De putin timp nu mai fac nimic... Culmea e ca am visat candva sa am timp sa nu fac nimic. Sa tac, sa dorm, sa nu muncesc, sa nu scriu, sa nu gandesc, sa nu fug...
Ascult cum trece timpul...da, ascult, aud fiecare secunda curgand, incerc sa masor, uneori sa grabesc alteori sa opresc dar pana la urma asta e singura mea ocupatie.
Paradoxul unei persoane mereu ocupate e ca fantasmeaza la momentele descrise mai sus.
Paradoxul meu e ca sunt din ce in ce mai nemultumita.
N-am mai scris pentru ca n-am vrut sa patez universul roz ce devenise acest blog.
Doar ca nu mai e roz...
Intotdeauna am fost suficient de puternica si am reusit sa-mi controlez aproape deplin viata.
Acum nu sunt.
Sunt plictisita, sunt antisociala, sunt foarte-foarte palida si nu-mi mai place de mine.
De obicei urasc sa-mi plang de mila si incerc sa vin cu solutii in loc sa insir probleme... Acum nu e cazul. Nu-mi plang de mila dintr-un singur motiv: tine doar de mine sa ies din orice fel de rahat.
Tine de mine sa nu-mi mai cenzurez cuvintele, gandurile, personalitate.
Am tot timpul din lume sa incerc sa-mi dau seama ce mi-ar placea sa fac sau cum mi-ar placea sa traiesc.
Doar ca sunt inchisa intr-o colivie. Nici nu stiu daca vreau sa ies.
Cineva mi-a spus odata ca voi alerga in cerc si voi intampina iar si iar aceleasi frustrari atata timp cat nu le rezolv. Ok, dar inca nu-mi dau seama care sunt ale mele?
O parte din mine e scarbita de lumea de afara (da, pentru ca eu sunt inchisa in universul meu) dar o alta parte viseaza ca exista teritorii neexplorate...
Ce vreau sa fac?
Vreau in primul rand un job insa nu sunt dispusa sa sacrific pasiunea pentru a-l obtine. Vreau sa cred ca inca exista oportunitati de-a invata sa fac ceva cu drag, de-a deveni experta in ceva ce-mi place fara sa fiu nevoita sa afisez un rictus fals pentru o lume si mai falsa.
Vreau sa-mi depasesc frica de oameni, de lumea trista, infectata cu un mod de viata atat de monoton si rigid...
Recitesc ce-am scris si constat nu numai ca nu mi-am pierdut optimismul dar ca sunt aproape ireal de dornica.
Nu e posibil sa visam la o lume mai buna? La un job ideal, la un mod de viata decent, la cateva zambete sincere?
Devin bolnava daca-mi doresc altceva decat prezentul acesta gri?
Sau e cazul sa invat si alte lectii? Sa trag si alte concluzii sau sa incerc sa storc putinele lucruri bune din marele morman de nemultumiri?
Am obosit sa incerc sa inclin balanta in favoarea mea doar pentru ca trebuie sa vad jumatatea plina.
Uneori daca ignoram jumatatea goala a paharului ajungem sa ne imbatam cu aer... Iar betia cu aer nu inseamna altceva decat supravietuire...
Ori...eu nu vreau sa supravieuiesc....eu vreau sa traiesc!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu