De ce iubim himerele?

Nu-l plagiez pe Cartarescu, parol! Nu scriu despre barbati, despre femei, ci despre himere.
De ce ne indragostim noi de himere?
Pentru ca ne apartin.
Sunt creatii proprii, smulse din mintea si din sufletul nostru, le-am dat viata si este obligatoriu sa le iubim.
Vreau sa scriu aici geneza unei himere.
Nu stiu exact momentul facerii, cand mintea noastra devine inseminata, sau care este de fapt primul neuron insarcinat, insa stiu ca se intampla devreme in viata fiecarui om. Un "ceva" ramane impregnat in mintea fiecaruia dintre noi, constient sau inconstient. O culoare de par, o umbra de zambet, o forma a dintilor, o forma a mainilor, este embrionul unei himere pe care-l purtam in propria fiinta.
Evolutia unei himere poate dura o vesnicie. Depinde cu ce o alimentam, o completam astfel incat sa devina finita.
Si, la fel cum exista purtatori de virusi, fara nici un fel de simptome, devneim si noi purtatori gestanti cu himere. Le vom transpune, la un moment dat, intr-un corp victima, pana atunci insa sunt virusii mintii noastre.
Ce se intampla la prima infestare? Atunci cand himerele devin coconul ce sta sa explodeze? Ne proiectam himerele in persoana "de care ne indragostim" intaia oara. Evident ca o perioada de timp vedem propriile proiectii vorbindu-ne. Himera poseda fiinta "iubita" asemeni unui duh din povestile cu fantome.
Exorcizarea poate fi dura dar este iminenta.
Himera se intoarce in corpul gazda iar fiinta "iubita" devine brusc straina. Ne consolam, invinovatind pe nedrept strainul din fata noastra "am iubit o himera"! Crezand c-am fost cumva jefuiti de sentimente. Fara sa incercam macar o secunda sa realizam ca fara propria proiectie nimic nu s-ar fi intamplat.
Himera se hraneste din iubiri esuate. Ramane in corpul gazda, mai puternica, mai bine conturata, cautandu-si urmatoarea victima.
Cautam sa vedem in toti interlocutorii trasaturi comune cu ale himerelor flamande. Daca le gasim ne napustim flamazi proiectand din nou propria viziune asupra victimei.
Totul devine un joc: ne urcam gazdele temporare ale himerelor noastre pe piedestale cat mai inalte si apoi ii sabotam si le provocam caderea.
Nu ne putem indragosti de alte himere decat ale noastre asa cum nu putem sa traim alte fantezii decat ale noastre.
Mi-am pierdut poezia veti spune. Sunt sceptica si nu mai cred in iubire? Din contra.
Devenim obsedati pe masura ce iubim fiecare posesor ale himerelor noastre. Nu exista nici o potrivire perfecta intre himera si victima purtatoare iar din acest motiv avem de ales (la nivel subconstient) intre a taia din himera sau a umple noi golurile persoanei vii din fata noastra. De cele mai multe ori himerele sunt ucise. Intr-un timp lung desigur. Castiga omul din fata ta pe care incerci sa-l descoperi, sa-l cunosti, sa construiesti ceva real cu el/ea. Iubirea, de exemplu.


Dar himerele renasc!

Viitorii uitati in trecut

Da, din pacate, sau din fericire, suntem pusi uneori in situatia de-a inchide oameni din prezent intr-o cutie a uitarii, undeva in trecut. Mai verde-n fata: de-a taia oameni din viata noastra.
Eu sunt genul acela de om ,"caine credincios", care te va urma pana la capatul pamantului daca i-ai intins candva o mana. Dar, pentru ca in esenta sunt un om al extremelor, cand ajungem "la capatul pamantului" pret de o dezamagire profunda, te voi taia definitiv si irevocabil din viata mea.
N-am "inchis afara" prea multi oameni de-a lungul timpului. Din contra, mi-am adaptat asteptarile la nivelul interlocutorilor pentru a nu fi dezamagita, pentru a nu-mi consuma portia de toleranta.
Nu imi plac oamenii si nu m-am laudat a fi unul cu aptitudini sociale intense. "Traind in cercul nostru stramt" m-am vrut inconjurata doar de oameni frumosi. Cine nu vrea? De obicei oamenii care-si pretuiesc atat de mult prietenia/compania sunt cei extrem de siguri pe ceea ce au de daruit. Siguri si sinceri.
Daca in datile precedente cand am "taiat" oameni din viata mea am suferit si am avut regrete sau remuscari....acum, am observat ca sunt mult ma pragmatica. Am invat sa nu am remuscari si sa-mi respect decizia cu aceeasi sfintenie cu care , DACA ar fi nevoie, mi-as recunoaste greseala.
Viata este mult prea scurta pentru a incerca sa salvezi oamenii de ei insisi, sau pentru a petrece timp incercand sa-i ierti!
Este ingrozitor de simplu sa ne comportam absolut normal, sa abuzam de bunul-simt sau de ce nu, de umanitatea fiecaruia. Asa cum eu fac alegeri in a pastra sau nu anumite personaje in viata mea, la fel si "inculpatii" isi aleg propriul drum.
N-am suportat niciodata relatiile "batute in cuie" de dragul societatii, desi imi place sa cred despre mine ca sunt o diplomata, mult prea ingaduitoare si cu bun simt din belsug. In egala masura pot sa devin picatura de otrava care-ti paralizeaza muschii. Si crede-ma, in a alege sa-ti fac bine sau sa te disec, intotdeauna disectia este mai usoara, mai confortabila si mai atractiva.
Dar, de dragul meu, pentru ca nu imi doresc sa ma manjesc pe maini cu nici un fel de remuscari, am ales sa renunt pur si simplu la oamenii toxici, nesimtiti, nerecunoscatori sau deranjanti. Simplu si fara de a doua sansa.
Iar acest articol nu este decat o marturie proprie pe care o voi recitii de cate ori ma simt vulnerabila in a crede minciuni. Cred cu tarie ca anumite activitati sunt ireparabile pe vecie si ca ne pot afecta iremediabil. Dar n-am sa mai deschid ochi si n-am sa mai salvez suflete.

E alegerea mea ireparabila :)

Emotia divinitatii

Anul trecut nu am avut timp sa scriu in si despre (asa cum i se spune in popor) Vinerea Mare. Am recitit postarile de acum 3 si respectiv 2 ani si mi-a parut rau ca n-am fost mai atenta acum un an...
Intre mine si religia...majoritatii oamenilor exista o oarecare bariera. Eu am modul meu foarte personal de a percepe si explica divinitatea. Am o relatie cu cele sfinte insa nu are nimeni dreptul sa ceara detalii iar eu nu vreau sa o justific. Imi rezerv dreptul de a crede intr-un Dumnezeu vazut si acceptat de mine, in felul meu si ii atribui toate lucrurile bune si frumoase din viata mea.
Atat.

Despre altceva vroiam sa va vorbesc, despre aceasta zi care reuseste de fiecare data, in fiecare an, sa imi scormoneasca in suflet dupa emotii, sa imi descante mintea cu ganduri bune, cu pace, cu multumire.

Contribuie din plin la fericirea acestei zile faptul ca urmeaza sa petrec Pastele alturi de familia mea, in locul de care mi-e dor, cu oamenii pe care ii iubesc. Sunt atat de nerabdatoare incat n-am dormit bine toata saptamana :)
Pana la urma...puse in balanta, cele bune, cele rele...sunt un om norocos...un om cu care viata a fost buna.
Am vazut zilele trecute un citat motivational care spunea "nu stii niciodata cat de puternic esti pana cand a fi puternic este singura optiune care ti-a ramas". Pentru mine puterea pe care o am nu a fost o optiune, a fost intotdeauna un fapt de necontestat. Am fost constienta de ceea ce sunt capabila pentru ca n-am trait niciodata doar pentru mine, oricat de mult m-as fi laudat ca sunt egoista. Cel mai bun lucru pe care poti sa-l faci si cel mai frumos totodata, este sa fi puternic pentru oamenii din jurul tau.
Eu am multi oameni frumosi in jurul meu, din fericire pentru mine numarul lor creste pe zi ce trece, prea rar o spun insa sunt indragostita de oamenii din viata mea. Si n-am zis inca de familie :) Pe ei, pe familion, ii ador pur si simplu. Sunt acolo sus pe piedestalul lor si de-as multumi zilnic de mii de ori divinitatii mele ca ii am n-ar fi suficient! Credeti-ma!

Asa cum am inceput mai sus sa va spun, pe langa oamenii care-mi fac zilele bune, pe langa familie, am invatat sa iau in calcul toate lucrurile mici, detaliile care fac diferenta, care ma fac sa zambesc, sa ma trezesc cantand pe strada (serios, se uitau oamenii la mine), sa ma bucur la omleta de sambata dimineata, sa tanjesc dupa cafeaua de la birou, sa ma uit fascinata la copacii din piata W. Maracineanu...sa iau in calcul TOATE posibilitatile pentru care TREBUIE sa fiu fericita si sa omit sa calculez cele gri.

Nu sunt de acord cu sacrificarea minunatilor miei de Paste, nu inteleg ce legatura are iepurasul cu puii de gaina si cu ouale rosii... Ma duc in fiecare an la slujba de Inviere ( e singura data pe an cand ajung la biserica) fara sa am revelatii sfinte... Nu imi place agitatia "de sarbatori" si nici nu aprob postul acela restrictiv de 40 de zile pentru ca apoi sa ne inbuibam cu toate cele, sa ajungem la urgenta, sau mai rau...sa nu luam in calcul pe cei ce n-au macar o paine, nu mai vorbim de oua rosii....
Curatenia omului vine din interior. In fine, nu voi pierde cuvinte sa-mi justific convingerile, vroiam doar sa va fac o mica paralela pentru a va aduce acum in acest punct: Pentru mine, vinerea mare are o semnificatie aparte. O blandete, o traire, o matematica a celor bune, un dram de umilinta, de altruism...e o zi mai deosebita decat celelalte. Explicatie concreta pentru sentimente....nu am :) Vreau insa sa imi pastrez aceasta stare de bine si-n anii ce vin.

Dragii mei, cei ce ma citesc, va doresc sa aveti parte, macar un moment, de linistea aceea pe care o cautam si uneori suntem prea ocupati sa vedem ca o avem :) Sa va bucurati de iubire, asa cum vreti fiecare dintre voi sa o simtiti.... Iar cel mai important lucru pe care as vrea sa-l incerc

ati (macar de dragul discutiei) ar fi sa faceti aceasta matematica pozitiva a vietii.

Sa multumim!

Cand ai ramas fara cuvinte

Stii ca esti cu adevarat obosit atunci cand INDIFERENT CE se intampla tu nu poti avea nici o reactie. Nici macar una descriptiva. Ti s-au terminat cuvintele, explicatiile, gandurile, ti-e sila/mila/lene/lehamite sa iti auto-explici si sa te auto-convingi ca mai ai energie, rabdare, ca poate visezi.
Te-ai dezbracat incet-incet de orice dorinte avute de-a lungul vremii, ti-ai uitat sperantele intr-un colt de camera si s-au cam prafuit, ti-e frica sa-ti imbraci planurile de sezon pentru ca "vantul schimbarii" o sa te bata din toate partile... Ai ramas fara orgoliul, principii, valori, idei, esti aproape ca-n melodia aia de-o canta Depeche Mode si se numeste "Stripped" doar ca nu e nimic artistic in toata treaba asta care ti se intampla fara sa o poti controla.
Dormi dar nu te odihnesti, te relaxezi dar fara sa castigi un gram de energie si ai stomacul atat de ghem incat chiar crezi ca ai facut o cura de abdomene si ca de fapt sunt muschi. Nu, nu-s muschi, e cel mult un ulcer.

Iti propui sa-ti folosesti ultimele puteri in scopul comunicarii : poate cineva are habar ce se intampla sub fruntea ta incretita. Trebuie sa existe cineva care sa te cunoasca ATAT DE BINE incat sa-ti ghiceasca macar UN singur gand!? Te joci de-a loteria un milion de ani cu variante sase din patruzeci si noua, insa niciodata nu se castiga si exista un report de te apuca groaza.
Credeai ca nu mai esti capabil sa gandesti, sa speri, sa existi?

Daca cineva ar putea intradevar sa-ti citeasca gandurile ar constata ca nici macar nu-ti plangi de mila. Totul este atat de fad, insipid, incolor, inodor, incat nu e posibil sa-i aloci o emotie.
E pur si simplu epuizarea fizica, psihica, intelectuala, a pus stapanire pe tine pentru ca te-ai invartit intr-un cerc nesfarsit si NU, nu esti hamster.

Dar, daca din balmajeala irationala si plina de cuvinte ce ar tinde sa formeze metafore, reusesti totusi sa exprimi MACAR UN singur GAND coerent...inseamna ca nu esti atat de obosit cum credeai.

My happy place

Iau o pauza de la astenie, am auzit ca nu-i la moda, dar...revenim si la asta (am sa va povestesc cum se joaca soarele cu nervii mei).

E o vorba in engleza : "I go to my happy place" care nu poate fi tradusa decat prin (aproximativ) expresia "visez cu ochii deschisi". De fapt, e starea aceea in care vrand sa uiti de tot si toate, sa lasi stresul sau oboseala sau nervii in urma, iti creezi un loc doar al tau in care "te duci" cu gandul.
Sau...pentru mine asa functioneaza.
Din cand in cand blochez toata lumea reala pentru cateva momente in lumea mea imaginara. Si pentru a nu parea atat de absurd, "my happy place" se concretizeaza cumva in dorintele realizabile pe care mi le pun pentru urmatoarea perioada.
Acum, de exemplu, cand visez "cu ochii deschisi" in doresc (mult mult mult de tot) cateva lucruri clare! Da, asa sunt eu, chiar si in fanteziile mele sunt ordonata si precisa :))

Asa ca ... imi deschid sufletelul, zambesc, privesc fara sa vad si transform "locul meu fericit" in:

O portie maaaare de mancare chinezeasca - urechi de lemn si pui in sos de stridii, totul lipait cu betisoarele :)

Un Guiness si o portie de fish&chips la James Joyce langa un pahar mare de vorba si-o leneveala de uichend! Bai, aia chiar nu mint cand se lauda ca au cel mai bun fish&chips din Bucu.

Un uichend la cai, dar, dormit acolo miros de grajd si balega :) Judecati-ma cat vreti, mi-as face parfum din par de cal :)

Cules de flori de primavara din padurea Baneasa... Mai avem padurea Baneasa da?

Un gulas bun de tot alaturi de ai mei, la Claudiu in curte ... Bine, aici cred ca oricine ar sti despre ce-i vorba ar saliva :)

O zi in care sa nu am nimic de facut, nici un fel de program, nici un om de vazut, cu nimeni de vorbit, liniste si somn.

Jumatate de zi in Cismigiu, in mijlocul saptamanii, cand au inflorit toti copacii si nu sunt alti oameni care sa aglomereze parcul. O plimbare lenesa si o maaaaare portie de miros de toate-florile de cires :)

Ultimul loc fericit...si din pacate cel mai putin realizabil:

In campul de langa casa bunicii mele...vara... habar n-aveti despre ce vorbesc :) Toate florile, toti copacii, pffff.... Sunt tentata sa spun c-as vrea mai mult de-o zi acolo, o dimineata, o noapte, dar ma rezum la a visa...


Nu-s un om pretentios si detaliile acestea au o incarcatura emotionala pentru mine...incredibila. Aparent lucruri simple, dar in realitate nu le poti SAVURA asa cum ai vrea. Ati vazut, nu, c-am pus cu majuscule cuvantul "savura".

Al vostru, care-i locul fericit?

Cavoul unui suflet

In legatura cu cele urmeaza a fi scrise, doresc sa mentionez ca (de dragul exercitiului) unele articole ale mele sunt pura fictiune.


