul. Dar, uite ca a venit momentul sa imi recunosc ca am nevoie de ajutor. Sa zambesc, sa respir, sa cred.
E drept, tot eu sunt singura capabila sa redobandesc aceste trairi, insa, ca in orice viciu, atunci cand mergi la detoxifiere trebuie mai intai sa VREI sa te vindeci.

Vreau sa ma vindec :)

"de maine" nu am sa mai mint...

Stiu pe pielea mea ce inseamna acest "de maine am sa...". Incepand de la "de maine am sa renunt la fumat"  sau "de maine ma apuc de sala" sau chiar "de maine am sa fiu mai calma". Acel "maine" nu mai vine niciodata daca nu incepi sa o faci chiar in momentul in care o gandesti.
Mintea noastra e capabila sa devina cel mai mare dusman posibil cand vine vorba de auto-sugestie. Nimeni si nimic nu poate sa ne influenteze atat de puternic precum o minte determinata sa...ceva.
Pun mereu pe "hold" chestii importante. Lasa ca ma vad cu fetele saptamana viitoare, desi mi-e foarte dor de ele... Am timp sa ies mai mult, de luna viitoare. Mai astept putin pana sa ies cu rolele, o sa faca vreme si mai frumoasa. ..
Amanam atat de multe lucruri care ne-ar infrumuseta viata, incepand de la chestii minore pe care le consideram nesemnificative, pana la ajunge sa traim o viata intreaga pe hold.
Asa ca incet-incet, dar SIGUR ar trebuie sa facem totul acum. "Si maine e o zi" nu mi se mai potriveste deloc.
Mintea mea e atat de vicleana incat va ajunge sa ma convinga ca de fapt ma auto-protejez si ma iubesc dandu-mi ragaz sa orice.
"lenevesc azi si de maine ma apuc serios de treaba"
Nu e bun obiceiul asta extins. Daca ne-am obisnuit ca la inceput anului sa ne setam obiective, de care tot noi radem cateva luni mai putin ca nu s-au indeplinit, asta nu inseamna ca e o idee buna...
N-am de gand sa devin un guru motivational doar pentru ca mie mi-a fost usor sa renunt la fumat si pentru ca m-am indragostit de mersul la sala. Le consider intamplari norocoase. Pentru altii s-ar putea sa fie mai greu insa.
Iar faptul ca sunt intr-o eterna competitie cu mine si ca nu sunt multumita aproape niciodata de realizarile mele nu este o calitate, ci mai degraba ma transforma intr-un sportiv participant la olimpiada nemultumirii....
Totusi... Vreau sa fie foarte clar ca "de maine" e mincinos.

Prefer "acum ori niciodata".

Prostie sau optimism?

Asadar, va intreb: DACA lupti pentru o cauza pierduta inseamna ca esti optimist sau prost?

Hai sa nu dezbatem cauza, sa zicem ca e pierduta si nu mai are nici o sansa sa fie altfel. Sa zicem sa toate sansele din lume s-au epuizat si ca ar fi mai simplu sa castigi la loto decat sa gasesti solutii.
Iar cei ce nu cred in "cauze pierdute" ca bla-bla-bla-bla, le spun ca nu asta-i subiectul de azi.
Azi vreau sa stiu daca cei ce lupta sunt prosti sau optimisti?

Ecuatia devine si mai simpla cand adaugi faptul ca X este constient de pierzania cauzei sale.
Din nou, nu incercati sa-mi spuneti ca X este pesimist ca "daca ar crede poate s-ar putea..." Ajungem la poezioara cu "daca"  si "poate".
Sa zicem ca X este cea mai realista fiinta de pe fata pamantului. X la masa cu Y si alte componente ale ecuatiei incearca sa ajunga la un rezultat fara virgula. Ar fi posibil sa contrazica matematica cu precizia ei de fier?
Nu va simtiti vinovati sa-mi spuneti ca optimismul si perseverenta sunt niste calitati. Sau sa-mi spuneti ca din prostie se mai trezeste omul. Sau ca orice e posibil, sau ca niciodata sa nu spui niciodata.
Intrebarea ramane: DACA lupti pentru o cauza pierduta esti prost sau optimist?
Cauza e pierduta. Asta e singura constanta in ecuatie.


P.S. eu n-am habar de matematica :P

Spovedanie

Printre lucrurile caracteristice mie cu care nu ma mandresc dar nici nu mi-e jena se afla si "calitatea" aceasta de-a ma lua la tranta cu adevarul. Adica nu-mi pot tine gandurile in frau ca-mi explodeaza mintea. Nu ma pot cenzura, nu ma pot preface ca sunt altcineva.
Si credeti-ma ca mi-a fost greu de-a lungul timpului sa fiu EU. Catalogarile au curs cu nemiluita. M-au judecat si ras-judecat, crucificat si s-au dezis de mine multi. Ca sunt nebuna, rea, isterica, prea dura, prea, prea, prea eu.
Iar acum am ajuns la varsta la care nu-mi mai pasa. Eu sunt mica  in lumea mare. O carte deschisa care n-are timp timp sa fie studiata de orice analfabet. Nu vreau sa fiu complexa, speciala, inteleasa, sociabila, placuta, iubita, admirata.
N-am timp sa respect regulile...Nu am timp sa astept minunile sa se intample, nu am rabdare sa mai dau a doua sansa, sa explic, sau sa ridic in slavi.
Pur si simplu vreau sa traiesc fiecare zi ca si cum ar fi ultima. Pentru ca poate maine va fi prima zi din restul celor ce mi-au ramas...
Poate maine :)

Mamei mele, azi

Intotdeauna am considerat 8 martie ca fiind "ziua mamei" si nu "ziua femeii". Chiar si aseara cand am primit primul buchetel de flori am raspuns automat "Dar eu nu sunt mamica!"
Dar cu siguranta sunt fiica mamei mele :) Femeia din viata mea.

Eu nu stiu daca ma incadrez in tipologia feminina clasica. De exemplu: nu am absolut deloc instinctul matern, nu am nicidecum impresia ca as avea vreodata nevoie de protectie, nu imi doresc "egalitate intre sexe" pentru ca asa e la moda, dar nici nu voi poza vreodata in femeia slaba ce are nevoie de umarul unui barbat. Nu cred in povesti roz cu printi, printese...iar florile si bomboanele n-au reusit niciodata sa ma faca sa iert.
Totusi, unul dintre motivele pentru care imi place al naibii de mult sa fiu femeie este relatia pe care o am cu mama mea. Relatia de prietenie "ca fetele" pe care stiu ca si-o doresc atat de multe femei si care eu o traiesc si savurez zilnic.

Spunea cineva ca atunci cand ai un copil trebuie sa traiesti zilnic cu responsabilitatea unei vieti in gand. De cealalta parte a baricadei sunt eu, copilul egoist care declara ca e un sentiment inuman de frumos sa stii ca iti poti pune viata oricand in palma mamei tale. Sa ai incredere ca "Stie ea mai bine". Sa stii ca in orice moment isi da seama CE gandesti doar din tonul vocii tale :)

Multumesc ca m-ai facut asa cum sunt mami :) La multi ani de 8 martie!