(cu 10 ani si 3 zile in urma)
Aterizasem in Bucuresti si din pacate (sau din fericire) am fost nevoita sa ma "cazez" temporar in casa...fostului meu iubit.
Cu fiecare zi care trecea fara ca eu sa-mi gasesc ceva de inchiriat deveneam din ce in ce mai crispata si mai stresata, desi el (exul) isi dadea silinta sa ma faca sa ma simt cat mai confortabil.
Si uite asa, intr-un mijloc de saptamana de-al lui septembrie 2003, fostul meu iubit ma anunta ca urmeaza sa fie gazda unei petreceri burlacesti, data in cinstea unui viitor ginerica.
"Vor fi si cateva stripteuze"
"..." (ma gandeam cum/unde/cand sa ma evapor)
"Dar e ok, am vorbit deja cu Lia si poti sa te duci la ea, unde e party-ul burlacitelor"
Ideea e a da buzna la o petrecere unde nu doar ca n-am fost invitata si nu cunosc pe nimeni, dar am fost "acceptata" la insistentele altcuiva, ma facea sa-mi mestec maselele de-a dreptul. Totusi, pentru ca nu stiam pe nimeni in Bucuresti si n-aveam nicio alta optiune...am fost de acord.
Cateva ore mai tarziu eram in fata blocului si o asteptam pe Lia care, dupa spusele exului, era "O super tipa, ai sa vezi".
"Lia, Cristina, Cristina, Lia"
Nu stiu cum i-am parut eu ei (eu fiind o chestie mica,intunecata, plina de pierceing-uri si cu o privire de criminal in serie), insa din prima secunda in care i-am vazut tricoul cu Metallica am respirat usurata. Tunsa scurt, cu un par rosu aprins, multi cercei in urechi si niste ochi veseli, Lia si injuraturile ei din lift au fost pentru mine paharul de vodka al unui betiv insetat.
A fost o petrecere a burlacitelor ciudata...dupa care a urmat o iesire in vesnicul Club A si spre dimineata, cand deja eram prea obosita si pilita sa mai pot fi timida, am intrebat-o unde dorm.
"Dormi aici pentru ca domnii de la petrecerea burlacilor inca mai indeasa bani in chilotii dansatoarelor, asa ca..n-ai unde sa te intorci"
Am intrat intr-o camera plina de ziare si reviste, m-am dezbracat complet, m-am prabusit in canapea si-am adormit intr-o secunda...
(din povestile altcuiva)
Camera era a colegului de apartament... Care...pe la 7 dimineata s-a intors acasa, pilit bine, de la petrecerea burlacilor...si a gasit in canapeaua lui o claie roscata de par si-un fund alb.
(exact cu 10 ani in urma)
S-a intors Lia de la birou. Eu eram in casa ei, cu o mahmureala grozava si panicata ca exul meu nu-mi dadea niciun semn.
Dupa ce si-a facut o cafea, si-a aprins o tigara si s-a asezat turceste in canapea, Lia m-a fixat cu privirea:
"Care-i povestea ta?"
I-am spus-o fara sa respir intre cuvinte.
"Fetita...n-ai cum sa te intorci la X (fostul meu iubit) acasa. Am vorbit eu azi cu el si m-a rugat sa te mai tin cateva zile la mine...si chiar sa te ajut EU (?!?) sa-ti gasesti chirie. E clar ca mi te-a pasat delicat..."
Cred ca ma faceam din ce in ce mai mica in fotoliul din fata ei. Amutisem. Apoi, s-a uitat la mine fix si mi-a spus foarte hotarata:
"Eh, las' ca facem noi cumva. Bine ca nu esti vreun criminal in serie. Dar...sa stii ca tre' sa speli vasele cat stai pe-aici"
Si-am ramas. Si le-am spalat. Si m-a ajutat sa-mi gasesc chirie. Apoi am revenit in casa ei pentru ca am devenit iubita colegului ei de apartament :)
In 10 ani, o berbeaca si o scorpioanca s-au certat de doua ori. Dar, am stiut amandoua cand sa spunem "imi pare rau" si cand sa lasam orgoliul pe plan secund.
Nu suntem genul de prietene care nu pot respira una fara cealalta. Insa stim sigur ca ne aveam si ca atunci cand trebuie suntem acolo.
Stiu sigur ca daca ea nu intra in viata mea acum 10 ani...as fi fost alt om. Stiu si mai sigur ca daca ea nu era in viata mea de cateva ori sa ma palmuiasca...as fi ajuns pe drumuri gresite. Dar a fost. A fost constiinta mea, a fost vocea de care am avut nevoie, chiar daca nu de fiecare data mi-a placut ce mi-a spus.
Pentru ca...departe de dansatul pe mese, de barfele ca-ntre fete, de sfaturile cu si despre iubiti, de impartitul de retete, sesiunile de shopping sau micile cadouri... cea mai importanta calitate a unui prieten adevarat este sinceritatea cu care iti vorbeste.
Honey, nu-mi vine sa cred ca te stiu de 10 ani. Nu-mi vine sa cred ca nu te pot scoate azi la un frappe, nu-mi vine sa cred ca nu putem bea un pahar de vin la bistro-ul unguresc...Acum vorbeste copilul gelos din mine :)
Omul rational din mine se bucura ca esti fericita. Si iti multumeste pentru cele mai frumoase amintiri din ultimii 10 ani. Pentru fiecare lectie, pentru fiecare nebunie si chiar pentru fiecare cearta.
Ma uit in urma si ma gandesc (stiindu-ma pe mine acum/azi) cam cum as reactiona sa ma trezesc cu o pustoaica dark/emo/rebel-yell in casa :)
Tu ai reactionat perfect!
miercuri, 18 septembrie 2013
marți, 17 septembrie 2013
N-am timp azi
Poate maine.
Maine am sa ma gandesc la toate celelalte. Azi imi numar minutele si secundele si le impart intr-o matematica eficienta astfel incat sa-mi ajunga pentru toate ideile.
Am tot intalnit oameni tristi, depresivi, acriti sau frustrati in ultima perioada. Si n-am fost intelegatoare sau toleranta. Bine, nu prea stiu sa consolez oamenii, nu e genul meu. Eu ma pricep la dusuri reci, la a ramane calma in situatii de criza, la oprit sangerari masive sau la a taia in carne vie.
Nu stiu sa fiu delicata si nu ma impresioneaza lacrimile. Asta e si motivul pentru care sunt acuzata ca n-am suflet. Dar il am. Doar ca nu e la indeamana oricui.
Ce nu am? Timp. Nu am timp sa-l umplu cu tristete, nu am o ora sa "cad" in depresie si nici macar o secunda sa fiu frustrata.
Daca mi se intampla (sunt si eu om pana la urma) sa-mi simt mintea bantuita de ganduri...negative, de amintiri triste, de momente de nesiguranta, le inlocuiesc cu orice alta activitate.
E drept, n-am mai fost niciodata in viata mea atat de activa... si uneori mi se intampla sa raman chiar eu surprinsa cat de odihnita ma simt dupa doar 3-4 ore de somn pe noapte.
Am inlocuit monotonia din metrou cu nebunia din trafic - pe bicicleta! Pentru ca mersul cu metroul m-a deprimat intotdeauna. Si va spun sincer ca imi bat capul cu modalitati prin care sa imi desfasor aceasta activitate matinala si pe ploaie :)
La iarna imi fac sanie si educ cativa maidanezi s-o traga. Glumesc.
Pe langa mersul zilnic la sala am reusit sa strecor si un curs de dans iar weekendurile imi sunt dedicate si impartite prietenilor sau iesirilor din Bucuresti.
In putinul timp pe care il petrec acasa am invatat sa fac dulceata, am invatat (si inca invat) diverse retete de mancaruri - pentru ca mi-am propus ca tot ceea ce consum sa fie gatit de mine. Si-mi place diversitatea.
M-am reapucat de citit, de la carti de specialitate (advertising, marketing, etc) la cele cateva pagini din cartile de suflet furate inainte sa adorm.
Nu ma uit la televizor, nu (prea) bat cluburile si (inca) nu vreau sa ma gandesc la relatii sau sentimente (sau amandoua in acelasi loc, in acelasi timp).
De ce? Pentru ca n-am timp.
Incet, incet imi doresc sa reiau sedintele de echitatie, poate chiar sa fac scoala de soferi sau sa invat sa ma catar pe munte.
Dar nu fac planuri. Pur si simplu imi umplu timpul pe masura ce apar "ferestre". Si tot ceea ce fac vine din suflet, o fac cu drag, nu pentru ca trebuie ci pentru ca VREAU.
Gandurile negative nu-si mai au locul in viata mea.
Si nici persoanele negative :)
Maine am sa ma gandesc la toate celelalte. Azi imi numar minutele si secundele si le impart intr-o matematica eficienta astfel incat sa-mi ajunga pentru toate ideile.
Am tot intalnit oameni tristi, depresivi, acriti sau frustrati in ultima perioada. Si n-am fost intelegatoare sau toleranta. Bine, nu prea stiu sa consolez oamenii, nu e genul meu. Eu ma pricep la dusuri reci, la a ramane calma in situatii de criza, la oprit sangerari masive sau la a taia in carne vie.
Nu stiu sa fiu delicata si nu ma impresioneaza lacrimile. Asta e si motivul pentru care sunt acuzata ca n-am suflet. Dar il am. Doar ca nu e la indeamana oricui.
Ce nu am? Timp. Nu am timp sa-l umplu cu tristete, nu am o ora sa "cad" in depresie si nici macar o secunda sa fiu frustrata.
Daca mi se intampla (sunt si eu om pana la urma) sa-mi simt mintea bantuita de ganduri...negative, de amintiri triste, de momente de nesiguranta, le inlocuiesc cu orice alta activitate.
E drept, n-am mai fost niciodata in viata mea atat de activa... si uneori mi se intampla sa raman chiar eu surprinsa cat de odihnita ma simt dupa doar 3-4 ore de somn pe noapte.
Am inlocuit monotonia din metrou cu nebunia din trafic - pe bicicleta! Pentru ca mersul cu metroul m-a deprimat intotdeauna. Si va spun sincer ca imi bat capul cu modalitati prin care sa imi desfasor aceasta activitate matinala si pe ploaie :)
La iarna imi fac sanie si educ cativa maidanezi s-o traga. Glumesc.
Pe langa mersul zilnic la sala am reusit sa strecor si un curs de dans iar weekendurile imi sunt dedicate si impartite prietenilor sau iesirilor din Bucuresti.
In putinul timp pe care il petrec acasa am invatat sa fac dulceata, am invatat (si inca invat) diverse retete de mancaruri - pentru ca mi-am propus ca tot ceea ce consum sa fie gatit de mine. Si-mi place diversitatea.
M-am reapucat de citit, de la carti de specialitate (advertising, marketing, etc) la cele cateva pagini din cartile de suflet furate inainte sa adorm.
Nu ma uit la televizor, nu (prea) bat cluburile si (inca) nu vreau sa ma gandesc la relatii sau sentimente (sau amandoua in acelasi loc, in acelasi timp).
De ce? Pentru ca n-am timp.
Incet, incet imi doresc sa reiau sedintele de echitatie, poate chiar sa fac scoala de soferi sau sa invat sa ma catar pe munte.
Dar nu fac planuri. Pur si simplu imi umplu timpul pe masura ce apar "ferestre". Si tot ceea ce fac vine din suflet, o fac cu drag, nu pentru ca trebuie ci pentru ca VREAU.
Gandurile negative nu-si mai au locul in viata mea.
Si nici persoanele negative :)
joi, 12 septembrie 2013
Greseli, blocaje, bariere
Poate daca as avea timp sa studiez mai mult (si mai mult) comportamentul semenilor mei (si al meu printre ei) as fi din ce in ce mai fascinata.
Pana acum am reusit sa ma minunez de puterea de regenerare fizica si psihica, de minunile sau ravagiile pe care le poate face memoria, de limitele pe care ni le pune frica si de puterea pe care o avem cu totii dar nu o constientizam.
Pornind de la forta fizica si terminand cu puterea de a depasi orice obstacol, noi, oamenii, sutem fiinte minunat de capabile.
E adevarat ca de cele mai multe ori folosim toate avantajele in dezavantajul nostru.
Dumnezeu (metaforic vorbind) ne-a inzestrat cu atat de multe iar la final, ca o ironie, a lasat in noi o singura molecula de: nemultumire. Iar de atunci omul nici ca a mai fost vreodata multumit.
E mai simplu sa fii fericit. E mai normal sa fii multumit, e mai linistitor sa fii impacat, e prea usor sa iti pese neconditionat.
Alegem asadar "the hard way" .
Ne ducem bataliile imaginare, mentale sau chiar reale in spate, in fiecare zi, asemeni unui crucifix care, mai devreme sau mai tarziu, ne va fi fatal.
Nu stiu ce mi-a venit sa insir toate aceste lucruri aici, "pe hartie".
De fapt stiu.
In urma cu putin timp mi-am facut niste promisiuni, 3 la numar. Mai intai mi-am propus sa fiu corecta, indiferent ce. Sa-mi fiu propriul judecator si, dincolo de egoismul, egocentrismul si narcisismul scorpionului din mine sa incerc sa fac bine cat de pot de mult.
Apoi am decis sa renunt la teama. Sa incetez sa mai traiesc in frica. Departe de-a deveni un "Brave Heart" autentic, frica mi-a fost umbra ani de zile. Si imbraca multe forme: nesiguranta, complexe, nemultumiri, etc. Am analizat si-am cugetat ca e irational sa traiesti un sentiment pe cat de bizar pe atat de nociv.
In cele din urma, aproape cand priveam in oglinda cu mandrie de sine, mi-am dat seama ca e datoria MEA sa evoluez, la ma corectez si sa lucrez la mine continuu. Nu mi-am facut un favor luand deciziile corecte. Totusi, daca ar fi sa-mi raspund sincer la intrebarea "Care este cel mai mare defect al tau Cristina?" v-as spune fara sa clipesc : Trecutul.
Nu-l regret, dar nici nu-i dau drumul.
Trebuie, trebuie, trebuie, trebuie sa ingrop odata pentru totdeauna trecutul. Tot. 10 ani. Da, acesti 10 ani m-au compus, insa tot ei ma tin si in loc. Stagnez pentru ca aproape in tot ceea ce fac ma raportez la trecut. Prin comparatie.
Niciodata n-am stiut CUM sa dau drumul, sa ma desprind. Am retrait, reanalizat trecutul chiar si atunci cand nu-mi apartinea. L-am considerat cel mai important component al prezentului. Insa nu e!
Si, pentru ca la mine functioneaza doar deciziile asumate public (aka pe blog), imi iau angajamentul de-a renunta definitiv la trecut. Cu amintiri cu tot.
Nu vorbim aici de intamplari dureroare ce apartin trecutului. Vorbim de tot ceea ce s-a petrecut la timpul trecut si nu mai poate fi folositor ACESTUI moment.
La fel cum ochelarii mei preferati de soare zac pe noptiera de acasa cu o lentila cazuta. In trecut au fost accesoriul meu util si preferat. In prezent nu mai sunt...functionali. I-as putea resuscita de dragul zilelor trecute insa am sa stiu mereu ca pot ceda in orice moment.
Sa-mi amintesc sa-i arunc la cos, cand ajung acasa.
Pana acum am reusit sa ma minunez de puterea de regenerare fizica si psihica, de minunile sau ravagiile pe care le poate face memoria, de limitele pe care ni le pune frica si de puterea pe care o avem cu totii dar nu o constientizam.
Pornind de la forta fizica si terminand cu puterea de a depasi orice obstacol, noi, oamenii, sutem fiinte minunat de capabile.
E adevarat ca de cele mai multe ori folosim toate avantajele in dezavantajul nostru.
Dumnezeu (metaforic vorbind) ne-a inzestrat cu atat de multe iar la final, ca o ironie, a lasat in noi o singura molecula de: nemultumire. Iar de atunci omul nici ca a mai fost vreodata multumit.
E mai simplu sa fii fericit. E mai normal sa fii multumit, e mai linistitor sa fii impacat, e prea usor sa iti pese neconditionat.
Alegem asadar "the hard way" .
Ne ducem bataliile imaginare, mentale sau chiar reale in spate, in fiecare zi, asemeni unui crucifix care, mai devreme sau mai tarziu, ne va fi fatal.
Nu stiu ce mi-a venit sa insir toate aceste lucruri aici, "pe hartie".
De fapt stiu.
In urma cu putin timp mi-am facut niste promisiuni, 3 la numar. Mai intai mi-am propus sa fiu corecta, indiferent ce. Sa-mi fiu propriul judecator si, dincolo de egoismul, egocentrismul si narcisismul scorpionului din mine sa incerc sa fac bine cat de pot de mult.
Apoi am decis sa renunt la teama. Sa incetez sa mai traiesc in frica. Departe de-a deveni un "Brave Heart" autentic, frica mi-a fost umbra ani de zile. Si imbraca multe forme: nesiguranta, complexe, nemultumiri, etc. Am analizat si-am cugetat ca e irational sa traiesti un sentiment pe cat de bizar pe atat de nociv.
In cele din urma, aproape cand priveam in oglinda cu mandrie de sine, mi-am dat seama ca e datoria MEA sa evoluez, la ma corectez si sa lucrez la mine continuu. Nu mi-am facut un favor luand deciziile corecte. Totusi, daca ar fi sa-mi raspund sincer la intrebarea "Care este cel mai mare defect al tau Cristina?" v-as spune fara sa clipesc : Trecutul.
Nu-l regret, dar nici nu-i dau drumul.
Trebuie, trebuie, trebuie, trebuie sa ingrop odata pentru totdeauna trecutul. Tot. 10 ani. Da, acesti 10 ani m-au compus, insa tot ei ma tin si in loc. Stagnez pentru ca aproape in tot ceea ce fac ma raportez la trecut. Prin comparatie.
Niciodata n-am stiut CUM sa dau drumul, sa ma desprind. Am retrait, reanalizat trecutul chiar si atunci cand nu-mi apartinea. L-am considerat cel mai important component al prezentului. Insa nu e!
Si, pentru ca la mine functioneaza doar deciziile asumate public (aka pe blog), imi iau angajamentul de-a renunta definitiv la trecut. Cu amintiri cu tot.
Nu vorbim aici de intamplari dureroare ce apartin trecutului. Vorbim de tot ceea ce s-a petrecut la timpul trecut si nu mai poate fi folositor ACESTUI moment.
La fel cum ochelarii mei preferati de soare zac pe noptiera de acasa cu o lentila cazuta. In trecut au fost accesoriul meu util si preferat. In prezent nu mai sunt...functionali. I-as putea resuscita de dragul zilelor trecute insa am sa stiu mereu ca pot ceda in orice moment.
Sa-mi amintesc sa-i arunc la cos, cand ajung acasa.
miercuri, 11 septembrie 2013
Apus arămiu
Mi-aş fi dorit să mai ţin de soare încă vreo...3 veri. Dar...cum deja mi s-au împlinit toate dorinţele pe care mi le-am pus de-a lungul vieţii (haha) am decis să fiu înţelegătoare cu anotimpurile.
M-am făcut că nu văd serile care vin mai devreme. N-am vrut să simt răcoarea de septembrie care m-a obligat să încep să dorm cu pijama şi geamuri închise. Iar la copacii roşcovani nici n-am vrut să mă uit. Frunze pe jos m-am făcut că nu există şi cerului gri i-am şoptit că-l scuz...
Încă mă încrâncenez să-mi port sandalele, rochiţele şi ochelarii de soare. Mai am în plan un weekend la mare şi câteva ieşiri pe terase.
Nu accept niciun compromis dragă toamnă!
Ieri, în drum spre casă, cascând ochii la casele frumoase de pe Cheiul Dâmboviţei, călcam fără să vreau peste frunze arămii. Am văzut copacii din ce în ce mai golaşi, soarele din ce în ce mai palid şi Bucureştiul din ce în ce mai plin, mai aglomerat, mai în vervă. E semn de toamnă.
Mustăcesc la gândul că vor exista din ce în ce mai multe seri ploioase şi dimineţi răcoroase. Cel mai dor are să-mi fie de soarele matinal. Sursa mea de energie...
Totuşi, ca să nu cădem pradă asteniei, mi-am amintit şi de lucrurile frumoase ce vin odată cu toamna: mustul cel dulce şi aromat, murăturile, zacusca, dulceaţa. Am făcut deja 3 sortimente de dulceaţă şi plănuiesc câteva "clătite party" . Vin serile cu vin fiert şi aroma de scorţisoară... Vin weekendurile cu dimineţi lungi ascunse-n aşternuturi şi cafea fierbinte savurată în pat.
Vin tot felul de evenimente dedicate toamnei, iar în Bucureşti avem destule, timp să fie.
Vin serile de stat în cafenele la poveşti şi am atâtea de recuperat cu atâţia oameni...
Vin castanele (de la Baia Mare) coapte!!!
Vine ziua mea... Să vedem care o fi nebunia momentului şi ce mi-o trece prin cap să fac....
Aşasar, motive de bucurie există şi n-am de gând să le ignor. N-o fi toamna chiar sezonul meu de suflet, însă cei mai mulţi fluturi în stomac şi cele mai multe începuturi le-am trait, de fiecare data, în plină toamnă.
Să ne aşezăm cuminţi şi să visăm la un pahar de must aromat :)
M-am făcut că nu văd serile care vin mai devreme. N-am vrut să simt răcoarea de septembrie care m-a obligat să încep să dorm cu pijama şi geamuri închise. Iar la copacii roşcovani nici n-am vrut să mă uit. Frunze pe jos m-am făcut că nu există şi cerului gri i-am şoptit că-l scuz...
Încă mă încrâncenez să-mi port sandalele, rochiţele şi ochelarii de soare. Mai am în plan un weekend la mare şi câteva ieşiri pe terase.
Nu accept niciun compromis dragă toamnă!
Ieri, în drum spre casă, cascând ochii la casele frumoase de pe Cheiul Dâmboviţei, călcam fără să vreau peste frunze arămii. Am văzut copacii din ce în ce mai golaşi, soarele din ce în ce mai palid şi Bucureştiul din ce în ce mai plin, mai aglomerat, mai în vervă. E semn de toamnă.
Mustăcesc la gândul că vor exista din ce în ce mai multe seri ploioase şi dimineţi răcoroase. Cel mai dor are să-mi fie de soarele matinal. Sursa mea de energie...
Totuşi, ca să nu cădem pradă asteniei, mi-am amintit şi de lucrurile frumoase ce vin odată cu toamna: mustul cel dulce şi aromat, murăturile, zacusca, dulceaţa. Am făcut deja 3 sortimente de dulceaţă şi plănuiesc câteva "clătite party" . Vin serile cu vin fiert şi aroma de scorţisoară... Vin weekendurile cu dimineţi lungi ascunse-n aşternuturi şi cafea fierbinte savurată în pat.
Vin tot felul de evenimente dedicate toamnei, iar în Bucureşti avem destule, timp să fie.
Vin serile de stat în cafenele la poveşti şi am atâtea de recuperat cu atâţia oameni...
Vin castanele (de la Baia Mare) coapte!!!
Vine ziua mea... Să vedem care o fi nebunia momentului şi ce mi-o trece prin cap să fac....
Aşasar, motive de bucurie există şi n-am de gând să le ignor. N-o fi toamna chiar sezonul meu de suflet, însă cei mai mulţi fluturi în stomac şi cele mai multe începuturi le-am trait, de fiecare data, în plină toamnă.
Să ne aşezăm cuminţi şi să visăm la un pahar de must aromat :)
luni, 9 septembrie 2013
Barbatul perfect
Spuneti-mi si mie de ce de fiecare data cand o femeie isi imagineaza grait cum ar arata Fat Frumos i se replica "ah....barbatul perfect nu exista".
Gata? Nu mai avem voie sa ne dorim barbatul perfect? Ne multumim cu ce ramane? Cu "aproape perfect" ?
Dragul meu, trebuie sa-mi fii perfect. Dar nu oricum, ci conform perfectiunii mele.
Vreau sa fii puternic. Pentru ca eu sunt nebuna si trebuie sa fii capabil sa-mi faci fata. Vreau sa nu-ti fie frica de mine pentru ca am sa incerc in fiecare moment sa te intimidez. N-am sa ma lupt cu tine dar as vrea sa fii competita mea in evolutie. Sa fii mai ambitios decat mine. Crezi ca poti?
Vreau sa fii profund. Nu-mi spune ca barbatii nu stiu sa fie profunzi. Am sa-ti scriu printre randuri, am sa-ti vorbesc in metafore si am sa ma astept sa-mi citesti gandurile atunci cand nu-ti vorbesc. Si am minute intregi de privit in gol in care nu-ti voi spune nimic dar ma voi astepta ca tu sa asculti.
Vreau sa ma faci sa rad. Iar eu rad greu.
Vreau sa ma faci fericita. Iar eu nu sunt niciodata fericita :)
Vreau sa nu te saturi de mine. Pentru ca eu am sa ma satur zilnic de tine.
Vreau sa ma certi.
Vreau sa ma ierti.
Vreau sa ma faci sa te cred. N-am sa te cred.
Vreau sa fii sincer cu mine. De fapt...imi doresc sinceritatea ta mai mult decat iubirea ta. Nimeni n-a reusit niciodata sa-mi ofere asta. Crezi ca poti?
Vreau sa ma faci pe mine sa VREAU sa iti apartin. De buna voie si nesilita de nimeni.
Sa ma surprinzi, dar sa te lasi citit. Sa nu ma schimbi, sa nu ma inchizi intr-o colivie dorind sa fiu doar a ta pentru ca nu voi mai fi niciodata a ta. Voi fi a coliviei.
Vreau sa nu-mi spui aceleasi cuvinte pe care le-ai folosit in trecut cu alte femei. Vreau cuvinte noi, minciuni destepte...poezii abstracte.
Vreau sa stii sa te rupi de turma si sa-ti placa singuratatea atunci cand o imparti cu mine.
Vreau sa ai incredere in tine, in mine si iar in tine. Dar sa nu fii ostentativ.
Vreau sa incerci sa-mi intelegi nebunia, rebeliunea, dementa, psihoza... sau macar sa te prefaci ca le intelegi pana cand ajungi intradevar sa le intelegi.
Sa-mi iei paharul de vin din mana si sa gusti, apoi sa-mi spui ca l-am ales bine.
Sa imi spui ca sunt frumoasa dimineata, dupa ce ma trezesc, dar sa nu te astepti sa iti raspund. Sa te prefaci ca dormi cand ma uit la tine in somn incercand sa-ti gasesc defecte.
Sa ma saruti pe obraz.
Sa stai cu nasul in ceafa mea.
Sa iti imparti micul dejun cu mine.
Vreau sa vad ceva interesant in zambetul tau. Sa-ti invidiez mainile ingrijite si sa te rog sa ma inveti cate ceva nou...
Daca nu esti perfectiunea mea...hai sa fim superficiali.
Sa ne prefacem ca nu ne-am cunoscut niciodata.
Gata? Nu mai avem voie sa ne dorim barbatul perfect? Ne multumim cu ce ramane? Cu "aproape perfect" ?
Dragul meu, trebuie sa-mi fii perfect. Dar nu oricum, ci conform perfectiunii mele.
Vreau sa fii puternic. Pentru ca eu sunt nebuna si trebuie sa fii capabil sa-mi faci fata. Vreau sa nu-ti fie frica de mine pentru ca am sa incerc in fiecare moment sa te intimidez. N-am sa ma lupt cu tine dar as vrea sa fii competita mea in evolutie. Sa fii mai ambitios decat mine. Crezi ca poti?
Vreau sa fii profund. Nu-mi spune ca barbatii nu stiu sa fie profunzi. Am sa-ti scriu printre randuri, am sa-ti vorbesc in metafore si am sa ma astept sa-mi citesti gandurile atunci cand nu-ti vorbesc. Si am minute intregi de privit in gol in care nu-ti voi spune nimic dar ma voi astepta ca tu sa asculti.
Vreau sa ma faci sa rad. Iar eu rad greu.
Vreau sa ma faci fericita. Iar eu nu sunt niciodata fericita :)
Vreau sa nu te saturi de mine. Pentru ca eu am sa ma satur zilnic de tine.
Vreau sa ma certi.
Vreau sa ma ierti.
Vreau sa ma faci sa te cred. N-am sa te cred.
Vreau sa fii sincer cu mine. De fapt...imi doresc sinceritatea ta mai mult decat iubirea ta. Nimeni n-a reusit niciodata sa-mi ofere asta. Crezi ca poti?
Vreau sa ma faci pe mine sa VREAU sa iti apartin. De buna voie si nesilita de nimeni.
Sa ma surprinzi, dar sa te lasi citit. Sa nu ma schimbi, sa nu ma inchizi intr-o colivie dorind sa fiu doar a ta pentru ca nu voi mai fi niciodata a ta. Voi fi a coliviei.
Vreau sa nu-mi spui aceleasi cuvinte pe care le-ai folosit in trecut cu alte femei. Vreau cuvinte noi, minciuni destepte...poezii abstracte.
Vreau sa stii sa te rupi de turma si sa-ti placa singuratatea atunci cand o imparti cu mine.
Vreau sa ai incredere in tine, in mine si iar in tine. Dar sa nu fii ostentativ.
Vreau sa incerci sa-mi intelegi nebunia, rebeliunea, dementa, psihoza... sau macar sa te prefaci ca le intelegi pana cand ajungi intradevar sa le intelegi.
Sa-mi iei paharul de vin din mana si sa gusti, apoi sa-mi spui ca l-am ales bine.
Sa imi spui ca sunt frumoasa dimineata, dupa ce ma trezesc, dar sa nu te astepti sa iti raspund. Sa te prefaci ca dormi cand ma uit la tine in somn incercand sa-ti gasesc defecte.
Sa ma saruti pe obraz.
Sa stai cu nasul in ceafa mea.
Sa iti imparti micul dejun cu mine.
Vreau sa vad ceva interesant in zambetul tau. Sa-ti invidiez mainile ingrijite si sa te rog sa ma inveti cate ceva nou...Daca nu esti perfectiunea mea...hai sa fim superficiali.
Sa ne prefacem ca nu ne-am cunoscut niciodata.
luni, 2 septembrie 2013
Despre "bad timing"
"If you have chemistry all you need is timing.
But timing is a bitch"
adaptato-tradus:
Daca exista chimie...mai e nevoie doar de momentul ideal
Dar momentul/timpul (ideal/potrivit) e ca o curva.
Pierdem momente e drept. Nu stim sa profitam de "alinierea planetelor" si scapam printre degete ceva ce poate...
Poate, daca...
Si cu toate astea mai cred si in instinct.
Si ca "daca e sa se intample...se va intampla"
Sau, oare adun toate zicalele convenabile mie?
Recunosc: o parte din mine se uita cu ciuda in oglinda, acum, in cea dintai zi de septembrie. Ma critica si-mi spune ca poate nu era doar o lectie a momentului, poate m-am lasat prada sechelelor. Nu-mi place de mine in contradictie cu mine. Imi spun ca am aruncat tot raul si tot binele (prin comparatie) intr-o carca incapabila sa le poarte.
Aiurea.
N-aveti cum sa intelegeti, nici macar citind printre randuri. Iar eu, sunt prea egoista sa va explic.
Sa ma fi indragostit sau sa nu ma fi indragostit? Asta-i intrebarea.
Not this time Huston.
Roget that. Over!
And out.
But timing is a bitch"
adaptato-tradus:
Daca exista chimie...mai e nevoie doar de momentul ideal
Dar momentul/timpul (ideal/potrivit) e ca o curva.
Pierdem momente e drept. Nu stim sa profitam de "alinierea planetelor" si scapam printre degete ceva ce poate...
Poate, daca...
Si cu toate astea mai cred si in instinct.
Si ca "daca e sa se intample...se va intampla"
Sau, oare adun toate zicalele convenabile mie?
Recunosc: o parte din mine se uita cu ciuda in oglinda, acum, in cea dintai zi de septembrie. Ma critica si-mi spune ca poate nu era doar o lectie a momentului, poate m-am lasat prada sechelelor. Nu-mi place de mine in contradictie cu mine. Imi spun ca am aruncat tot raul si tot binele (prin comparatie) intr-o carca incapabila sa le poarte.
Aiurea.
N-aveti cum sa intelegeti, nici macar citind printre randuri. Iar eu, sunt prea egoista sa va explic.
Sa ma fi indragostit sau sa nu ma fi indragostit? Asta-i intrebarea.
Not this time Huston.
Roget that. Over!
And out.
miercuri, 21 august 2013
O gara goala si o lume doar a mea :)
Abia acum, pe ultima suta de metri inainte de concediu mi-am dat seama ca sunt oarecum obosita...Ca am nevoie sa evadez putin din Bucurestiul canicular si prafuit si mult prea populat (chiar si-n plin sezon de concedii).
Oboseala mea tine mai mult de trairile ultimului an, de chestii pe langa care am trecut precum un tren rapid ce nu opreste in fiece halta.
Frumoasa Scarlet O'Hara in celebrul film "Pe aripile vantului" avea o replica incredibila : "la asta ma voi gandi maine". Asa ca am ales si eu acest mâine pentru a depozita toate grijile, temerile sau sentimentele negative. Si a functionat.
Iata-ma cu mintea plina de vacanta, activitati de relaxare, soare, piscina, aer curat si lucruri de pus in bagaje. Si cu toate aceste preocupari "serioase" am simtit dintr-o data o strangere de inima...
"Cristina cine te conduce la gara?"
"Cine sa ma conduca?! Merg singura"
"Dar cine te va astepta cand te intorci?"
"Nimeni..."
"Cristina, de cand nu te-a mai asteptam nimeni in gara?"
"Cred ca intotdeauna m-a asteptat cineva..."
Apoi am inceput sa-mi scormonesc prin amintiri dupa dimineti sau seri in care eu m-am intors in Bucuresti cu trenul intr-o Gara de Nord in care nu ma astepta nimeni bucuros ca am revenit.
In doar cateva clipe mi-am dat seama cat de ridicole sunt aceste ganduri si conversatii dintre mine si mine.
"Cristina, DACA vrei sa te astepte cineva (oricine) in gara atunci cand te intorci din vacanta, trebuie DOAR sa o SPUI. Esti constienta de asta nu-i asa?"
Stiu, dar nu vroiam sa deranjez pe nimeni la 6 dimineata.
Nu Cristina, nu asta vreau sa subliniez. Ideea esentiala este ca indiferent de ora la care te intorci ai oameni (multi chiar) care s-ar bucura sa te intampine si pe care chiar poti conta sa fie acolo.
Am. Chiar am.
Pai si atunci? Despre ce vorbim?
Nu stiu...aveam nevoie de o re-cofirmare a mea...a oamenilor ce se bucura sa existe in viata mea..."
Cum spuneam. Sunt usor obosita, e normal. Vreau sa dorm pana la 100, sa ma arda soarele lui august, sa mananc cele mai delicioase tampenii, sa inot kilometri si sa dansez cum n-am mai dansat de prea multa vreme.
Atata timp cat oamenii mei frumosi sunt la un telefon distanta inseamna ca am si eu un merit in asta, nu-i asa?
Dar, stati linistiti dragilor. Ma descurc.
Ca intotdeauna :)
Oboseala mea tine mai mult de trairile ultimului an, de chestii pe langa care am trecut precum un tren rapid ce nu opreste in fiece halta.
Frumoasa Scarlet O'Hara in celebrul film "Pe aripile vantului" avea o replica incredibila : "la asta ma voi gandi maine". Asa ca am ales si eu acest mâine pentru a depozita toate grijile, temerile sau sentimentele negative. Si a functionat.
Iata-ma cu mintea plina de vacanta, activitati de relaxare, soare, piscina, aer curat si lucruri de pus in bagaje. Si cu toate aceste preocupari "serioase" am simtit dintr-o data o strangere de inima...
"Cristina cine te conduce la gara?"
"Cine sa ma conduca?! Merg singura"
"Dar cine te va astepta cand te intorci?"
"Nimeni..."
"Cristina, de cand nu te-a mai asteptam nimeni in gara?"
"Cred ca intotdeauna m-a asteptat cineva..."
Apoi am inceput sa-mi scormonesc prin amintiri dupa dimineti sau seri in care eu m-am intors in Bucuresti cu trenul intr-o Gara de Nord in care nu ma astepta nimeni bucuros ca am revenit.
In doar cateva clipe mi-am dat seama cat de ridicole sunt aceste ganduri si conversatii dintre mine si mine.
"Cristina, DACA vrei sa te astepte cineva (oricine) in gara atunci cand te intorci din vacanta, trebuie DOAR sa o SPUI. Esti constienta de asta nu-i asa?"
Stiu, dar nu vroiam sa deranjez pe nimeni la 6 dimineata.
Nu Cristina, nu asta vreau sa subliniez. Ideea esentiala este ca indiferent de ora la care te intorci ai oameni (multi chiar) care s-ar bucura sa te intampine si pe care chiar poti conta sa fie acolo.
Am. Chiar am.
Pai si atunci? Despre ce vorbim?
Nu stiu...aveam nevoie de o re-cofirmare a mea...a oamenilor ce se bucura sa existe in viata mea..."
Cum spuneam. Sunt usor obosita, e normal. Vreau sa dorm pana la 100, sa ma arda soarele lui august, sa mananc cele mai delicioase tampenii, sa inot kilometri si sa dansez cum n-am mai dansat de prea multa vreme.
Atata timp cat oamenii mei frumosi sunt la un telefon distanta inseamna ca am si eu un merit in asta, nu-i asa?
Dar, stati linistiti dragilor. Ma descurc.
Ca intotdeauna :)
duminică, 18 august 2013
Despre tot
Două persoane mi-au spus acum două luni aşa : "Cristina, începe cea mai frumoasă perioadă din viaţa ta!"
Una dintre aceste două persoane este mama şi mă gândeam că o spune pentru că sunt copilul ei şi...trebuie să mă încurajeze... Iar cealaltă persoană (Kiki, I love you) mă gândeam că o spune din dorinţa de a fi alături de mine şi de a mă ambiţiona...
Ieri dimineaţă, devreme, la 5, după o noapte de dans şi râs şi shot-uri de sambuca, în timp ce priveam pe geamul taxi-ului şi mă simţeam precum Carrie Bradshaw din Sex and The City în dimineţile ei de after-party...mi-am dat seama că ar suna ostentativ şi lăudăros dacă aş începe acum să afirm că sunt fericită...
Plus că, în mintea mea încercam să trăiesc cât mai mult momentul şi să nu-mi împart astfel de revelaţii cu nimeni.
Dar, aşa cum mi-am promis de curând : 1 -> nu mai las lucrurile nespuse indiferent ce ; şi 2 -> refuz să-mi mai fie vreodată frică.
Aşa că, iată şi cugetările:
Mamă, îţi multumesc că ai avut (încă o dată) răbdarea să aştepţi cuminte pe margine până îmi cresc aripile şi îmi pot lua singură zborul.
Kiki, mie-mi place mult-mult de tot atunci când oamenii îmi spun că am avut dreptate şi mai ales că am avut un aport pozitiv în viaţa lor. Ai avut dreptate (plus aportul) :)
Încă o dată ştiu/simt/trăiesc/învăţ că lucrurile se întâmplă exact în momentul în care trebuie să se întâmple şi când suntem cu adevărat pregătiţi să le trăim.
Deşi nu-mi vine să cred uneori că eu sunt personajul principal din filmul pe care-l trăiesc (departe de clişee americane sau lumini ale reflectoarelor) şi mă întreb cum de am stat ascunsă atâta timp, tot eu ajung, în secunda imediat următoare, la concluzia că nici într-un alt moment al vieţii mele n-aş fi ştiut să savurez şi să gestionez mai bine ce mi se întâmplă.
Nefiind nimic ostentativ, nu-mi voi glorifica momentul. Este pur şi simplu o constatare a mea, un motiv al zâmbetelor mele din timpul cafelei cu scorţişoară.
NU este apogeul. Am să simt şi, probabil, am să descriu aici (ca să împart şi cu voi) momentul perfect ce va să vină.
Când.
(da, printre rânduri, ultimul cuvânt al acestui articol face referire la titlul precedentului)
Una dintre aceste două persoane este mama şi mă gândeam că o spune pentru că sunt copilul ei şi...trebuie să mă încurajeze... Iar cealaltă persoană (Kiki, I love you) mă gândeam că o spune din dorinţa de a fi alături de mine şi de a mă ambiţiona...
Ieri dimineaţă, devreme, la 5, după o noapte de dans şi râs şi shot-uri de sambuca, în timp ce priveam pe geamul taxi-ului şi mă simţeam precum Carrie Bradshaw din Sex and The City în dimineţile ei de after-party...mi-am dat seama că ar suna ostentativ şi lăudăros dacă aş începe acum să afirm că sunt fericită...
Plus că, în mintea mea încercam să trăiesc cât mai mult momentul şi să nu-mi împart astfel de revelaţii cu nimeni.
Dar, aşa cum mi-am promis de curând : 1 -> nu mai las lucrurile nespuse indiferent ce ; şi 2 -> refuz să-mi mai fie vreodată frică.
Aşa că, iată şi cugetările:
Mamă, îţi multumesc că ai avut (încă o dată) răbdarea să aştepţi cuminte pe margine până îmi cresc aripile şi îmi pot lua singură zborul.
Kiki, mie-mi place mult-mult de tot atunci când oamenii îmi spun că am avut dreptate şi mai ales că am avut un aport pozitiv în viaţa lor. Ai avut dreptate (plus aportul) :)
Încă o dată ştiu/simt/trăiesc/învăţ că lucrurile se întâmplă exact în momentul în care trebuie să se întâmple şi când suntem cu adevărat pregătiţi să le trăim.
Deşi nu-mi vine să cred uneori că eu sunt personajul principal din filmul pe care-l trăiesc (departe de clişee americane sau lumini ale reflectoarelor) şi mă întreb cum de am stat ascunsă atâta timp, tot eu ajung, în secunda imediat următoare, la concluzia că nici într-un alt moment al vieţii mele n-aş fi ştiut să savurez şi să gestionez mai bine ce mi se întâmplă.
Nefiind nimic ostentativ, nu-mi voi glorifica momentul. Este pur şi simplu o constatare a mea, un motiv al zâmbetelor mele din timpul cafelei cu scorţişoară.
NU este apogeul. Am să simt şi, probabil, am să descriu aici (ca să împart şi cu voi) momentul perfect ce va să vină.
Când.
(da, printre rânduri, ultimul cuvânt al acestui articol face referire la titlul precedentului)
luni, 12 august 2013
Când
Atunci când am să te iubesc ai să ştii.
Pentru că am să-ţi dăruiesc iadul şi raiul, pământul şi cerul.
Ai să înţelegi de ce până atunci nu te-a mai iubit nimeni. Pentru că nimeni nu poate să o facă aşa cum o fac eu.
Când am să te iubesc am să-mi dezbrac demonii, unul câte unul şi am să-i abandonez pe podeaua dormitorului tău. Voi rămâne goală, fără de gânduri, fără de lacrimi, fără de nimic. Mă voi îmbrăca cu tine, cu mirosul tău şi mâinile tale şi îţi voi rosti gândurile cu neruşinare...chiar şi pe cele necurate. Pentru că atunci când te voi iubi voi eu nu-ţi va părea abuziv să-ţi intru în minte.
Când am să te iubesc eu vei ştii că-ţi pot cere orice şi-mi vei da.
Dar nu-ţi voi cere nimic. Nici măcar iubirea.
Când am să te iubesc am să-ţi memorez zâmbetul. Şi am să-l port cu mine în fiecare secundă. Te voi dezbrăca de toate dorinţele, voi vrea să fii al meu, fără niciun Dumnezeu, să te absorb în mine până la moleculă.
Te voi devora şi voi fi din ce în ce mai nesătulă. Iar tu vei putea să mă tai într-o mie de bucăţi, fără ca măcar să mi-o ceri.
Când am să te iubesc, am să iubesc chiar şi durerea pe care mi-o vei provoca. Dar am să-ţi zâmbesc ca şi cum nu mă doare. Şi-am să-ţi cer mai mult.
Îţi voi da amintirile mele, respiraţia mea, nebunia mea şi, mai ales, cuvintele mele. Mă vei controla ca pe o marionetă pentru că vei fi drogul meu cel de toate zilele. Şi n-ai să te plictiseşti pentru că nicio secundă nu va semăna cu cealaltă.
Te voi iubi într-un miliard de moduri noi. Unele dintre ele nici nu ţi le poţi imagina.
Asta pentru că nu m-ai cunoscut. Şi pentru că nu te-am iubit.
Pentru că am să-ţi dăruiesc iadul şi raiul, pământul şi cerul.
Ai să înţelegi de ce până atunci nu te-a mai iubit nimeni. Pentru că nimeni nu poate să o facă aşa cum o fac eu.
Când am să te iubesc am să-mi dezbrac demonii, unul câte unul şi am să-i abandonez pe podeaua dormitorului tău. Voi rămâne goală, fără de gânduri, fără de lacrimi, fără de nimic. Mă voi îmbrăca cu tine, cu mirosul tău şi mâinile tale şi îţi voi rosti gândurile cu neruşinare...chiar şi pe cele necurate. Pentru că atunci când te voi iubi voi eu nu-ţi va părea abuziv să-ţi intru în minte.
Când am să te iubesc eu vei ştii că-ţi pot cere orice şi-mi vei da.
Dar nu-ţi voi cere nimic. Nici măcar iubirea.
Când am să te iubesc am să-ţi memorez zâmbetul. Şi am să-l port cu mine în fiecare secundă. Te voi dezbrăca de toate dorinţele, voi vrea să fii al meu, fără niciun Dumnezeu, să te absorb în mine până la moleculă.
Te voi devora şi voi fi din ce în ce mai nesătulă. Iar tu vei putea să mă tai într-o mie de bucăţi, fără ca măcar să mi-o ceri.
Când am să te iubesc, am să iubesc chiar şi durerea pe care mi-o vei provoca. Dar am să-ţi zâmbesc ca şi cum nu mă doare. Şi-am să-ţi cer mai mult.
Îţi voi da amintirile mele, respiraţia mea, nebunia mea şi, mai ales, cuvintele mele. Mă vei controla ca pe o marionetă pentru că vei fi drogul meu cel de toate zilele. Şi n-ai să te plictiseşti pentru că nicio secundă nu va semăna cu cealaltă.
Te voi iubi într-un miliard de moduri noi. Unele dintre ele nici nu ţi le poţi imagina.
Asta pentru că nu m-ai cunoscut. Şi pentru că nu te-am iubit.
joi, 8 august 2013
5 ani mai tarziu
Cand am realizat ca astazi e 8 august...mi-am adus aminte ca ziua asta are oarecum o semnificatie aparte pentru mine. Am scris despre 08.08.2008.
M-am amuzat recitindu-mi gandurile acum, dupa 5 ani. Intotdeauna mi se intampla asta. De asta stiu ca oamenii nu se schimba. Imbatranesc, se calmeaza, se cizeleaza oarecum insa...in esenta raman aceeiasi.
Departe de cateva greseli gramaticale si o oarecare incoerenta in exprimare (din graba de a condensa cat mai multa informatie in acelasi loc) articolul scris acum 5 ani are acelasi suflet.
Atunci:
Nu prea stiam ce vreau (din punct de vedere profesional), din punct de vedere emotional eram "un morman de sechele", cautam un echilibru al directiei...imi traisem deja primele atacuri de panica si nu aveam casa mea (asa cum mi-o doream).
Dar eram incredibil de optimista. Recunoscatoare ca mi se ofera "sansa unui nou inceput" si convinsa ca un "numar infinit de oportunitati" mi s-au asternut la picioare.
Acum/Azi:
Stiu ce vreau din punct de vedere profesional. Fac ce imi place si imi iubesc jobul. Din punct de vedere emotional...iubesc fluturii, inca mai am suflet, insa de data asta timpul este chiar mai important decat inima. Si am sa imi aloc atat timp cat am nevoie. Am sa imi ascult stomacul. Si mintea si inima. In timpul lor. Atat. Nimic mai mult.
Am casa (asa cum mi-am dorit-o), stiu sa gestionez atacurile de panica si, desi caut un echilibru al directiei, o vad ca pe un aspect continuu al evolutiei noastre...de zi cu zi.
Inca mai cred ca optiunile ne sunt nelimitate insa acum e foarte important sa le valorific pe rand si pana aproape de perfectiune in loc sa le las sa-mi cada in cap toate in acelasi timp.
Iar idea de "un nou inceput" nu mai are o valoare atat de mare. Un nou inceput e posibil in fiecare zi.
Nu e chiar grandios...
Au trecut 5 ani, vor mai trece inca 5 si imi voi aduce aminte si de aceasta zi.
E simplu: lucrurile se intampla. Noi le facem memorabile. Putem sa le ignoram sau sa le valorificam.
Sunt mandra de mine (cea de acum 5 ani) pentru ca stiu (azi) ca de fapt ziua respectiva a fost una dintre cele mai grele. M-am rupt de o lume atunci. Aveam inima franta. Ramaneam aproape singura si nu aveam cui sa cer ajutorul. Sau...eram prea orgolioasa. Eram atat de speriata incat imi scriam zilnic chestii optimiste pe blog...cautand sa le cred. Dar...nimeni nu stia asta.
Si am reusit. Si a fost bine.
Asa cum am reusit si acum.
Toate lucrurile pe care nu le scriu pe blog.
M-am amuzat recitindu-mi gandurile acum, dupa 5 ani. Intotdeauna mi se intampla asta. De asta stiu ca oamenii nu se schimba. Imbatranesc, se calmeaza, se cizeleaza oarecum insa...in esenta raman aceeiasi.
Departe de cateva greseli gramaticale si o oarecare incoerenta in exprimare (din graba de a condensa cat mai multa informatie in acelasi loc) articolul scris acum 5 ani are acelasi suflet.
Atunci:
Nu prea stiam ce vreau (din punct de vedere profesional), din punct de vedere emotional eram "un morman de sechele", cautam un echilibru al directiei...imi traisem deja primele atacuri de panica si nu aveam casa mea (asa cum mi-o doream).
Dar eram incredibil de optimista. Recunoscatoare ca mi se ofera "sansa unui nou inceput" si convinsa ca un "numar infinit de oportunitati" mi s-au asternut la picioare.
Acum/Azi:
Stiu ce vreau din punct de vedere profesional. Fac ce imi place si imi iubesc jobul. Din punct de vedere emotional...iubesc fluturii, inca mai am suflet, insa de data asta timpul este chiar mai important decat inima. Si am sa imi aloc atat timp cat am nevoie. Am sa imi ascult stomacul. Si mintea si inima. In timpul lor. Atat. Nimic mai mult.
Am casa (asa cum mi-am dorit-o), stiu sa gestionez atacurile de panica si, desi caut un echilibru al directiei, o vad ca pe un aspect continuu al evolutiei noastre...de zi cu zi.
Inca mai cred ca optiunile ne sunt nelimitate insa acum e foarte important sa le valorific pe rand si pana aproape de perfectiune in loc sa le las sa-mi cada in cap toate in acelasi timp.
Iar idea de "un nou inceput" nu mai are o valoare atat de mare. Un nou inceput e posibil in fiecare zi.
Nu e chiar grandios...
Au trecut 5 ani, vor mai trece inca 5 si imi voi aduce aminte si de aceasta zi.
E simplu: lucrurile se intampla. Noi le facem memorabile. Putem sa le ignoram sau sa le valorificam.
Sunt mandra de mine (cea de acum 5 ani) pentru ca stiu (azi) ca de fapt ziua respectiva a fost una dintre cele mai grele. M-am rupt de o lume atunci. Aveam inima franta. Ramaneam aproape singura si nu aveam cui sa cer ajutorul. Sau...eram prea orgolioasa. Eram atat de speriata incat imi scriam zilnic chestii optimiste pe blog...cautand sa le cred. Dar...nimeni nu stia asta.
Si am reusit. Si a fost bine.
Asa cum am reusit si acum.
Toate lucrurile pe care nu le scriu pe blog.
marți, 6 august 2013
Un motiv, un anotimp sau chiar o vesnicie
In engleza suna mai bine: people come into your life for a reason, a season or a lifetime.
Oamenii intra in viata ta dintr-un motiv anume, avand un scop anume, pentru o perioada determinata sau pentru tot restul vietii. Dar...am mai zis-o pe asta nu-i asa?
Si probabil am sa o repet de fiecare data cand oameni noi vor intra sau vor fi in trecere prin viata mea.
Categoria "pentru tot restul vietii" e ca un club exclusivist :) Nu intra oricine si..scapa cine poate :) Dar, nu vorbim despre ei acum.
Nici despre sezonieri nu vorbim. Oamenii de-o vara au farmecul lor. Imparti o bere, spargi un val, dansezi pe mese, razi cu pofta la un foc de tabara... Oamenii "de sezon" trebuie savurati din plin :) Sunt frumosi, amuzanti, energici...sunt oamenii momentului. Momentele trebuie traite, nu justificate.
Oamenii care intra in viata noastra ...dintr-un motiv anume sau cu un scop precis. Pe acestia ii consider cei mai intriganti. Vrem nu vrem, trebuie sa interactionam. Partea dificila vine atunci cand suntem nevoiti sa identificam motivul.
Uneori motivul apare ca o revelatie, iti dai seama clar ca nu te-ai fi gandit niciodata la aspectul Acela inainte ca Omul sa apara in viata ta. Chiar si oamenii de sezon au motivele lor. Mai mici, mai putin importante...insa exista.
Oamenii cu care ne intersectam clar pentru a Intelege ceva-ul...sunt insa mai speciali. Poate si eu am fost la un moment dat omul trimis cu "un motiv" . Nu vreau sa sune mistic. Stiu ca doar existand in viata cuiva am fost motivul pentru care a inteles ca.../a invatat sa... /a reusit sa.../a realizat ca...
Ei bine, dupa cele trei puncte de suspensie de mai sus va las sa completati orice. Un singur sfat: nu judecati. Raspundeti cu calm, raspundeti sincer, raspundeti fara sa iubiti sau sa urati, fara sa cautati complexitatea unui raspuns.
Doar intelegand cu adevarat acest motiv sau acest scop putem sa facem ceva. Oamenii acestia au menirea de-a ne pune cumva in oglinda prezentandu-ne si o alta...optiune vestimentara (sa zicem asa, metaforic).
"La asta nu m-am gandit pana acum. Imi vine chiar bine"
E adevarat ca unii au sarcina mai grea de a-ti arata ca poti sa mai... sau ca stii sa mai... sau vrei sa mai...
Dar, atata timp cat exista resurse...eu cred ca e de bine :)
Zambim. Multumim. Invatam
Oamenii intra in viata ta dintr-un motiv anume, avand un scop anume, pentru o perioada determinata sau pentru tot restul vietii. Dar...am mai zis-o pe asta nu-i asa?
Si probabil am sa o repet de fiecare data cand oameni noi vor intra sau vor fi in trecere prin viata mea.
Categoria "pentru tot restul vietii" e ca un club exclusivist :) Nu intra oricine si..scapa cine poate :) Dar, nu vorbim despre ei acum.
Nici despre sezonieri nu vorbim. Oamenii de-o vara au farmecul lor. Imparti o bere, spargi un val, dansezi pe mese, razi cu pofta la un foc de tabara... Oamenii "de sezon" trebuie savurati din plin :) Sunt frumosi, amuzanti, energici...sunt oamenii momentului. Momentele trebuie traite, nu justificate.
Oamenii care intra in viata noastra ...dintr-un motiv anume sau cu un scop precis. Pe acestia ii consider cei mai intriganti. Vrem nu vrem, trebuie sa interactionam. Partea dificila vine atunci cand suntem nevoiti sa identificam motivul.
Uneori motivul apare ca o revelatie, iti dai seama clar ca nu te-ai fi gandit niciodata la aspectul Acela inainte ca Omul sa apara in viata ta. Chiar si oamenii de sezon au motivele lor. Mai mici, mai putin importante...insa exista.
Oamenii cu care ne intersectam clar pentru a Intelege ceva-ul...sunt insa mai speciali. Poate si eu am fost la un moment dat omul trimis cu "un motiv" . Nu vreau sa sune mistic. Stiu ca doar existand in viata cuiva am fost motivul pentru care a inteles ca.../a invatat sa... /a reusit sa.../a realizat ca...
Ei bine, dupa cele trei puncte de suspensie de mai sus va las sa completati orice. Un singur sfat: nu judecati. Raspundeti cu calm, raspundeti sincer, raspundeti fara sa iubiti sau sa urati, fara sa cautati complexitatea unui raspuns.
Doar intelegand cu adevarat acest motiv sau acest scop putem sa facem ceva. Oamenii acestia au menirea de-a ne pune cumva in oglinda prezentandu-ne si o alta...optiune vestimentara (sa zicem asa, metaforic).
"La asta nu m-am gandit pana acum. Imi vine chiar bine"
E adevarat ca unii au sarcina mai grea de a-ti arata ca poti sa mai... sau ca stii sa mai... sau vrei sa mai...
Dar, atata timp cat exista resurse...eu cred ca e de bine :)
Zambim. Multumim. Invatam
miercuri, 31 iulie 2013
Adevăruri fericite
E ca şi atunci când mănânci ceva delicios şi te îndopi până simţi că explodezi, iar la final vine desertul...ceva şi mai delicios pe care nu-l poţi pur şi simplu refuza.
Aşa şi cu fericirea. Ştiu că i-am mai căutat definiţii şi că i-am mai găsit şi alte feţe.
Dar parcă îmi vine să îmi spun că în toate celelate dăţi m-am înşelat şi că abia acum am dreptate. Şi ŞTIU că nici măcar nu e aşa. Pentru că e doar începutul. Pentru că vor mai exista atâtea şi atâtea dăţi în care voi vrea să mă contrazic.
Fericirea merge alături de tine pe trotuar. Are mersul calm, legănat şi îţi mângâie părul cu adieri blânde.
Fericirea îţi stă în obraji atunci când zâmbeşti fără motiv. Atunci când zâmbetul există mereu fără ca tu să ştii măcar că zâmbeşti.
Fericirea nu-ţi dă voie să te încrunţi. Nu te lasă să fii trist şi face cumva ca totul din jur să-ţi pară o comedie romantică. Fericirea e amuzantă.
Fericirea are gust de...îngheţată cu zmeură şi pepene roşu şi caju şi iaurt cu fructe de pădure. Şi de Toblerone. Împărţit.
Fericirea e colorată. Şi uleioasă. Şi poţi să-ţi pictezi fericirea pe unghii în fiecare zi, în câte o culoare nouă. Sau poţi să-ţi întinzi fericirea pe piele, după ce faci duş, până simţi că străluceşti din creştet în tălpi.
Fericirea te caută în somn când dormi. Visează cu tine, ce visezi tu şi te simte de câte ori te mişti.
Fericirea miroase frumos. Inconfundabil. Îţi umple nasul, îţi inundă nările...
Fericirea te priveşte din oglindă şi scoate limba la tine. E obraznică şi de nestăpânit. Râde zgomotos şi nu se plictiseşte niciodată de tine.
Fericirea există. Doar că până acum ai fost ocupată cu altceva. Cu felul acela de mâncare pe care l-ai crezut delicios...
Pană când ai gustat fericirea :)
Aşa şi cu fericirea. Ştiu că i-am mai căutat definiţii şi că i-am mai găsit şi alte feţe.
Dar parcă îmi vine să îmi spun că în toate celelate dăţi m-am înşelat şi că abia acum am dreptate. Şi ŞTIU că nici măcar nu e aşa. Pentru că e doar începutul. Pentru că vor mai exista atâtea şi atâtea dăţi în care voi vrea să mă contrazic.
Fericirea merge alături de tine pe trotuar. Are mersul calm, legănat şi îţi mângâie părul cu adieri blânde.
Fericirea îţi stă în obraji atunci când zâmbeşti fără motiv. Atunci când zâmbetul există mereu fără ca tu să ştii măcar că zâmbeşti.
Fericirea nu-ţi dă voie să te încrunţi. Nu te lasă să fii trist şi face cumva ca totul din jur să-ţi pară o comedie romantică. Fericirea e amuzantă.
Fericirea are gust de...îngheţată cu zmeură şi pepene roşu şi caju şi iaurt cu fructe de pădure. Şi de Toblerone. Împărţit.
Fericirea e colorată. Şi uleioasă. Şi poţi să-ţi pictezi fericirea pe unghii în fiecare zi, în câte o culoare nouă. Sau poţi să-ţi întinzi fericirea pe piele, după ce faci duş, până simţi că străluceşti din creştet în tălpi.
Fericirea te caută în somn când dormi. Visează cu tine, ce visezi tu şi te simte de câte ori te mişti.
Fericirea miroase frumos. Inconfundabil. Îţi umple nasul, îţi inundă nările...
Fericirea te priveşte din oglindă şi scoate limba la tine. E obraznică şi de nestăpânit. Râde zgomotos şi nu se plictiseşte niciodată de tine.
Fericirea există. Doar că până acum ai fost ocupată cu altceva. Cu felul acela de mâncare pe care l-ai crezut delicios...
Pană când ai gustat fericirea :)
luni, 29 iulie 2013
Totul e dincolo de teama
"everything you want is on the other side of fear" (tot ce-ti doresti se afla dincolo de teama)
Am fost intrebata (intr-un anume context) daca in continuare imi este teama de...tot. Si daca n-as fi fost intrebata probabil nu as fi realizat ca (inca) mai am momente de panica. Mult mai rare, e adevarat, insa... exista situatii in care ma blochez si vreau pur si simplu sa devin invizibila.
Apoi, revelatia a venit simplu (cum altfel) in timp ce ma (ne) uitam la un film. Frica este aproape o boala a mintii. Ceva ce nu defineste deloc momentul prezent ci pune la indoiala viitorul. Daca stau sa ma gandesc la rece...e chiar ridicol sa-mi fie teama de ceva ce nu mi se intampla. Sa-mi fie teama de ceva ce s-ar putea sa se intample. Sau nu.
Iar pentru mine, de-a lungul timpului teama a functionat ca un cordon ombilical. Cu care...aproape am ajuns sa ma sufoc. E adevarat, nu am murit, insa e posibil ca acele momente in care ma zbateam sa respir (metaforic vorbind) sa-mi fi cauzat "permanent damages". Ca si atunci cand creierul este privat de oxigen.
Exagerez?
Si, cu tot extremismul ce ma caracterizeaza, n-am sa sar spre coltul opus. Pentru ca nu pot pur si simplu sa spun "gata,de azi nu ma mai inspaimanta nimic". Ca sa-ti invingi demonii trebuie sa ai suficient curaj sa te bati cu fiecare dintre ei. Sa-i dovedesti.
Am invins cativa. Am scris, m-am eliberat, m-am laudat, m-am iubit. Trebuie sa ma ancorez perfect in prezent si sa incep sa il traiesc.
Prea mult timp am uitat pur si simplu sa savurez momentul pentru ca ma pregateam pentru un viitor mai bun. Traind pentru viitor am reusit sa-mi neglijez sute de zile, milioane de momente.
Mi-am jurat de atatea ori ca am sa iubesc clipa ca si cum ar fi ultima. Insa n-am nevoie de promisiuni grave. N-am nevoie de un plan de atac. N-am nevoie de o analiza complexa a viitorului sau chiar a prezentului. Am nevoie ca ACUM, in acest moment, sa STIU sa zambesc. Momentul sa fie sincer. Clipa sa fie adevarata. Sa-mi compun prezentul din suma clipelor pline de liniste.
Nimic exagerat. Dar cu siguranta real.
Respir adanc. Beau un pahar de apa rece. Imi aduc aminte de zecile de atacuri de panica pe care le-am avut si marturisesc cu tot sufletul ca zambesc usurata.
ACUM e bine. Fara metafore.
Si, facem ca la sala. 4 serii, 3 repetari. De cate ori avem ocazia :)
Am fost intrebata (intr-un anume context) daca in continuare imi este teama de...tot. Si daca n-as fi fost intrebata probabil nu as fi realizat ca (inca) mai am momente de panica. Mult mai rare, e adevarat, insa... exista situatii in care ma blochez si vreau pur si simplu sa devin invizibila.
Apoi, revelatia a venit simplu (cum altfel) in timp ce ma (ne) uitam la un film. Frica este aproape o boala a mintii. Ceva ce nu defineste deloc momentul prezent ci pune la indoiala viitorul. Daca stau sa ma gandesc la rece...e chiar ridicol sa-mi fie teama de ceva ce nu mi se intampla. Sa-mi fie teama de ceva ce s-ar putea sa se intample. Sau nu.
Iar pentru mine, de-a lungul timpului teama a functionat ca un cordon ombilical. Cu care...aproape am ajuns sa ma sufoc. E adevarat, nu am murit, insa e posibil ca acele momente in care ma zbateam sa respir (metaforic vorbind) sa-mi fi cauzat "permanent damages". Ca si atunci cand creierul este privat de oxigen.
Exagerez?
Si, cu tot extremismul ce ma caracterizeaza, n-am sa sar spre coltul opus. Pentru ca nu pot pur si simplu sa spun "gata,de azi nu ma mai inspaimanta nimic". Ca sa-ti invingi demonii trebuie sa ai suficient curaj sa te bati cu fiecare dintre ei. Sa-i dovedesti.
Am invins cativa. Am scris, m-am eliberat, m-am laudat, m-am iubit. Trebuie sa ma ancorez perfect in prezent si sa incep sa il traiesc.
Prea mult timp am uitat pur si simplu sa savurez momentul pentru ca ma pregateam pentru un viitor mai bun. Traind pentru viitor am reusit sa-mi neglijez sute de zile, milioane de momente.
Mi-am jurat de atatea ori ca am sa iubesc clipa ca si cum ar fi ultima. Insa n-am nevoie de promisiuni grave. N-am nevoie de un plan de atac. N-am nevoie de o analiza complexa a viitorului sau chiar a prezentului. Am nevoie ca ACUM, in acest moment, sa STIU sa zambesc. Momentul sa fie sincer. Clipa sa fie adevarata. Sa-mi compun prezentul din suma clipelor pline de liniste.
Nimic exagerat. Dar cu siguranta real.
Respir adanc. Beau un pahar de apa rece. Imi aduc aminte de zecile de atacuri de panica pe care le-am avut si marturisesc cu tot sufletul ca zambesc usurata.
ACUM e bine. Fara metafore.
Si, facem ca la sala. 4 serii, 3 repetari. De cate ori avem ocazia :)
joi, 18 iulie 2013
Asadar...
Se spune ca atunci cand ceva e menit sa se intample...se intampla. Fara dificultati. Ca nu putem sta in calea "destinului" , cum zice americanu' "what its meant to be...it will be".
Nu-s total de acord, dar...nici nu ma opun vehement (a se remarca starea de mijloc a opiniei exprimata de blonda extremista).
Si tot din mult-adorata limba engleza mai sustrag un citat (promit ca nu devin un copy-paste pildos) pe care vreau sa-l defaimez : "Old habbits die hard" (obiceiurile vechi mor greu).
Nu va las sa cititi printre randuri de data asta. Incerc sa explic fara a parea ostentativa. Omul suferind are tendinta de a-si distorsiona drama, iar eu, masochista, am tendinta de a o face sa explodeze. Iar cand momentele dramatice se estompeaza fericirea devine ceva...dumnezeiesc....
"Da, da, da, imi explodeaza mintea de ganduri fericite si sufletul de iubire"
Ei bine nu. Not this time. Am promis ca lupt impotriva instinctelor mele bolnavicioase asadar nu zicem nimic de fericire.
Vorbim insa de usurinta cu care "old habbits" devin "no habbits". Sunt absolut fascinata de transformarile psihice prin care poate sa treaca un om in procesul de pace si acceptare cu sine.
Si aici nu mai e vorba de rabdare, impacare, acceptare sau bucurie. Este vorba strict despre indiferenta.
Daca nu ma credeti acum, va veti convinge pe parcurs (poate) ca devenim obiectivi (100%) numai si numai si numai in momentul in care atingem starea adevarata de indiferenta.
Nu iertarea, nu ura, nu frica, nu ranile in curs de cicatrizare arata ca am mers mai departe, am trecut peste o situatie dificila. Indiferenta cu care privim in jur, indiferenta vis a vis de temerile noastre arata care este starea actuala a fiecaruia dintre noi.
Din pacate nu putem forta aparitia indiferentei in context. N-am fi oameni daca am face asta. E drept, exista situatii in care ne mintim reciproc sau in oglinda ca suntem indiferenti...dar...mai devreme sau mai tarziu...ramanem singuri, goi si panicati in prezenta adevarului.
De asta depinde si starea de profunzime pe care putem sa o atingem. Ca...daca cel mai profund lucru care ti s-a intamplat a fost sa..."imparti o Cola cu un prieten" ...ramai asa. Asta sa-ti fie bucuria :)
Si apoi, dupa ce ne loveste indiferenta (pe care cu drag o numeam candva durere-n...cur) nu-ti mai ramane altceva decat sa constati ca ...niciun obicei vechi nu este impenetrabil. Din contra.
Nu-ti mai amintesti de tine ca personaj trecut, compus din experientele trecutului ci esti 100% ancorat intr-un prezent complet nou. Prezentul placut ... in care habar n-ai cine naiba esti dar iti place foarte tare de tine. Nici macar in oglinda nu regasesti vreo trasatura (sau rid) a celei ce-ai fost candva...
Nu iti ies artificii din .. cur atunci cand mergi pe strada si nici n-ai un public larg caruia sa incerci sa-i fii mentor...insa TIMPUL ala banal de linistit cu tine si gandurile tale este de nepretuit.
Pentru toate celelalte...exista mastercard :)
Nu-s total de acord, dar...nici nu ma opun vehement (a se remarca starea de mijloc a opiniei exprimata de blonda extremista).
Si tot din mult-adorata limba engleza mai sustrag un citat (promit ca nu devin un copy-paste pildos) pe care vreau sa-l defaimez : "Old habbits die hard" (obiceiurile vechi mor greu).
Nu va las sa cititi printre randuri de data asta. Incerc sa explic fara a parea ostentativa. Omul suferind are tendinta de a-si distorsiona drama, iar eu, masochista, am tendinta de a o face sa explodeze. Iar cand momentele dramatice se estompeaza fericirea devine ceva...dumnezeiesc....
"Da, da, da, imi explodeaza mintea de ganduri fericite si sufletul de iubire"
Ei bine nu. Not this time. Am promis ca lupt impotriva instinctelor mele bolnavicioase asadar nu zicem nimic de fericire.
Vorbim insa de usurinta cu care "old habbits" devin "no habbits". Sunt absolut fascinata de transformarile psihice prin care poate sa treaca un om in procesul de pace si acceptare cu sine.
Si aici nu mai e vorba de rabdare, impacare, acceptare sau bucurie. Este vorba strict despre indiferenta.
Daca nu ma credeti acum, va veti convinge pe parcurs (poate) ca devenim obiectivi (100%) numai si numai si numai in momentul in care atingem starea adevarata de indiferenta.
Nu iertarea, nu ura, nu frica, nu ranile in curs de cicatrizare arata ca am mers mai departe, am trecut peste o situatie dificila. Indiferenta cu care privim in jur, indiferenta vis a vis de temerile noastre arata care este starea actuala a fiecaruia dintre noi.
Din pacate nu putem forta aparitia indiferentei in context. N-am fi oameni daca am face asta. E drept, exista situatii in care ne mintim reciproc sau in oglinda ca suntem indiferenti...dar...mai devreme sau mai tarziu...ramanem singuri, goi si panicati in prezenta adevarului.
De asta depinde si starea de profunzime pe care putem sa o atingem. Ca...daca cel mai profund lucru care ti s-a intamplat a fost sa..."imparti o Cola cu un prieten" ...ramai asa. Asta sa-ti fie bucuria :)
Si apoi, dupa ce ne loveste indiferenta (pe care cu drag o numeam candva durere-n...cur) nu-ti mai ramane altceva decat sa constati ca ...niciun obicei vechi nu este impenetrabil. Din contra.
Nu-ti mai amintesti de tine ca personaj trecut, compus din experientele trecutului ci esti 100% ancorat intr-un prezent complet nou. Prezentul placut ... in care habar n-ai cine naiba esti dar iti place foarte tare de tine. Nici macar in oglinda nu regasesti vreo trasatura (sau rid) a celei ce-ai fost candva...
Nu iti ies artificii din .. cur atunci cand mergi pe strada si nici n-ai un public larg caruia sa incerci sa-i fii mentor...insa TIMPUL ala banal de linistit cu tine si gandurile tale este de nepretuit.
Pentru toate celelalte...exista mastercard :)
marți, 16 iulie 2013
Chimie până în măduva oaselor
Ce matematică, ce literatură, ce biologie?
Suntem 100% chimie, 100% reacţii chimice pozitive sau negative.
Nu cred că 1+1 sau Luceafărul ar putea să-mi crească nivelul serotoninei.
Suntem compuşi din transpiraţie, salivă şi lacrimi (uneori)...plus alte substanţe rezultate ... de alte reacţii...chimice.
Sufletul e chimie. Iubirea e chimie, Viaţa e chimie.
Suntem într-o permanentă adulmecare de semeni şi într-un continuu experiment de potrivire a substanţelor care ne compun.
Iar rezultatele pot fi de mai multe feluri: orgasmice, catastrofice sau intermediare.
Intermediarul durează la infinit pentru că nu ne naştem chimişti. Descoperim prin experimentare.
Dacă pielea mea reacţionează pozitiv la atingerea ta. Dacă mirosul tău îmi rămâne în nări încă 2 zile, dacă saliva ta se usucă armonios pe umărul meu...Dacă.
Apoi visăm să devenim cu toţii alchimişti şi să construim sentimente cu puterea minţii. Căutăm cu disperare "substanţa" cu care ne putem droga la infinit fără să ne periclităm existenţa.
Dependenţa bună.
Să-mi spună mie careva că dependenţa de persoană nu se aseamănă cu dependenţa de narcotice. Că te poţi opri în orice moment, că nu vrei din ce în ce mai mult sau că nu există un "drog" preferat pentru fiecare personalitate.
Să fie dragostea o reacţie chimică? Să fie ura o substanţă otrăvitoare?
Să fim noi, toţi, doar nişte elemente minuscule care îşi caută combinaţia perfectă altfel riscă autodistrugerea?
Suntem cu toţii atât de talentaţi în a genera explozii...Unele pozitive, altele cu impact major şi daune colaterale.
Desigur, le căutam mereu pe cele dintâi. De fapt, asta e şi scuza pe care o invocăm de fiecare dată - că am avut intenţii bune, că am căutat potrivirea perfecta, combinaţia ideală, drogul neucigător.
Suntem cu toţii chimişti. Cu suflet.
Suntem 100% chimie, 100% reacţii chimice pozitive sau negative.
Nu cred că 1+1 sau Luceafărul ar putea să-mi crească nivelul serotoninei.
Suntem compuşi din transpiraţie, salivă şi lacrimi (uneori)...plus alte substanţe rezultate ... de alte reacţii...chimice.
Sufletul e chimie. Iubirea e chimie, Viaţa e chimie.
Suntem într-o permanentă adulmecare de semeni şi într-un continuu experiment de potrivire a substanţelor care ne compun.
Iar rezultatele pot fi de mai multe feluri: orgasmice, catastrofice sau intermediare.
Intermediarul durează la infinit pentru că nu ne naştem chimişti. Descoperim prin experimentare.
Dacă pielea mea reacţionează pozitiv la atingerea ta. Dacă mirosul tău îmi rămâne în nări încă 2 zile, dacă saliva ta se usucă armonios pe umărul meu...Dacă.
Apoi visăm să devenim cu toţii alchimişti şi să construim sentimente cu puterea minţii. Căutăm cu disperare "substanţa" cu care ne putem droga la infinit fără să ne periclităm existenţa.
Dependenţa bună.
Să-mi spună mie careva că dependenţa de persoană nu se aseamănă cu dependenţa de narcotice. Că te poţi opri în orice moment, că nu vrei din ce în ce mai mult sau că nu există un "drog" preferat pentru fiecare personalitate.
Să fie dragostea o reacţie chimică? Să fie ura o substanţă otrăvitoare?
Să fim noi, toţi, doar nişte elemente minuscule care îşi caută combinaţia perfectă altfel riscă autodistrugerea?
Suntem cu toţii atât de talentaţi în a genera explozii...Unele pozitive, altele cu impact major şi daune colaterale.
Desigur, le căutam mereu pe cele dintâi. De fapt, asta e şi scuza pe care o invocăm de fiecare dată - că am avut intenţii bune, că am căutat potrivirea perfecta, combinaţia ideală, drogul neucigător.
Suntem cu toţii chimişti. Cu suflet.
duminică, 14 iulie 2013
Toate-s noi si... (atat)
E ciudat cum dupa cate o ora, doua in care nu stau incruntata, zambesc pana fac carcei la obraji si sunt pur si simplu linistita, incep sa ma simt vinovata de fericirea mea si sa o sabotez. Pur si simplu nu-mi vine a crede ca uneori (uneori) lucrurile merg bine iar binele e placut...
Lucrurile sunt simple si desi am facut propaganda simplitatii tot eu am fost victima scenariilor complexe.
Punct si de la capat.
Draga mea Cristina...e clar ca ai functionat defectuos pana acum:) Viata ti-a pus din nou pixul in mana (vorba cuiva drag tare) si tu ce faci? Vrei sa corectezi pagini trecute sau sa mazgalesti cu mana stanga?
Totul e nou. Chiar si sentimentele placute, fericirea si binele sunt noi. Le simt altfel.
Incerc in fiecare moment sa fiu si sa ma comport ALTFEL decat imi spune fiecare instinct. Pana si bunul obicei de-a invata din greseli imi vine sa il reneg. De ce? Pentru ca ce rost are sa tot insir concluzii si sa analizez fapte deja petrecute iremediabil? E simplu: pana acum NU a fost bine.
Lasa tot si scrie din nou. Altceva! Alte personaje, alt gen literar.
Nu drama, nu poezii.
Scrie glume tampite intelese intr-un cadru restrans....Scrie retete culinare si poate devi mai ceva ca Jamie Oliver.
E atat de nou totul incat nu stiu daca sa fiu mandra de mine sau sa ma auto-intitulez inconstienta.
Sau...sau pur si simplu sa nu mai despic firul in 40. Simti, faci.
Spui ce simti si te pui in pielea omului din fata ta. Nu mai e cazul de "care pe care". Competitii negative si orgolii distructive nu-si au locul in noutatea asta a mea.
Invat :) am atat de multe de invatat incat...wow...parca nu m-as mai opri.
Totul e nou si fascinant :)
Timpul nu mai e neaparat un impediment pentru ca am observat ca functioneaza in avantajul meu daca il traiesc zambind.
Nu am murit (asa cum credeam) dupa cateva nopti nedormite, ci, din contra, am fost mai plina de energie ca oricand. Oamenii noi pot fi frumosi.
Nu toti oamenii iti vor raul.
Oamenii ma plac la prima vedere.
Uneori n-am dreptate.
Ranesc mai usor decat as fi crezut.
N-am niciun motiv sa ma restrictionez. Iesitul din casa imi face bine.
Sportul e de fapt cel mai mare viciu al meu.
Nu trebuie sa pun etichete.
Nu-mi pot da seama de un om de la prima vedere.
Nu sunt cea mai desteapta de pe fata pamantului.
Am nevoie sa fiu ghidata.
E ok sa risti.
E ok sa ai suflet.