"De data aceasta este definitiv" Asa si-a spus pentru ca asa a simtit din toata fiinta ei. Parca n-ar fi existat nici o alta posibilitate si parca definitivul ar fi stat in puterile ei. Cu cata tarie si convingere si-a proclamat sufletul ca jertfa a fericirii cu atat de multa multa umilita s-a uitat in oglinda cand a fost nevoita sa-si recunoasca ca a gresit. Cele mai dureroase greseli sunt deseori ale noastre si cu cat nu intelegem nimic din ele, cu atat ne vor strapunge mintea asemeni unei tepuse metalice inrosite in foc. Dureros adica...


A decis sa nu mai faca niciodata pariu pe sufletul ei pentru ca va pierde. A decis sa-i ofere libertatea de alegere. Suflet naravas, asemeni unui cal neimblanzit. Suflet ce nu dorea sa invete nici in ruptul capului vreo regula de existenta sau de daruire. Suflet ce clocotea de pasiune dar pasiunea era ca un praf alb si daunator.

Ajunsese chiar sa existe in 3 locuri diferite, in mintea ei, in corpul ei si in sufletul ei. Trei entitati fortate sa convietuiasca dar cu personalitati complet diferite.
A ajuns chiar sa sufere fizic. Pentru ca sufletul este atat de viclean incat daca nu este hranit cu delicatesele culese din alte suflete se razbuna pe propriul trup. Lacasul ce-l poarta devine o inchisoare ale carei gratii le pilesti atent zeci de zile la rand. Pana cand una cedeaza.

A evadat. Sufletul i-a evadat din trup.
Era un suflet poet, un suflet rebel, un suflet imens. Un suflet viu, un suflet frumos, un suflet incredibil. Era o poveste care incepea fara sa promita vreun sfarsit.
A incercat sa rationalizeze cu propriul ei suflet. A incercat sa-i ofere exemple concludente din trecut, sa-i aduca aminte de monotonie si de nebunie. A incercat sa-l convinga sa-i intre din nou in trup promitandu-i ca e cel mai sigur lacas cu putinta.
Nu.
Suflet incapatanat!
Uitase si de monotonie si de nebunie si urla catre ea :"dar iubirea? de iubire ce spui?"
"Iubire? N-am cunoscut-o niciodata" ii spunea ea facand un efort sa-si aminteasca daca a iubit vreodata.
Parca undeva in subconstientul ei, mintea, acea entitate cumva ignorata pana acum, promitea sufletului o dulce razbunare. Ea trebuia sa fie impaciuitoare. Trebuia sa gaseasca o armonie intre minte si suflet, pentru ca, sincer, se saturase de aceasta avalansa sentimentala.
Intr-un final a clacat. I-au clacat atat mintea cat si sufletul. In fata iubirii, desigur.

A urmat o poligamie intre suflet, minte, iubire, trup, fericire. Da, s-au imbinat asemeni pieselor de puzzle toate aceste elemente formand perfectiunea.
Sufletul, in foarte scurt timp a devenit dependent de iubire. Si-o injecta zilnic, in fiecare secunda, in doze din ce in ce mai mari, periculos de mari. Curand si mintea a cedat impulsurilor. Vazand ca sufletul este in extaz a tanjit dupa o inghititura din aceasta licoare magica numita :dragoste.
Sufletul se droga cu iubire, mintea se imbata cu dragoste iar trupul era sclavul acestor vicii ce promiteau tinerete fara batranete si viata fara de moarte. De basm.
Dar, ca orice drog, luat in cantitati mari poate cauza...delir...sau mai rau...

Intr-o zi, sufletul, in locul dozei obisnuite de iubire, accidental si-a injectat o supradoza letala, un cocteil otravitor de minciuna-greseala-umilinta.
Mintea, paralizata de spaima, vazand ca sufletul e inert, a intrat in stare de soc. Trupul si fericirea erau oripilati, inmarmuriti, fara sa mai poata face nimic.
Prea tarziu mintea a iesit din blocajul in care se afla. A incercat sa-l resusciteze, sa-l salveze, dar otrava patrunsese prea adanc, ingredientele erau imposibil de anihilat.
Sufletul era mort.
Fericirea s-a sinucis de necaz.
Au ramas in doliu, mintea si trupul.
Iubirea era un drog neconsumat. Zacea intr-o punga pe masa, abandonata, fara sa existe nici un dependent disponibil.

Sufletul era mort. Inert.
Trupul jelea, mintea refuza sa accepte.

Ea, martor al tuturor celor de mai sus refuza sa mai faca ceva. Citise undeva ca timpul....timpul le rezolva pe toate.
Dar timpul, indiferent cat, nu aduce pe nimeni inapoi.
Asta stia de prea multa vreme...

Doua

Cele mai importante doua reguli ale mele :
nu ma trezi niciodata din somn
nu-ti bate joc de cuvintele mele, spuse, scrise, expuse, notate pe-un servetel, intr-un word, etc.

Am muuuuuuuuuuulte reguli. Ale mele, fara sa tin cont de nimeni din jur, pentru ca-s fixista, obsedata, am ambitii personale, eu cu mine, sunt intr-o competitie acerba care nu-si are final. Daca pot sa....orice! Pot sa slabesc, sa ma ingras, sa ma las de fumat, sa invat sa zbor, sa fac un curs de bucatarie, sa invat sa ...orice!
Sunt atat de convinsa ca orice imi pun in minte se va realiza (acum sau candva) incat aproape ca nu mi-e teama de nimic.
Mi-e teama sa stagnez, sa raman priponita unui loc, sa treaca o zi fara ca eu sa invat ceva, sa nu pierd o noapte de somn, nu pentru cearcane ci pentru CUVINTE.
Le iubesc, le ador, ma joc cu ele, ma imbrac cu ele, ma definesc, ma completeaza, ma descriu, sunt ale mele, toate, ele...cuvintele.

Mi-am dat seama, am avut o (noua) revelatie, aseara, la un seminat de creatie in cadrul caruia am avut onoarea de a cunoaste un scriitor irlandez. Seminarul n-a fost grozav, despre scriitor nu stiam multe, am sa-i citesc cateva lucrari, nu asta e relevant. Relevant e ca omul acesta ESTE scriitor. Are cativa ani in spate si cateva carti publicate. In scurtul interviu pe care l-a dat, in fata participantilor, a tinut musai sa-si descrie stilul de viata, cateva din trairile interioare si sa ne spuna ce anume il reprezinta pe el ca scriitor. "De cand te-ai apucat de scris?" "Am scris mereu"
Eu nu sunt scriitoare, imi doresc sa devin, la un moment dat, insa si EU am scris de cand ma stiu.
De cand imi aduc aminte, eu am scris. De la 7-8-9 ani scriam poezii, scriam povesti, jurnale, intamplari, trairi, oracole, aproape orice putea fi descris in cuvinte. Am scris, scriu si voi scrie.
La fel cum povestea omul de aseara "indiferent CE s-a schimbat in viata mea, indiferent de locul in care am trait, singura constanta a mea era scrisul".
Subscriu.
Este tot ce am. Tot ce simt, tot ce stapanesc, tot ce stiu, cu acel mare TOT in fata. Asta sunt eu.
Cautam acel cuvant care sa ma defineasca, la un moment dat fiecare om se joaca de-a cuvintele, de-a definitia si incearca sa se auto-defineasca. Da, cuvantul meu este "cuvinte".
Chiar daca sunt putine, sau extrem de multe, aruncate-n vant, sau frumos asezate pe blog, scrijelite pe undeva, ascunse sub limba, toate cuvintele mele, de atunci, de azi si de maine au suflet...sunt vii.
Asta este cauza bolii mele pe care o detest (memoria) , urasc sa nu uit niciodata nimic, sa am vii in minte toate detaliile, cele mai mici si cele mai mari, insa, aseara, am inteles. TOTUL este compus din cuvinte, cuvintele sunt vii, bucati de suflet, parte din mine si tot ceea ce e compus din cuvinte n-are cum sa-mi iasa vreodata din minte.
Am fiu stigmata propriei mele memorii atata timp cat ea va fi compusa din cuvinte :) Ironic nu?

