Strigand la lume... (partea a- VI-a)

[...]
Alte cateva zile le-am petrecut cutreierand tara.
Nu aveam o tinta asa ca ne opream oriunde, in orice oras sau in afara oraselor, ramaneam locului cateva ore si plecam mai departe.
Detaliile nebuniei noastre insemnau alt oras, alt sarut, alte tipete de bucurie in mijlocul unei sosele necirculate.
Ne-am intalnit cu oameni prin tara, oameni care se uitau la noi mirati, vazandu-ne comunicand intr-un limbaj indescifrabil, undeva "in lumea noastra"... Faceam abstractie de orice si de oricine, eram doar noi si ne devoram fiecare suflare cu o sete nebuna.

Aceasta calatorie ne-am motivat-o ca fiind "o nebunie", de parca nu era suficienta nebunia noastra dupa o saptamana in care nu facusem nimic altceva decat sa ne drogam cu sentimente.

Gonind din loc in loc totul parea mai frumos pentru ca era remarcat si "dezbatut" in doi.
Copacii pareau vii desi erau galbeni, ceata parea o perdea a universului nostru, fiecare casa parea un camin ce ne astepta, muntii pareau adapostul sufletelor noastre, soseaua intinsa era un alt prilej de-a pluti pe muzica ca intr-o transa.

Noaptea opream cautand un loc "de dormit" (de obicei pe la prieteni, rude, amici, anuntati in ultimul moment) si povesteam celor ce ne gazduiau varianta noastra de fericire.
El parea euforic si repeta intruna ca si-a gasit sufletul pereche, eu zambeam si-l strangeam de mana.
"Ea este Victor, iubita mea" Victor era numele meu de cod. Eu, nascuta in noaptea aceea la munte, eu alta fiinta, eu renuntand la mine cea dinantea lui - eu Victor.
[...]
Eram intotdeauna mana in mana, sarutandu-ne, atingandu-ne, ca si cum am fi fortat toate ipotezele siropoase ale fiecarui inceput.

Adrenalina mea era zilnic alimentata de aceste dovezi accelerate de iubire. Imi era teama de ceea ce traiam, dar traiam atat de intens incat alungam teama cu o simpla privire a lui.
Vorbeam fara oprire, el conducea, eu povesteam, el radea, eu tipam, apoi brusc oprea masina si ramaneam minute in sir imbratisati sau ochi in ochi.

Cuvintele lui imi depaseau orice asteptare. Urla la mine ca sunt jumatatea lui perfecta. Eu taceam.
L-am lasat toate acele zile sa ma aiba, sa imi vorbeasca, sa ma savureze (dupa cum spunea) fara sa intreb sau sa afirm nimic. I-am spus doar ca eu nu stiu sa iubesc, si ca mi-e frica sa invat. 

M-a asigurat ca iubirea e cel mai frumos sentiment si ca nu am motive sa ma tem.
L-am simtit cum a intrat in mintea mea, s-a jucat putin cu gandurile mele si mi-a raspuns tuturor intrebarilor nerostite. De parca avusese discursul pregatit si memorat.

I-am spus ca inca nu cred in el, ca in iubire nu am crezut niciodata, dar ca sunt atat de coplesita de ceea ce simt fizic incat vreau sa-mi pierd ratiunea...
"ai sa dai jos acest zid...caramida dupa caramida" mi-a spus cu o seriozitate senina, ca si cum era ceva firesc de facut odata ce il am pe EL.

Ne-am intors...si a fost prima oara cand a acceptat sa ma "lase"...sa trec si pe la mine pe-acasa. Fara el adica.

Ma convertise...