E ok sa arati ca ai suflet.
Nu e ok sa fii rautacios.
Nu e mereu o calitate sa fii mega organizat.
Nu trebuie sa fii mereu fixist.
Poti sa dormi bine in aproape orice pat :)
Nu trebuie sa mai reactionez la primul impuls.
Increderea in mine conteaza.
Agresivitatea in orice forma a ei de la verbala pana la "in gluma" e o capcana.
Poti sa discuti fara sa ridici tonul (de fiecare data chiar).
....
Si ar mai fi dar am altele in gand. De facut, de citit, de schimbat...de imbunatatit:)
Toate pe rand, nu toate deodata si nu de azi pe maine :)
Asa ca...am sa fiu putin mai ocupata in perioada imediat urmatoare. Bine, recunosc, acum sunt in drum spre mare, deci maine si poimaine ma ocup doar cu prajitul la soare, ascultatul de valuri si mancatul de peste.
De luni ne revedem cu acelasi zambet tampit pe fata dar usor mai ciocolatii :)
Va pupa fata!
Lucrurile sunt simple si desi am facut propaganda simplitatii tot eu am fost victima scenariilor complexe.
Punct si de la capat.
Draga mea Cristina...e clar ca ai functionat defectuos pana acum:) Viata ti-a pus din nou pixul in mana (vorba cuiva drag tare) si tu ce faci? Vrei sa corectezi pagini trecute sau sa mazgalesti cu mana stanga?
Totul e nou. Chiar si sentimentele placute, fericirea si binele sunt noi. Le simt altfel.
Incerc in fiecare moment sa fiu si sa ma comport ALTFEL decat imi spune fiecare instinct. Pana si bunul obicei de-a invata din greseli imi vine sa il reneg. De ce? Pentru ca ce rost are sa tot insir concluzii si sa analizez fapte deja petrecute iremediabil? E simplu: pana acum NU a fost bine.
Lasa tot si scrie din nou. Altceva! Alte personaje, alt gen literar.
Nu drama, nu poezii.
Scrie glume tampite intelese intr-un cadru restrans....Scrie retete culinare si poate devi mai ceva ca Jamie Oliver.
E atat de nou totul incat nu stiu daca sa fiu mandra de mine sau sa ma auto-intitulez inconstienta.
Sau...sau pur si simplu sa nu mai despic firul in 40. Simti, faci.
Spui ce simti si te pui in pielea omului din fata ta. Nu mai e cazul de "care pe care". Competitii negative si orgolii distructive nu-si au locul in noutatea asta a mea.
Invat :) am atat de multe de invatat incat...wow...parca nu m-as mai opri.
Totul e nou si fascinant :)
Timpul nu mai e neaparat un impediment pentru ca am observat ca functioneaza in avantajul meu daca il traiesc zambind.
Nu am murit (asa cum credeam) dupa cateva nopti nedormite, ci, din contra, am fost mai plina de energie ca oricand. Oamenii noi pot fi frumosi.
Nu toti oamenii iti vor raul.
Oamenii ma plac la prima vedere.
Uneori n-am dreptate.
Ranesc mai usor decat as fi crezut.
N-am niciun motiv sa ma restrictionez. Iesitul din casa imi face bine.
Sportul e de fapt cel mai mare viciu al meu.
Nu trebuie sa pun etichete.
Nu-mi pot da seama de un om de la prima vedere.
Nu sunt cea mai desteapta de pe fata pamantului.
Am nevoie sa fiu ghidata.
E ok sa risti.
E ok sa ai suflet.
E ok sa arati ca ai suflet.
Nu e ok sa fii rautacios.
Nu e mereu o calitate sa fii mega organizat.
Nu trebuie sa fii mereu fixist.
Poti sa dormi bine in aproape orice pat :)
Nu trebuie sa mai reactionez la primul impuls.
Increderea in mine conteaza.
Agresivitatea in orice forma a ei de la verbala pana la "in gluma" e o capcana.
Poti sa discuti fara sa ridici tonul (de fiecare data chiar).
....
Si ar mai fi dar am altele in gand. De facut, de citit, de schimbat...de imbunatatit:)
Toate pe rand, nu toate deodata si nu de azi pe maine :)
Asa ca...am sa fiu putin mai ocupata in perioada imediat urmatoare. Bine, recunosc, acum sunt in drum spre mare, deci maine si poimaine ma ocup doar cu prajitul la soare, ascultatul de valuri si mancatul de peste.
De luni ne revedem cu acelasi zambet tampit pe fata dar usor mai ciocolatii :)
Va pupa fata!
marți, 9 iulie 2013
Gabriel
Am ales sa-ti scriu tocmai pentru ca stiu ca n-ai sa ajungi sa-mi citesti niciodata blogul.
E a 1000-a scrisoare pe care o compun cu tine in minte. E drept, celelalte 999 erau puse pe hartie si poate vreo 2-3 au ajuns chiar pana in mainile tale. Scrise curat, ordonat, cu franturi de versuri, lacrimi de emotie si tone de iubire adolescentina.
A trecut ceva vreme...cativa ani. Dar...stii cum se spune "prima dragoste nu se uita niciodata".
Primul sarut - 18 iulie (anul nu vreau sa-l spun)
Acum...tu esti prea ocupat sa traiesti monoton. Sa nu mai fii tu.
Ai fost cel mai frumos baiat/barbat pe care l-am vazut vreodata. Ai devenit etalonul meu in zambete. Cautam buzele tale bine conturate in fiecare barbat pe care-l intalneam. Cautam vocea ta masculina, gropitele tale din obraji, mainile tale ingrijite si simtul umorului sclipitor.
Te-am iubit asa cum numai o pustoaica stie/poate sa o faca. Te-am iubit cu tone de poezii, cu litri de lacrimi, batai puternice de inima si respiratie taiata... Am scris pentru tine zeci de caiete si-am invatat toate metaforele cartilor siropoase.
Te-am iubit din secunda in care te-am aruncat la cos. Cum altfel? Doar vorbim despre mine.
Nu mai stiu cum am ajuns sa te cunosc.Stiu ca incercai sa inchegi o conversatie cu mine, sa imi captezi atentia. Mi-ai captat-o pentru ca erai foarte politicos...insa nu vroiam sa flirtez cu tine.
Pareai amicul perfect. Atat de incocent incat nici nu te observam. Vorbeam cu tine, iti zambeam, iti raspundeam in treacat intrebarilor insa cam atat. Nu te vedeam.
Din politete am acceptat sa merg cu tine la petrecerea aceea din mijloc de iulie. Din politete am ales sa dansez cu tine.
Politetea s-a incheiat in momentul in care ti-am simtit parfumul, vocea fredonandu-mi in ureche si mainile stranse pe talia mea.
Am ras cu tine, am dansat cu tine, te-am sarutat si ti-am sters frisca de pe fata dupa bataia cu tort.
La finalul petrecerii te tineam deja de mana. Pareai fericit.
Cred ca si eu eram fericita.
Dar si proasta.
Pentru ca inainte sa apuci sa ma intrebi daca vreau sa ma conduci spre casa a aparul un el. Banal, plicticos, uratel, dar pe care-l urmaream de ceva vreme si-i cautam atentia. Iar el-ul a ales tocmai seara in care tu-mi tineai protector mana pe dupa umeri sa vina la mine. Deh...competitia masculina.
N-am sa-ti uit niciodata privirea descumpanita din momentul in care ti-am multumit pe fuga pentru tot si am plecat spre casa cu el-ul mediocru. Te-am rugat sa ma intelegi, sa ma ierti daca ti-am creat vreo impresie gresita.
Taceai.
Cred ca si acum stiu cate secunde a durat drumul spre casa. Le-am numarat si le-am umplut cu regrete. El-ul mi se parea infiorator de banal. Dureros de prostanac. Umarul meu mirosea inca a parfumul tau si urechea mea era lipicioasa de la bataia cu frisca. Iar privirea ta trista ramasese acolo, cu trei kilometri in urma.
Te-am cautat a doua zi. Si-n urmatorii 2 ani. Ti-am iubit pana si razbunarea pe care intr-un final, la insistentele mele, mi-ai oferit-o.
Ti-am iubit ignoranta, ti-am venerat existenta, te-am adorat fizic. Stiu asta acum. Pentru ca n-am mai simtit niciodata de-atunci ceva atat de intens. Chiar si dupa niste ani buni cand te-am auzit intamplator la telefon as fi fost capabila sa fug 600 de kilometri pana la tine. Sa iti caut rasul acela arogant si bine definit.
Asa ca, Gabriel, intelege-mi frustrarea si uimirea si nebunia cand te-am revazut...zilele trecute. Ca nu erai tu...Omul Acela incercanat, neingrijit, cu o privire posaca si colturile gurii lasate proeminent in jos. Buhait si plictisit. Pozand mediocru langa o femeie...fada.
"Gabriel razi!!!" imi venea sa urlu la poza.
Nici macar instinctiv nu am vrut sa te salvez. Iar eu vreau sa salvez pe toata lumea...
Mi-am amintit noaptea aceea cand (tot printr-o scrisoare) te chemasem (neaparat, obligatoriu si insistent) sa vii sa-ti marturisesc ceva. Si erai sub geamul meu, in gradina bunicii mele, iar eu am iesit desculta, in camasa de noapte si am alergat spre tine pasind peste tufa de urzici fara sa o simt.
Mi-am iubit basicile si usturimea din talpi Gabriel. Pentru ca erau cauzate de tine.
E a 1000-a scrisoare pe care o compun cu tine in minte. E drept, celelalte 999 erau puse pe hartie si poate vreo 2-3 au ajuns chiar pana in mainile tale. Scrise curat, ordonat, cu franturi de versuri, lacrimi de emotie si tone de iubire adolescentina.
A trecut ceva vreme...cativa ani. Dar...stii cum se spune "prima dragoste nu se uita niciodata".
Primul sarut - 18 iulie (anul nu vreau sa-l spun)
Acum...tu esti prea ocupat sa traiesti monoton. Sa nu mai fii tu.
Ai fost cel mai frumos baiat/barbat pe care l-am vazut vreodata. Ai devenit etalonul meu in zambete. Cautam buzele tale bine conturate in fiecare barbat pe care-l intalneam. Cautam vocea ta masculina, gropitele tale din obraji, mainile tale ingrijite si simtul umorului sclipitor.
Te-am iubit asa cum numai o pustoaica stie/poate sa o faca. Te-am iubit cu tone de poezii, cu litri de lacrimi, batai puternice de inima si respiratie taiata... Am scris pentru tine zeci de caiete si-am invatat toate metaforele cartilor siropoase.
Te-am iubit din secunda in care te-am aruncat la cos. Cum altfel? Doar vorbim despre mine.
Nu mai stiu cum am ajuns sa te cunosc.Stiu ca incercai sa inchegi o conversatie cu mine, sa imi captezi atentia. Mi-ai captat-o pentru ca erai foarte politicos...insa nu vroiam sa flirtez cu tine.
Pareai amicul perfect. Atat de incocent incat nici nu te observam. Vorbeam cu tine, iti zambeam, iti raspundeam in treacat intrebarilor insa cam atat. Nu te vedeam.
Din politete am acceptat sa merg cu tine la petrecerea aceea din mijloc de iulie. Din politete am ales sa dansez cu tine.
Politetea s-a incheiat in momentul in care ti-am simtit parfumul, vocea fredonandu-mi in ureche si mainile stranse pe talia mea.
Am ras cu tine, am dansat cu tine, te-am sarutat si ti-am sters frisca de pe fata dupa bataia cu tort.
La finalul petrecerii te tineam deja de mana. Pareai fericit.
Cred ca si eu eram fericita.
Dar si proasta.
Pentru ca inainte sa apuci sa ma intrebi daca vreau sa ma conduci spre casa a aparul un el. Banal, plicticos, uratel, dar pe care-l urmaream de ceva vreme si-i cautam atentia. Iar el-ul a ales tocmai seara in care tu-mi tineai protector mana pe dupa umeri sa vina la mine. Deh...competitia masculina.
N-am sa-ti uit niciodata privirea descumpanita din momentul in care ti-am multumit pe fuga pentru tot si am plecat spre casa cu el-ul mediocru. Te-am rugat sa ma intelegi, sa ma ierti daca ti-am creat vreo impresie gresita.
Taceai.
Cred ca si acum stiu cate secunde a durat drumul spre casa. Le-am numarat si le-am umplut cu regrete. El-ul mi se parea infiorator de banal. Dureros de prostanac. Umarul meu mirosea inca a parfumul tau si urechea mea era lipicioasa de la bataia cu frisca. Iar privirea ta trista ramasese acolo, cu trei kilometri in urma.
Te-am cautat a doua zi. Si-n urmatorii 2 ani. Ti-am iubit pana si razbunarea pe care intr-un final, la insistentele mele, mi-ai oferit-o.
Ti-am iubit ignoranta, ti-am venerat existenta, te-am adorat fizic. Stiu asta acum. Pentru ca n-am mai simtit niciodata de-atunci ceva atat de intens. Chiar si dupa niste ani buni cand te-am auzit intamplator la telefon as fi fost capabila sa fug 600 de kilometri pana la tine. Sa iti caut rasul acela arogant si bine definit.
Asa ca, Gabriel, intelege-mi frustrarea si uimirea si nebunia cand te-am revazut...zilele trecute. Ca nu erai tu...Omul Acela incercanat, neingrijit, cu o privire posaca si colturile gurii lasate proeminent in jos. Buhait si plictisit. Pozand mediocru langa o femeie...fada.