Repet: nu-ti bate joc niciodata de cuvintele mele!

Privat, particular, intim, anonim

Era un episod din South Park in care (in clasicul lor stil) faceau mare de haz de faptul ca Mohamed, mai exact imaginea/chipul acestuia, urma sa apara la TV, iar personajele din serial, de teama unor consecinte grave, au decis unanim sa-si ingroape (la propriu) capul in nisip. Pe principiul: "Daca vom avea capetele in nisip n-o sa vedem ce se intampla la TV, deci nu putem fi acuzati de complicitate".

Si acum sa vorbim despre intimitate, viata privata si chestiuni secrete: NU EXISTA.

Traim intr-o societate sau intr-o era in care principalul atu este informatia. Folosim internetul, avem "telefoane-ultra-mega-destepte" care indeplinesc fantezii, suntem prezenti pe site-uri de socializare si incercam din rasputeri sa devenim cat mai vizibili atunci cand avem ceva de spus.

In repetate randuri am fost complimentata ( a se intelege: CATALOGATA) cum ca sunt exibitionista, mult prea publica si deschisa marelui...cititor (de blog). De fiecare data am argumentat ca ACESTA este felul meu de-a fi, nu ma feresc sa exist, nu mi-e jena sa ma manifest. Pe scurt, sunt cine/ce sunt: daca exista personaje atat de inguste la minte incat sa aiba impresia ca dupa 3-5-12 articole de blog postate si citite au habar cum imi merge mie mintea si care este modul meu de viata......oh well... ghinionul lor.

Ma bucur ca exista aceasta "sita" digitala care-mi da ocazia sa "cern" din oamenii cu care interactionez.

Exista oameni care isi idolatrizeaza asa zisa "intimitate" si "viata privata" de parca ar fi vreun secret ce merita pazit; faptul ca ai o viata banala, esti inca unul din milioanele de cetateni care se inghesuie dimineata in metrou...

Poate si viata mea ar fi la fel de banala, doar ca spre deosebire de tine, cetateanule anonim, eu daca merg cu metroul si ma inghesui, voi stii sa descriu intamplarea pe blog intr-un mod amuzant care imi va aduce si mai multi cititori :) Iar asta cu cititorii multi imi place :) Intr-o zi, imi voi implini visul, voi deveni o scriitoare celebra, tocmai ca am exersat si-am transformat (in scris) momentele nesemnificative in articole dragute.

Tu numesti asta "exibitionism", iar eu numesc asta creativitate :)

La fel cum tu imi numesti viata "lipsita de intimitate", iar eu o consider pe a ta inexistenta :)

Mai mult decat acest blog "deloc intim" , am observat ca aceste "personaje private, intime si anonime" care urla dupa intimitate, au conturi pe Facebook puse la "private" si cu multe restrictii. Dar, culmea, EXISTA pe site-uri de socializare :)

Contul meu de facebook este public, pentru ca EXISTA pe internet, pe un site de socializare unde din 3 click-uri, daca esti agasat, poti restrictiona drepturile persoanei agasante asupra profilului tau. Asadar, nu e nevoie sa-mi creez o fortareata virtuala cu "profil privat" pe un site PUBLIC.

N-o sa mai mentionez nici ca, statistic vorbind, peste 80% din persoanele care-si tin profilele ascunse au adevarate complexe fizice :) Oh well...we cant all be smart & pretty :) (apogeul narcisist si acul veninos, stimati cititori publici)

In incheiere, pentru acei intelectuali privati, cu un grad ridicat de intimitate (adica inchid lumina cand fac amor) , va rog, insistent chiar, sa gasiti subiecte mai interesante de dezbatut decat judecata blondei bloggerite exibitioniste. Pana la urma....voi ma faceti atat de populara cand intrati in google.com si tastati :sabbra, blog !

Thats all folks!

Daca tot trece timpul

Ce-am observat la mine pe masura "ce imbatranesc" este : cu cat mai multi ani "castig" cu atat mai putini simt, efectiv, ca am... Si apoi, contrar anilor putini pe care-i simt in spinare am devenit "atotstiutoare" pentru ca pot sa spun "been there, done that" la aproape orice povestire auzita :)
Asta inseamna ca am trait (pana acum) o viata interesanta?
Pentru mine era foarte enervant sa aud laudarosenii despre "cate stiu" si "cate au facut" cei cu unu-doi-trei ani mai multi decat mine. Fereasca Cel De Sus sa-si permita careva sa-mi spuna mie cum sa-mi duc traiul pentru ca pana nu musc eu cu pofta din intamplarile vietii voi considera ca acestea sunt complet virgine.
Tot "odata cu trecerea anilor" anumite (sa le spunem) caracteristici personale se cimenteaza iar altele se schimba si (sa zicem) evolueaza.
Numele de alint primit de la draga mea prietena Lia, "bisturiul precis si rece" s-a instalat aducand cu sine un pragmatism iesit din comun. Doar ca in loc sa ma sperie calmul meu rece si sa tanjesc dupa "emotii roz", am invatat sa-mi accept aceasta latura ca fiind un punct forte: sunt foarte-foarte-foarte greu de impresionat. Astfel, apropiatii mei vor stii ca atunci cand CEVA ma atinge, ceva-ul este extrem de real.

Ca un punct slab al meu, necizelat de anii trecuti, inca am o slabiciune pentru oameni si renunt foarte greu in a le cauta scuze, in a le da sanse si in a ma lasa "dusa de nas". Eu sunt un om care (din pacate) merge cu tine aproape pana la captul pamantului daca vreodata ai reusit sa ma indatorezi. Nu prea stiu cum sa renunt la oameni decat dupa ce am epuizat toate modalitatile de a te pastra in viata mea. As vrea sa pot taia oamenii de pe lista mea, pur si simplu, sa ii fac inexistenti dupa cel mult 3 sanse acordate. Poate cu timpul.

Una rece, una calda, iar din tolba cu aventuri in lumea matura pot sa ma laud ca nu incerc, nu am incercat si nu voi incerca sa schimb oamenii. Intotdeauna am facut tot ce mi-a stat in puteri sa accept (fara sa judec) , sa inteleg si sa incurajez adevarata personalitate a oamenilor din viata mea. Nu pot intelege nici macar ideea ca cineva ar renunta la convingeri proprii de dragul meu. Eu (cu riscul de-a parea egoista) nu voi putea niciodata sa imi insusesc convingeri care nu le-am castigat pe propria-mi piele. Si cred ca acest lucru e o calitate.

Ce n-am reusit nici pana la anii mei (o spun cu intelepciunea unei persoane de 28 de ani neimpliniti) e sa-mi fac planuri de viitor. Nu-mi pot contura un viitor in alb, negru sau gri. Nu pot face planuri, nu pot lua decizii ce se vor aplica peste un an, peste doi, peste cinci. Daca imi setez cumva un tel, o fac in asa mod incat sa nu semene a "programare". Nu cred deloc ca pana la o anumita varsta trebuie sa ...faci una sau cealalta. Cred ca e bine sa ai niste motive de lauda, macar pentru cand te uiti in oglinda, insa nu ma pot integra sub nici o forma in "ceea ce spune societatea" sau, mai rau, "ceasul biologic" pe care, sunt 100% convinsa ca nu il am :)
Asta nu stiu daca e o calitate sau un defect, ma feresc sa etichetez ....

Cam astea sunt primele lucruri care-mi vin minte cand ma gandesc la mine, astazi :)

Voi ce-ati invatat din "multimea anilor" trecuti?

Primele raze calde

Incet, incet imi ies din amorteala hibernarii...
Parca mi-as fi promis ca am sa scriu mai mult in martie, insa parca si primavara s-a lasat prea mult asteptata.
Iar eu, nesatula, abia in a doua zi cu lumina m-am pus pe infulecat vorbe calde cu miros de ghiocei.
Nu-mi mai promit cuvinte pline de optimism, rautati sau fapte bune pentru ca azi vreau sa nu respect nici o regula a jocului.
Da, asta-i concluzia: totul e un joc.
Ne jucam de-a viata in fiecare zi, ne jucam de-a luatul deciziilor, de-a ganditul mult, de-a cititul putin, de-a oboseala, de-a neodihna, ne jucam cu noi, cu ceilalti, ne suparam si nu ne mai jucam (o perioada) apoi cand rana din genunchi se cicatrizeaza parca iar ne vine pofta de joc.

Ceea ce pentru mine este de-a dreptul fascinant sunt pauzele de "stop joc" pe care ni le luam cu seninatate ca si atunci cand stateam cu cheia de gat in fata blocului.

"Stop joc"

Ia o pauza de la rutina zilnica, rupe regulile pe genunchi, priveste-ti soarele de azi si nu mai astepta mainele apoteotic in care "poate"...
Lasa-ti mintea sa se odihneasca, sa se dezmorteasca, sa se bucure de nefolosinta ei, prefa-te ca esti normala, ca esti banala, ca nu ai pretentii, ca nu visezi, ca nu iti doresti, ca nu stii sa vezi prin minte si prin trup, ca-ti place naivitatea cu care pozeaza toti din jurul tau.

Asculta linistea.

"Stop joc"

Revin cu mai multa coerenta-n cuvinte, asta e doar o deversare de idei.

Omoara poezia!

Ucide-o pentru ca e mult prea reala lumea in care traim astazi...

Intr-un scenariu indepartat eram toti Eminescu si iubeam toti cate un Luceafar de sus dintre stele.

Scrii poezii si daruiesti bucati imaginare de suflet construind pentru El, pentru Luceafar un univers presarat cu dorinte, cu pasiune, cu miracole, o lume desprinsa de tot ceea ce e real.

Orice poveste isi are poezia ei, mireasma ei tesuta-n perna, oricat de brutal ar fi de fapt adevarul.

Incepe mai intai ca un joc, o ghicitoare ce sta intr-un picior, cautand nenumarate raspunsuri....

Raspunsurile curg ore-n sir, nopti in sir, imbibate-n rasete si flirt. Raspunzi intrebarilor puse la ore tarzii in timp ce-ti tii capul pe perna si incepe sa te roada pasiunea, sa-ti doresti sa DESLUSESTI ghicitoarea!

Cand ai gasit raspunsul potrivit (sau adevarat) dansul acesta poetic iti este deja de neinlocuit. Este o poezie cu are te hranesti, o poezie de care te-ai indragostit, ti-a intrat in suflet si parca ajunge sa-ti domine fiecare gand...

De la o simpla poezie la o dependenta majora...nu e decat un pas...

Visele prind viata, interzis-ul devine permis, de fapt parca intre tine si un dependent de seringa nu e nici o diferenta.

Betia cu fericire are cea mai lunga mahmureala si se resimte in piept.

Nimic nu e prea mult, nimic nu e prea indraznet, reguli nu exista, linii imaginare pe care le depasesti cu viteza unui evadat dintr-o puscarie conjugala.

Poezia devine raiul personal pe care il traiesti in franturi...pana...iti dai seama ca viata ta s-ar putea transforma in totalitate daca ai lua o DECIZIE!

Dupa o batalie apriga intre suflet si minte, intre ratiune si metafora... iti lasi toate visele sa zburde si iti spui ca viata e scurta. TU vrei poezia!

Doamne, ai luat o decizie, te vei hrani cu versuri, vei face amor in rima si-ai sa sfarsesti la final de viata intr-un mare orgasm, asa cum ti-ai imaginat.

Intangibilul devine tangibil si misterul devine adevar.

O vreme te hranesti cu caviar, bei sampanie la micul dejun si razi in ploaie in miez de noapte.

Apoi, parca ti-e somn, intr-o dimineata, parca n-ai chef sa-i reciti azi, parca vrei sa tii geana pe geana, caci vine maine, rima o ai in minte, o stapanesti, poti sa amani o zi, nu-i asa?

Data urmatoare cand ploua ti-e lene sa alergi, te trezesti maine devreme, ai treaba la munca, mai ploua si vara viitoare.

Nu te lingi pe degete dupa ce mananci in pat, nu pentru ca n-ai fi savurat, ci aveai pur si simplu altceva in minte, o sa te bucuri data viitoare.

Nu vrei sampanie la micul dejun, nu-ti pica bine la stomac, ai s-o bei cu o ALTA ocazie speciala.

Iti este somn, iti este foame, esti obosit, ti-e lene, te doare capul, nu ai pur si simplu chef, nu intelegi, nu poti sa accepti, nu vrei sa cedezi, preferi sa razi la telefon cu prietenii, de fapt, nu e nici o picatura de venin aici...ci doar nu mai esti poet(a).

Ai televizor, ai masina de spalat, ai canapea de piele, ai jaluzele Versace, ai un program foarte incarcat si un salariu competitiv, iti programezi din inertie un concediu in care "trebuie sa te relaxezi" si din cand in cand iesi intr-un club ca sa "faci ceva pentru tine" , dar nu faci altceva decat sa critici din priviri toti pustanii poeti.

Esti in randul lumii.

Esti fericit(a)?

Ce urmeaza?

Urmeaza sa descoperi o alta ghicitoare care sa-ti starneasca curiozitatea, sa te inebuneasca intr-un picior, sa-i deslusesti misterul si sa-i redescoperi metafora din rima.

A murit poezia ?

Care poezie?

Greseli

Ca o convingere personala va voi spune ca mi se pare normal sa gresim atata timp cat reusim sa invatam CEVA (de preferinta util) din propria greseala. Daca gresim si nu invatam nimic inseamna ca ne vom izbi cu capul de acelasi prag de sus, iar si iar, apoi mai inseamna si ca involuam. Asa cred eu.

Dar, marea mea nelamurire consta in altceva: exista greseli de neiertat? Este posibil ca o greseala sa-ti afecteze viata intr-un mod absolut iremediabil? Suntem oare datori sa iertam iar si iar pastrand in suflet iluzia ca cel/cea care greseste va invata ceva...candva?
Stiu ca unul dintre faptele nobile pe care le putem face este acela de a IERTA. Intreb iar: cat? cat iertam?ce iertam?

Departe de mine gandul de-a fi un calau nemilos, cred in a doua sansa, a treia sansa...si ...cam atat... Sansele nu se dau la nesfarsit.

Oare putem sa ne asumam viata vesnica a unei greseli? Consecintele devin uneori o povara insuportabila, iar atunci ne imaginam ca avem de "consumat" o "pedeapsa" si ne recapatam constiinta curata...

Este un exemplu gresit, insa, va intreb: un criminal odata ce si-a ispasit pedeapsa poate reda viata victimei lui? Nu, nu poate.

Evident, nu ma refer la astfel de greseli. Ma refer la cele ce scurma in suflet lasand rani care pur si simplu nu se mai vindeca.

Ma refer la greseli facute din comoditate, din lipsa de profunzime si chiar (in anumite cazuri) la greseli neasumate, negandite.

Prefer sa-mi despic linistita firul in 4000 decat sa imi umplu mintea cu regrete pentru restul zilelor mele. Nu sunt eu cea care decide DACA merit sa fiu iertata si CAND!

Cum spuneam, acum cativa ani, primul pas spre a INCERCA (macar) sa cicatrizam ranile provocate de greseli este sa le constientizam. Sa imbratisam adevarul!

Ma uit spre cer, ma uit in oglinda si spun : DA, am gresit, am invatat apoi ca nu pot sa ma joc cu sufletele oamenilor din jurul meu! Am invatat ca deciziile mele pot afecta oamenii din jurul meu, imi doresc sa CORECTEZ acel ceva ce necorectat devine cea mai periculoasa otrava.

Aceasta otrava UCIDE!

Este nobil sa IERTI, ne urcam pe un piedestal al iertarilor crescand in ochii celorlati pentru ca suntem fiinte bune! Dar oare nu ar fi mai nobil ca inainte de a lua decizii, inainte de a pune piciorul in prag, inainte de a cuvanta fara sens sa GANDIM INSPRE APROAPELE? Nu ar insemna oare ca suntem altruisti?