"Gabriel razi!!!" imi venea sa urlu la poza.
Nici macar instinctiv nu am vrut sa te salvez. Iar eu vreau sa salvez pe toata lumea...
Mi-am amintit noaptea aceea cand (tot printr-o scrisoare) te chemasem (neaparat, obligatoriu si insistent) sa vii sa-ti marturisesc ceva. Si erai sub geamul meu, in gradina bunicii mele, iar eu am iesit desculta, in camasa de noapte si am alergat spre tine pasind peste tufa de urzici fara sa o simt.
Mi-am iubit basicile si usturimea din talpi Gabriel. Pentru ca erau cauzate de tine.
luni, 8 iulie 2013
Al meu
Vorbeam cu o prietena draga care imi spunea bucuroasa ca s-a mutat in Bucuresti. Aproape de Cismigiu.
"Chiar ma gandeam azi la tine cand m-am plimbat prin Cismigiu. Stiu ca e parcul tau de suflet"
Ma pregateam sa-i spun ca da, e parcul meu. Al meu.
Am simtit (fizic) cum mi se departeaza coastele una de cealalta si din mijlocul lor iese, ca dintr-o scena a unui film de groaza, un intreg stol de fluturi.
Mai nou toate senzatiile mele intense sunt percepute...FIZIC. E ceva nou. La fel cum sunt si fluturii pentru care am o atractie de-a dreptul mistica si ii consider ca fiind cel mai minunat si descriptiv lucru pentru toate sentimentele frumoase.
Cismigiul meu matinal.
In cateva secunde mi s-au derulat in minte sute de scene. Am tone de amintiri vii cu miros, culoare si oameni...legate de locul acela minunat. E un parc, veti spune razand. Dar, nu-l cunoasteti ca si mine.
Cu miros de ploaie si tei.
Cu sunet de fanfara in zile toride.
Cu vata de zahar si plimbari cu barca la miezul noptii.
Cu snur de martisol legat in copacul de magnolie.
Cu lebede negre
Cu primul ghiocel.
Cu prima zapada.
Cu frunze moarte aramii...
Cu prajitura cu nuca si file de carte mirosind a nou...
El e... Cismigiul meu. Matinal. Aglomerat. Torid. Lipicios si chiar mirosind a gainat de cioara. Invadat de oameni ce cauta divertisment. Locuit de "sahistii" de varsta a treia. Folosit de cei ce-si umple zecile de sticle de plastic cu apa din fantana geniulul Eminescu.
Cismigiul cu cei mai romatici fulgi de nea ai lui 2003.
Si...desi am ingropat si inmormantat toate amintirile, toate sentimentele, toate melancoliile legate de ultimii mei ani...am constatat cu o fericire ireala ca nu s-a nascut inca omul care sa-mi fure Cismigiul din suflet. Sau sa-mi stearga dorinta de-a scrie o tona de articole despre acest loc.
E al meu.
Iar eu a lui.
"Chiar ma gandeam azi la tine cand m-am plimbat prin Cismigiu. Stiu ca e parcul tau de suflet"
Ma pregateam sa-i spun ca da, e parcul meu. Al meu.
Am simtit (fizic) cum mi se departeaza coastele una de cealalta si din mijlocul lor iese, ca dintr-o scena a unui film de groaza, un intreg stol de fluturi.
Mai nou toate senzatiile mele intense sunt percepute...FIZIC. E ceva nou. La fel cum sunt si fluturii pentru care am o atractie de-a dreptul mistica si ii consider ca fiind cel mai minunat si descriptiv lucru pentru toate sentimentele frumoase.
Cismigiul meu matinal.
In cateva secunde mi s-au derulat in minte sute de scene. Am tone de amintiri vii cu miros, culoare si oameni...legate de locul acela minunat. E un parc, veti spune razand. Dar, nu-l cunoasteti ca si mine.
Cu miros de ploaie si tei.
Cu sunet de fanfara in zile toride.
Cu vata de zahar si plimbari cu barca la miezul noptii.
Cu snur de martisol legat in copacul de magnolie.
Cu lebede negre
Cu primul ghiocel.
Cu prima zapada.
Cu frunze moarte aramii...
Cu prajitura cu nuca si file de carte mirosind a nou...
El e... Cismigiul meu. Matinal. Aglomerat. Torid. Lipicios si chiar mirosind a gainat de cioara. Invadat de oameni ce cauta divertisment. Locuit de "sahistii" de varsta a treia. Folosit de cei ce-si umple zecile de sticle de plastic cu apa din fantana geniulul Eminescu.
Cismigiul cu cei mai romatici fulgi de nea ai lui 2003.
Si...desi am ingropat si inmormantat toate amintirile, toate sentimentele, toate melancoliile legate de ultimii mei ani...am constatat cu o fericire ireala ca nu s-a nascut inca omul care sa-mi fure Cismigiul din suflet. Sau sa-mi stearga dorinta de-a scrie o tona de articole despre acest loc.
E al meu.
Iar eu a lui.
joi, 4 iulie 2013
Eu ca nimeni
Imi pare rau dar nu am manual de instructiuni. De fapt, nu-mi pare :) Chiar daca as avea manual de instructiuni prea putini ar avea acces la el si chiar mai putini ar invata sa-l descifreze...Unde mai pui ca dau cu virgula sau am erori de functionare :)
Asa ca nu, nu astept vreun Fat Frumos pe cal alb. Pentru ca prea putini stiu sa calareasca si chiar mai putini sunt frumosi fara sa fie narcisisti. Daca ne rezumam strict la exterior.
Cand vorbim de interior si ...profunzime (da, ati citit bine) statisticile...sunt ingrijoratoare.
Pentru mine e oricum amuzanta toata povestea sexelor. Atat de multi se vor atat de speciali. Atat de multa importanta acordata monogamiei care e de fapt un mit.Atat de putini oameni sinceri cu ei in primul rand.
Si-atunci aleg sa rad. Si sa spun "pas" . Mai bine asa.
N-am rabdare sa mai descopar dupa 3 sucuri si-o prajitura ceva ce stiu deja. Esti fad. Si mi-e lene sa-mi pun mintea la contributie cat sa te scot din minti. Sa-ti arat ca n-ai nicio sansa sa ma...intelegi macar. Daramite sa-mi faci fata.
Mai bine traieste in lumea ta simpla avand un singur scop: sa te inmultesti. Bifeaza in carnetelul tau de sub perna cate ti-au trecut prin pat. Esti un campion :) Si mai ai cativa ani in care te poti bucura de asta...in simplitatea ta.
Stiu ca ajung sa complexez dar a naibii sa fiu daca am sa incetez sa o fac. Pentru ca n-am un scop precis. Nu m-ar deranja sa ma bifezi in carnetelul tau "de cuceriri" daca esti absolut sigur ca toate celelalte n-au mimat...
Si, hai sa-ti spun ceva: femeile mimeaza. Toate :) Si stii de ce? Pentru ca daca n-am face-o....n-ai mai avea incredere ca esti un campion.
Stai linistit, noi suntem masochiste in toata povestea asta:)
N-am sa te ghidez spre o poveste romantica in care tu ma descoperi iar eu ma las fascinata. Nu.
Am sa fac altceva: am sa-ti inchid toate usile in nas. Si-am sa incerc in continuare sa te complexez. Si-am sa fug de tine cat ma tin picioarele.
Pentru ca eu stiu cat pot.
Cum ziceam, n-am manual de instructiuni. Dar am simtul umorului :)
Asa ca nu, nu astept vreun Fat Frumos pe cal alb. Pentru ca prea putini stiu sa calareasca si chiar mai putini sunt frumosi fara sa fie narcisisti. Daca ne rezumam strict la exterior.
Cand vorbim de interior si ...profunzime (da, ati citit bine) statisticile...sunt ingrijoratoare.
Pentru mine e oricum amuzanta toata povestea sexelor. Atat de multi se vor atat de speciali. Atat de multa importanta acordata monogamiei care e de fapt un mit.Atat de putini oameni sinceri cu ei in primul rand.
Si-atunci aleg sa rad. Si sa spun "pas" . Mai bine asa.
N-am rabdare sa mai descopar dupa 3 sucuri si-o prajitura ceva ce stiu deja. Esti fad. Si mi-e lene sa-mi pun mintea la contributie cat sa te scot din minti. Sa-ti arat ca n-ai nicio sansa sa ma...intelegi macar. Daramite sa-mi faci fata.
Mai bine traieste in lumea ta simpla avand un singur scop: sa te inmultesti. Bifeaza in carnetelul tau de sub perna cate ti-au trecut prin pat. Esti un campion :) Si mai ai cativa ani in care te poti bucura de asta...in simplitatea ta.
Stiu ca ajung sa complexez dar a naibii sa fiu daca am sa incetez sa o fac. Pentru ca n-am un scop precis. Nu m-ar deranja sa ma bifezi in carnetelul tau "de cuceriri" daca esti absolut sigur ca toate celelalte n-au mimat...
Si, hai sa-ti spun ceva: femeile mimeaza. Toate :) Si stii de ce? Pentru ca daca n-am face-o....n-ai mai avea incredere ca esti un campion.
Stai linistit, noi suntem masochiste in toata povestea asta:)
N-am sa te ghidez spre o poveste romantica in care tu ma descoperi iar eu ma las fascinata. Nu. Am sa fac altceva: am sa-ti inchid toate usile in nas. Si-am sa incerc in continuare sa te complexez. Si-am sa fug de tine cat ma tin picioarele.
Pentru ca eu stiu cat pot.
Cum ziceam, n-am manual de instructiuni. Dar am simtul umorului :)
luni, 1 iulie 2013
Luna mea
Acum o luna de zile ma mutam in noua mea casa. Eu, motanul, tona de bagaje si scheletii din dulapuri. Sufletul ramasese in urma.
Am despachetat timp de o saptamana...cate putin in fiecare zi. Mi-am pus amprenta pe loc, l-am "cameleonizat" Cristina style si am inceput sa ma obisnuiesc cu linistea.
Incet de tot...stomacul strans...creierul incins si ochii pierduti incepeau sa-si revina la normal. Care normal? Cel ce abia il descopar eu acum.
Asa a intrat in viata mea cafeaua cu mult lapte si aroma de alune bauta sambata, sau duminica dimineata, pe geamul de la bucatarie privind pasarelele din gradina. Nu beau cafea in general.
Apoi m-au gasit zilele cu apusuri pe lac, plimbari in briza, transpirat pe bicicleta, furtuna de vara...cam tot ce-a dat luna iunie din punct de vedere meteorologic.
Am incercat si cateva cluburi, eram tentata rau sa dansez pe mese in Vama Veche...insa inca nu e momentul. Nebunia isi are locul ei iar a mea a fost inlocuita de liniste.
Si sport. Si oameni sinceri.
Am reusit sa despachetez tot, sa ma obisnuiesc cu mine. Sa ma vad in oglinda. Sa iau cateva decizii pe muchie de cutit. Am reusit sa fiu corecta, sa imi marturisesc adevarul, sa ma bucur de lucruri marunte asa cum nu credeam ca e posibil sa ma bucur.
Am invatat sa merg cu ochii inchisi prin casa (e foarte important pentru mine).
Am avut o luna plina.
Ieri dimineata (pe la pranz) m-am dus (cu ochii inchisi) pana in bucatarie si mi-am incalzit o cana de lapte. Ma pregateam sa pun si cafetiera cand...cineva din interiorul meu mi-a spus: "azi doar sirop de alune".
Era sufletul :)
Si-am baut impreuna o cana maaaareee de lapte ascultand ploaia.
Am despachetat timp de o saptamana...cate putin in fiecare zi. Mi-am pus amprenta pe loc, l-am "cameleonizat" Cristina style si am inceput sa ma obisnuiesc cu linistea.
Incet de tot...stomacul strans...creierul incins si ochii pierduti incepeau sa-si revina la normal. Care normal? Cel ce abia il descopar eu acum.
Asa a intrat in viata mea cafeaua cu mult lapte si aroma de alune bauta sambata, sau duminica dimineata, pe geamul de la bucatarie privind pasarelele din gradina. Nu beau cafea in general.
Apoi m-au gasit zilele cu apusuri pe lac, plimbari in briza, transpirat pe bicicleta, furtuna de vara...cam tot ce-a dat luna iunie din punct de vedere meteorologic.
Am incercat si cateva cluburi, eram tentata rau sa dansez pe mese in Vama Veche...insa inca nu e momentul. Nebunia isi are locul ei iar a mea a fost inlocuita de liniste.
Si sport. Si oameni sinceri.
Am reusit sa despachetez tot, sa ma obisnuiesc cu mine. Sa ma vad in oglinda. Sa iau cateva decizii pe muchie de cutit. Am reusit sa fiu corecta, sa imi marturisesc adevarul, sa ma bucur de lucruri marunte asa cum nu credeam ca e posibil sa ma bucur.
Am invatat sa merg cu ochii inchisi prin casa (e foarte important pentru mine).
Am avut o luna plina.
Ieri dimineata (pe la pranz) m-am dus (cu ochii inchisi) pana in bucatarie si mi-am incalzit o cana de lapte. Ma pregateam sa pun si cafetiera cand...cineva din interiorul meu mi-a spus: "azi doar sirop de alune".Era sufletul :)
Si-am baut impreuna o cana maaaareee de lapte ascultand ploaia.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
http://sabbrasthughts.blogspot.com
Postări
Comentarii