Altfel, matematica sufletelor ar arata ca exista un numar necontenit de persoane cu suflet mare care iarta...si un numar foarte mare de persoane care gresesc in speranta ca vor fi iertate.

E corect?

Prea luni...

E atat de luni astazi incat...oricat mi-as aduna cuvintele nu stiu daca incep acest articol vesel (sau trist) si-l voi finaliza trist (sau vesel)...
M-am dezis de la hotararea de a scrie mai des, nu pentru ca nu as avea subiecte sau ganduri, slava Domnului colcaie prin mintea mea miliarde, insa timpul si cheful si atitudinea conteaza.
As fi vrut ca macar aici sa pot asterne ganduri roz si cuvinte nostime... Sa fie un articol atat de vesel incat sa ma unga pe suflet. Dar...socoteala din targ nu se potriveste cu cea de acasa.
Ori, credeti-ma, pe vremea asta...invidiez orice urs care are barlog si hiberneaza. Asa mi-ar fi placut si mie: sa am barlog si sa dorm 3 luni.
M-am tot tinut tare, zilnic, parcurgand cei 5 km (casa-job) imi cantam cantecele si-mi imaginam ca sunt Indiana Jones, ma lupt cu zapezile, insa daca nu vine primavara in urmatoarele doua saptamani...o sa fiu cea mai necoapta lamaie care v-a fost dat s-o stoarceti! Am zis!
Am nevoie de soare! Cu soare exist, cu soare ma hranesc si soare respir. Mintea mea functioneaza excelent la plus 40 de grade! N-am sa ma plang, n-am sa transpir, voi savura orice arsita!
Mi-e dor de atat de multe lucruri incat nu le voi scrie aici pentru ca mi-e mila de mintea mea care tanjeste!

Va las, atat ma tin degetele intr-o zi de luni, gri, cu zapezi murdare si picioare vesnic reci...

Ne vedem prin martie???

Scormoneli din minte

Da...
Ma chinui de ceva vreme sa adun idei si ganduri pentru ca ma simt... Ma simt plina de idei si ganduri, stiu ca le pot "dizolva" doar daca le...public. Am atatea sa spun, dar parca nici nu pot sa le ordonez.
Asa ca mi-a venit grozava idee sa pun doua dintre citatele mele preferate si sa le explic. Ca un exercitiu de scris. Poate deviez de la subiect si ajung sa-mi eliberez mintea de presiunea gandurilor.
Incepem da?

"if ifs and buts were candy and nuts we'd all have a merry christmas" asta e din aceeasi categorie cu "daca si cu parca se plimbau c-o barca ;daca nu era, parca se ineca".
Mie-mi plac lucrurile albe sau negre si n-are rost sa mai alerg dupa gri-ul, sau roz-ul care, spune lumea, ar fi minunate. Nu exista multi de "daca" pentru ca nu vreau sa existe multi de "parca".
Asadar nu am cum sa traiesc dupa "ce-ar fi fost daca" sau "parca s-au mai intamplat lucruri". Pur si simplu nu ma pot adapta si asta pentru ca nu vreau sa ma adaptez. Multi de nu?
Hai sa simplificam: NU pot sa ma DEFINESC, asta ar insemna ca sunt un patrat cu laturi si colturi si unde se incheie patratul ma sfarsesc si eu. Exclud atatea si atatea lucruri doar pentru ca as vrea sa existe o definitie pentru mine? Ma lipsesc infinitul gandirii pentru ca ceilalti cred in reguli absurde?
Am renuntat sa mai cred ca sunt asa sau pe dincolo. Sunt EU, altfel! Voi fi altfel pentru restul zilelor mele si nu pot decat sa ma iubesc si sa ma accept! "Daca" eram mai putin altfel "parca/poate" as fi fost mai mult normala. Dar NU sunt! (aici nu-ul e pozitiv)

Iar cel de-al doilea citat, al domnului Henry Ford : "Chiar daca crezi ca POTI, sau crezi ca NU poti , ai dreptate in ambele cazuri!"
Iubesc acest citat! Cred in el cu toata fiinta mea!
Din acest motiv inainte sa iau o decizie ma intreb daca POT sau nu pot cu adevarat sa mi-o respect. Raspunsul sta in noi, in mine, de cele mai multe ori am dreptate.
Luand in calcul acest citat nu voi da crezare niciodata zicalelor motivationale de genul "trebuie sa gandesti pozitiv..." . Trebuie sa CREZI in ceea ce gandesti! Oricat de pozitiva as fi nu voi putea niciodata realiza ceva pentru fara sa cred (pana la ultima molecula) in ceea ce fac, in ceea ce pot.

Este adevarat, viata e un lung sir de cautari si lectii... Insa cea mai importanta lectie a vieti ar trebui sa fie increderea in sine, iubirea de sine si respectul fata de propria persoana... Altfel...ne vom ridica dimineata din pat, traind viata pe care o vrea altcineva, mancand mancarea "sanatoasa", spunand "cuvintele potrivite" si luand "deciziile unanim acceptate".

Dar EU? Unde sunt EU?????

Un catel...poate il stiti?

Toata lumea stie ca sunt "a cat person" si..."a horse person". Adica ... iubesc toate animalele (nu si insectele!!!), dar sufletul meu este impartit intre o pisica si-un cal :)
Tot in categoria "iubire pentru necuvantatoare" intra si noul meu amic : catelul de vis a vis de biserica de pe Luterana. Habar n-am cum se numeste biserica, e la intersectia cu Stirbei Voda, zona Sala Palatului, unde se termina strada Ion Campineanu. In fata salonului de coafura-frizerie Igiena. Bine, nu stiu daca e chiar Igiena, dar e comunist...
Pe el, catelul, sa-i zicem Cutzache, il stiu de cand mi-am inceput jobul, din septembrie. Bine, atunci era cald si bine... Eu imi faceam traseul de dimineata casa-birou/birou-casa , el dadea vesel din coada in fata usii de la Frizerie.
Cutzache mi-a atras atentia din prima zi pentru ca este un caine... expresiv :) Aparent, nu-i decat un maidanez de talie medie spre mare cu blana scurta si parul negru. In realitate e un frumos cu boticul, ochii si urechile albe, restul blanii fiind negre. Am zis ca-i metis cu huski si eram chiar convinsa ca are ochii albastri, insa nu, are niste ochi maaari si maro-ciocolatiu.
Foarte cuminte si politicos, statea el, catelul, pe presul din fata salonului de frizerie, admirand trecatorii, fara sa cerseasca, fara sa maraie, doar privind. Uneori cand mai ploua, tantile de la salon il primeau inauntru si-l lasau sa doarma sub un scaun de tuns.
Apoi a venit gerul. Cutzache a disparut.
Treceam zilnic prin nameti, lipeam nasul de geamul frizeriei sperand sa-mi vad febletea ghemuita pe undeva pe sub un scaun. Nu l-am vazut.
Dupa prima saptamana de ger si viscol, a aparut. Acelasi pres, acelasi Cutzache, doar ca facut covrig, dormind mereu si tremurand sub fulgii de nea ce-i cresteau ca o a doua blana.
Doamnele de la frizerie i-au incropit o cutie mare de carton, in care i-au pus presul acela de plastic. I-am dus si eu un covor si l-am invelit, dar se pare ca cineva a fost atat de hain incat i l-a furat....
De ceva vreme ii duc de mancare, zilnic. Nu e din cale afara de fericit, dar deja ma cunoaste.
Azi am vorbit cu una din doamnele de la frizerie. Mi-a spus ca a fost luat de hingheri (atunci cand nu-l gaseam eu) si ca l-au dus undeva prin Otopeni. DAR...s-a intors!!! De atunci nu mai e prietenos, nici agresiv nu e, doar ca e foarte prudent... Nu stie daca vrei sa-l mangai, sau sa-l bati...asa ca...
Am vrut sa-i fac o poza, sa-l pun pe facebook. Nu statea...pur si simplu nu statea la poza!
Doamna mi-a spus sa nu ma chinui cu pozatul... "trec si vedete pe-aici donshoara, nu-l ia nimeni pe asta! Nici castrat nu e, nici prietenos nu e...nu-l mai ia nimeni".
Eu ma incapatanez sa cred ca nu e chiar asa: poate exista cineva care l-ar lua, i-ar REcastiga increderea.
Nu am facut mare tam-tam pe facebook pentru ca exista atatea si atatea cazuri de catei abandonati sau fara stapan, exista asociatii care se lupta zilnic pentru aceasta cauza pierduta.
N-am de gand sa storc compasiune sau lacrimi, sa va trezesc emotii. Le aveti, sau nu le aveti, puteti sau nu puteti, fiecare e liber sa faca dupa cum ii permite soarta.
Am sa-i duc mancare zilnic, am sa-i incropesc un adapost mai solid, tin legatura cu femeile de la frizerie, poate reusim macar sa iesim din ger teferi :)

Pana atunci, daca vreti sa-l vedeti/hraniti/ajutati...cereti detalii si ne intelegem noi, oameni suntem :)

Superlativ

Ti-am mai spus odata ca lumea prin ochii mei e altfel. Ca eu sunt altfel, gandurile mele sunt altfel, bula mea de univers e altfel. Si n-o spuneam drept lauda, o spuneam cu amaraciune....

Ti-am spus ca pentru mine totul sau nimic inseamna infinit de tot si infinit de nimic. Ti-am spus ca nu inseamna nu si da inseamna da, uneori da inseamna nu si uneori nu inseamna da. Tu trebuie sa stii cand e acel uneori.

Ti-am spus ca poti sa ma ai o vesnicie si poti sa ma pierzi o singura data. Ti-am spus ca totul o sa-ti para cliseu dar ca nimic n-o sa fie cliseu. Ti-am spus ca am 366 de reguli si inca le mai scriu.

Ti-am spus cum despic eu firul in o suta de mii si cum gandesc in catralioane de ganduri si idei.

Ti-am spus sa fugi.

Ti-am spus ca nimeni nu-i dator sa ma invete ai zis ca tu poti sa o faci. Ti-am spus ca nu ma astept sa reusesti.

Apoi...am zis ca iti pun raiul in palma. Ca te fac dumnezeul meu si te respir. Ca iubirea mea e ca o injectie de heroina pusa direct sub limba. Ca stiu ce cer dar stiu si ce dau. Iti arat infinitul, il atingi si-ti pare mic iar metafora mea pare stupida. N-o sa vezi niciodata fericirea asa cum stiu eu sa ti-o arat sau sa ti-o dau. Merita sa inveti 633 de reguli si inca sa-ti doresti sa mai fie.

Da...

Apoi, cu o umanitate iesita din comun, o sinceritate extraordinara, o simplitate demna de admirat imi spui:

"Esti prea profunda, nu te-nteleg..."

Totul si nimic

Eu nu prea stiu sa ma exprim altfel decat in scris... Si din toate lucrurile pe care stiu sa le fac, parca scrisul este bucata cu cel mai mult suflet. Pentru ca mi-am educat mintea sa explodeze doar atunci cand imi astern gandurile.
Am promis ca nu ma cenzurez, ca am sa scriu ce simt, cand simt, cum simt, fara sa tin cont de parerile celorlalti.
Stiti momentele acelea atat de bune, de fericite, de frumoase, incat nu te poti abtine sa nu crezi ca este totul un basm, un vis, poate ca visezi, ii vezi cumva finalul doar ca nu vrei sa-l admiti? Ei bine, asa ma simt si eu in acest moment. Ca si cum mi-ar fi scapat printre degete dramul de euforie, m-as fi regasit pe mine (cea rece si moarta) dar nu ma simt completa.
Odata cu euforia mi-am pierdut abilitatea de a crede, de a simti, de a spera, de a incerca. Dar nici nu sunt trista, nu plang, nu ma doare. Pur si simplu e un vid. Nu e nimic bun dar nu e nici nimic rau. E nimic. Atat!
Cateodata fulgera un gand de a spera, a incerca, a crede, a vedea. Apoi, asemeni fulgerului...dispare precum lumina ce l-a propulsat.

Nu cred in minciuna, dar nici in adevar.
Mi s-a imbolnavit mintea? Am gandit atat de mult incat am ajuns sa imi pierd toate gandurile?

Nu cred in iertare, nu cer sa fiu iertata, nu pot sa iert.
Exista o limita a fiintei umane peste care nu se poate trece? Sau exista pur si simplu un punct asupra caruia nu te mai poti intoarce?

Nu cred in speranta, nu mai sper si nu vreau sa se mai spere.
Daca speranta moare ultima, de unde stim cand a murit de tot? Iar daca printr-un miracol aflu despre moartea ei, ce ramane in jur?

Nu cred in sinceritate, nu vreau sa fiu sincera, nu vad oameni sinceri!
Aveam senzatia ca iubirea, speranta si melancolia sunt ca niste mucuri de tigara, candva fumate. Ramasese sinceritatea, acest argument imbatabil. Dar... este o iluzie.

Nu cred in durere...nu vreau sa o provoc si n-as incerca sa o ating!
Cred ca de fapt suntem vulnerabili atata timp cat mintea noastra e masochista. Durerea nu exista.

Fericire...fericirea? Ce vreti sa va spun? Pot eu sa va iau sinceritatea, frumusetea, speranta, sa va spun ca nu exista fericirea?
Dintr-ale mele cugetari admit cu tarie ca totul este portionat. Primim bucati de viata asemeni feliilor de tort. Optam pentru a ne inbuiba cu egoism pana ajungem la voma.

Si-atunci? Cu cine-as putea sa imi impart voma? Parerile de rau, regretele, iluziile, singuratatea, convingerea ca totul si nimic sunt iluzii ale unei minti bolnave.



Cat despre mine...nu ma luati in seama. E-n firea mea sa ma joc cu oamenii si cu vorbele :)

Voi, cei ce iubiti copiii

...de ce nu vreti sa ii ajutati? Nu va costa decat un vot pe un site! Nu va cer bani, nu va cer donatii, nu va cer voluntariat, va cer un SINGUR VOT! Nu este o campanie ascunsa, nu promovez interesele nimanui, pur si simplu CRED intr-un proiect (SINGURUL de altfel) care ar putea ajuta copii cu dizabilitati sa fie integrati in societate.

Trebuie sa va marturisesc... mie mi-e teama de copii... in general. Nu sunt un om atat de responsabil incat sa-mi asum relatia cu un om mai mic decat mine, nu pot sa "creez" o fiinta care va fi dependenta de mine pentru tot restul vietii, am un egoism aparte care ma face sa nu-mi doresc sa perpetuez specia. Asadar nu am interactionat prea mult cu copii de-a lungul vietii mele.
In vara ce tocmai a trecut insa, am cunoscut-o pe ... Zuzuca (asa-i spun eu aici pe blog) o fetita minunata care are 6 ani si care din nefericire s-a nascut cu sindromul Down. Nu a fost nimic planificat, nu a fost un eveniment al unei campanii, a fost o pura intamplare. Pentru mine, una extrem de emotionanta si cu o incarcatura sentimentala fantastica. Initial, cand am aflat ca voi cunoaste o fetita ... speciala am fost tare speriata. Credeam ca nu-mi voi putea ascunde tristetea din privire si ca nu voi stii cum sa ma comport cu ea. Mi-era TEAMA! Acesta este cuvantul acum pot sa-l spun...aici...deschis.
In prima jumatate de ora dupa ce am cunoscut-o...desi nu am interactionat de loc cu ea, o priveam pe furis si vedeam cu "toti" ochii o fetita cat se poate de NORMALA! Ma uitam la mamica ei si la taticul ei ca la niste zei supra-umani incercand sa-mi ascund admiratia. In mintea mea se derulau ganduri: "Doamne-Dumnezeule oamenii astia cu rabdare si afectiune traiesc fiecare secunda iar si iar si iar!" ... Nici macar in GAND nu puteam sa ma pun in locul lor.
Apoi...brusc...Zuzuca a venit la mine si mi-a dat mana si m-a pupat si m-a luat in brate. Cu o seninatate pe care poate un alt copil de varsta ei nu ar fi avut-o, cu o afectiune pe care sigur nimeni nu ar putea sa o redea. M-a iubit mult si tare si frumos si sincer pentru ca ASTA stia ea sa faca! Sa iubeasca! Asa au invatat-o parintii ei sa existe: prin iubire! Iubirea este existenta ei, interactiunea ei, lumea ei in care este dependenta de mami si de tati si de sentimente.

Si totusi... intr-o lume plina de iubire, singura in care Zuzuca stie sa existe...intr-o astfel de lume... ea este privita ALTFEL! Ea nu are sanse la o viata normala, ea depinde de acceptarea pe care ceilalti oameni din jur sunt dispusi sa o dea! Ea asteapta o mana intinsa si spera la o sansa corecta cel putin. De fapt, ea nu spera, ci spera parintii ei pentru ea. V-am spus, Zuzuca stie doar sa iubeasca! Parintii ei sunt cei care incearca sa-i construiasca o lume frumoasa fara discriminare, fara suferinta, fara tot ceea vedem zilnic in gri-ul de pretutindeni.

Revenim. DACA EU am putut sa ajung la astfel de sentimente si astfel de concluzii intr-un timp atat de scurt, voi, ceilalti, parintii, sentimentalii, voluntarii, cei ce vreti sa schimbati lumea, cei ce vedeti binele din jur DE CE nu stiti ca exista proiectul "Vreau sa Vorbesc" dedicat copiilor cu sindromul Down?
CENTRUL EUROPEAN pentru DREPURILE COPIILOR cu DIZABILITATI (CEDCD) s-a nascut cu putin timp in urma si a facut deja pentru copii speciali mai mult decat au facut autoritatile in mult-mult timp. Iar acum CEDCD vorbeste in numele parintilor si in numele copiilor care iubesc. Au nevoie de votul nostru, al vostru, al tuturor, pentru asta!

VREAU sa cred ca o sa votati! Aici (link)!

Extreme, dependenta si alte imposibilitati

Ce ti-e si cu personalitatea asta. Ai senzatia ca poti sa o dresezi? Cred ca sunt de luat in considerare atat de multi factori incat nu se pune problema de ambitie.
Stiati ca un dependent de alcool sau de droguri este subjugat de aceasta dependenta pe viata? Nu se poate sa fi trecut 5 ani, sau 15 ani de la ultimul pahar si sa iti poti controla pornirile. Pentru ca undeva in creierul dependentului (organ defect de altfel) se produce un scurt-circuit " aha, ai cedat" si nu te mai poti opri.
Asa si cu personalitatea... o mascam, o antrenam, o dresam, incercam sa o tinem sub control dar adevarata ei esenta va fi unica si nu o putem modifica niciodata. Nu cred nici macar ca putem aduce imbunatatiri. Cred ca de fapt totul este o masca a unui auto-control bine exersat. Exista oameni capabili sa se controleze si exista oameni slabi, incapabili.
Oamenii acestia din urma, cei incapabili, sunt deseori si cei viciosi.

Dar... ce obtii in urma unui control desavarsit asupra entitatii tale? Sunt capabila sa simt, sa nu simt, sa rad, sa nu rad, sa vad sau sa nu vad, am ajuns sa-mi tratez sufletul ca un fel de computer care raspunde unor comenzi matematice?
Suntem niste forme vii intr-o continua alergare dupa stimulente ale sufletului? Suntem sclavii sentimentelor?
Exista posibilitatea ca in urma unui exercitiu mult prea zelos de a-ti stapani emotiile...sa le ... pierzi pur si simplu?
Pot oare sa devin un om lipsit de emotii, de trairi, sa ma compun din ganduri ? Ori, poate dupa niste ani asimilati am nevoie de stimuli mult mai puternici?
Doamne, uneori imi urasc pragmatismul. Evident, il duc la extreme incercand sa justific pana si un suras.

Despre mine, (pana acum nu am facut decat sa insir aberatii ale unei minti in delir) pot afirma cu certitudine ca ma ma cunosc. Nu exista cale de mijloc. Ma vad cuprinsa de o avalansa de sentimente pe care le voi consuma fara oprire pana la epuizare sau ma vad fiind egalul unei pietre. Pot sa simt totul sau pot sa nu simt nimic. Si oricat de bine as fi invatat sa ma controlez, sa ma subjug, sa ma educ, ma vad cu totul si cu totul incapabila sa CUNOSC acel mic detaliu al trecerii DE la ...o stare la cealalta.

N-am ajuns la nici o concluzie veritabila...va pot spune doar ca eu cred in dependenta, traiesc la extreme si ador provocarile imposibile :)

Perfectiunea mea - nebunia mea

Sunt un om dificil. Admit. Nu este deloc usor sa convietuiesti cu mine, ba chiar as putea spune ca este o provocare.
Sunt un om tipicar, am foarte multe tabieturi, si sufar de o forma usoara de OBC (obsessive-compulsive-disorder). Asta inseamna ca intotdeauna-intotdeauna am acelasi ritual matinal, asez cartile in aceeasi ordine in biblioteca, imi las lucrurile aliniate pe birou in acelasi mod zi de zi de zi.
Fac curat dar pun intotdeauna toate obiectele exact la locul lor iar daca cineva le schimba ordinea ma deranjeaza...psihic.
In acelasi timp sunt foarte constanta. Daca imi place un fel de mancare il mananc pana nu-l mai suport. Fac fixatii care dureaza o vesnicie si sunt inlocuite numai si numai de alte fixatii. Evident, nici fixatiile vechi nu dispar, pot fi resuscitate la cea mai mica amintire. Pentru ca nu uit. Nu uit niciodata, am o memorie de elefant.

Sunt anumite lucruri pe care sunt convinsa ca doar eu le pot face cel mai bine, intelege cel mai bine, exprima cel mai bine. Nu sunt reticenta la schimbare daca vine din partea mea.
Singurul "univers" in care incerc de fiecare data altceva si sunt cumva "dezordonata" este cel al cuvintelor. Scriu si-mi place sa incerc sa scriu de fiecare data altfel spunand acelasi lucru. De fapt imi place sa ma joc si sa transmit mesaje subliminale asteptand (tacuta in vizuina mea) sa vad cine ar putea vreodata sa le descifreze. Rareori.

Aceasta nebunie este .... perfectiunea mea. Nu ma laud, nici nu ma plang. Nu pot detalia chiar toate tabieturile, convingerile, fixatiile, nu va pot explica cum imi functioneaza mintea...sau de ce sunt asa.
Un lucru e cert: nu am pretentii sa fiu inteleasa sau acceptata. Sunt foarte-foarte putini oameni care au reusit sa cunoasca adevarata fiinta de sub tonele de nebunie.
E adevarat, poate necesita prea multa munca iar rezultatul nu este atat de...spectaculos. Sapi, sapi, sapi, studiezi, studiezi , iar in final ce descoperi? Cine sunt cu adevarat?
Nu va pot spune eu, pentru ca eu sunt narcisista si egoista.
Ce va pot spune e ca prefer ignoranta in locul unei implicari partiale.
Nu poti sa ma cunosti putin, sa ma intelegi partial, sa stii aproximativ cam ce vreau.
Nu mi-e teama de dezamagire, am foarte putine asteptari de la oamenii din jurul meu, in general incerc sa nu-mi fac nici un fel de asteptari si sa iau ca fiind pozitiv tot ceea ce ma inconjoara.
Insa una dintre pretentiile/asteptarile/iluziile/sperantele (sau ce altceva mai intelegeti voi, cititorii, prin "cerinte" de la semeni) mele : in raport cu mine, gandeste profund sau ignora-ma!

Te rog nu ma trata superficial pentru ca am sa inebunesc. Stai de vorba cu un om care are un miliard de ganduri pe secunda si face asta de la nastere, te rog, mai bine ignora-ma decat sa-mi spui un lucru neinsemnat.

Gandesc, deci exist.