A fi sau a nu fi...uman?

Unul dintre miracolele existențiale ale creaturilor inteligente (cel puțin din perspectiva mea) este faptul că suntem compuși din emoții.

Din ce în ce mai puțin răspundem instinctual și din ce în ce mai mult facem pentru că simțim.

Și, afecțiunea este emoția pe care o avem, o dorim, o vânăm și o dăruim. Într-un fel sau altul, subiectiv bineînțeles, toți avem o dependență de afecțiune.

Nemo a intrat în viața mea când încercam să umplu un gol enorm lăsat de moartea bunicii mele. Era imposibil ca altcineva/altceva să mă vindece, însă...mi-a ocupat tot timpul. Apoi...toate s-au legat. 

Având ocupație și o creatură care (simțeam eu) avea nevoie de mine...m-am simțit utilă.

Nu l-am considerat niciodată un “animal de companie”. Colegii de muncă râdeau când le-am spus, după weekendul în care l-am adoptat, că ”am născut, are câteva sute de grame și e băiat”.

Am fost o ”mamă” puțin cam cloșcă :) Recunosc. Când avea vreo…2 luni…habar n-am cum a reușit să escaladeze o găleată cu apă și detergent și să plonjeze în ea. Mi-a fugit pământul de sub picioare când l-am văzut ud complet și plin de clăbuci… Pe la 4-5 luni a reușit să-și prindă căpșorul într-o țeavă de la calorifer…și…în fracțiunea de secundă cât mi-a luat să-l smulg de acolo…când îl vedeam cum se zbate…cred că mi-au murit câțiva zeci de neuroni. Nu știam dacă să-l pup că e viu sau să-l trag de urechi pentru sperietura pe care mi-o cauzase.

La 6 luni și-a pierdut dințișorii de lapte…I-au rămas atârnați în pijamaua mea. Pentru că avea o placere teribilă să muște tot. Îi am și acum (dințișorii). După ce am alertat tot blocul că motanului meu îi sângerează gingiile, a reușit să mă liniștească doctorul lui veterinar.

Între 1 și 2 anișori…am trecut prin perioada adolescentină…în care nu mă suporta iar eu nu știam CE să fac să mă bage în seamă. N-avea chef să fie luat în brațe, pupat, alintat de către mine.

După 2 ani a decis el că mă re-iubește. Cred că a avut și o perioadă de gelozie maxima după ce l-am salvat și adoptat temporar pe Seven, un motan tembel și pus pe făcut prostioare. Când Seven și-a găsit familie…Nemo era din nou centrul universului meu și…nu mai concura pentru atenție.

Am mai avut o încercare, când avea vreo 4 ani și a avut niște probleme cu rinichii. L-au ținut 4 zile în spitalul de animale dar s-a făcut bine. N-o să uit niciodată cum m-a privit când l-am adus acasă. Speriat, anesteziat, cumva supărat că l-am ”abandonat” în spital.

În rest…toți cei 10 ani petrecuți împreună au fost plini de…viață. De senzația aia că sunt iubită necondiționat, că o viață depinde de mine, că sunt cel mai important om pentru cineva.

N-am luat-o razna încă, relaxați-vă. Știu că eram sursa de hrană și de făcut curat în capacitatea lui de a percepe lucrurile. Dar, 10 ani au contribuit la formarea unui caracter comun om-animal. Tabieturi, conversații și afecțiune.  Cei ce au un animal de companie cunosc senzația. Întrebările alea care ne bântuie mintea uneori când am jura oricui că animalul nostru e cel mai deștept, cel mai frumos, că ne înțelege și ne răspunde.

De fapt…totul se reduce la nevoia noastră de a primi și dărui afecțiune. De a ne simți vii, responsabili, utili și …iubiți. Fără să dăm nimic în schimb. Iubind o astfel de creatură…umplem un gol. Până când golul nu numai că nu mai e gol…ci este efectiv o nouă…super-putere a noastră. 

Atunci când privești animalul ca pe un membru al familiei și îi oferi discernămând, n-o iei razna de fapt. Ci pur și simplu îți exersezi la maxim latura umană. Aceea de a nu te considera ființă superioară.

În fine…trebuia să încerc să ies puțin din amorțeala asta provocată de…faptul că Nemo nu mai este în viața mea. E în amintirile mele. Și, în mintea mea se duce o bătălie crută între a mă întreba dacă o iau razna simțindu-mă atât de GOALĂ fără el sau…pur și simplu e procesul firesc prin care timpul vindecă totul.

N-am nevoie să fiu vindecată. O parte din mine nu vrea să renunțe la bucata aia de afecțiune cu care acum nu știu ce să fac. Cealată parte…încă își caută direcție.

Da măi, sunt bine, dă-mă naibii!

În ultima perioadă...când mă întreabă cineva dacă sunt bine, dacă sunt ok, mă pufneşte râsul.
Şi...din păcate, sau din fericire, mă tot întreabă oamenii (curioşi sau politicoşi) dacă eu sunt bine. 

Normal că sunt bine!
Am două mâini, două picioare, ochi frumoşi şi cur tare. Plus nişte creier pe care mulţi şi l-ar dori, dar cei ce-l posedă şi-l blestemă.
Dacă nu sunt bine, devin sau mă fac. Că ştiu cum. Şi pot. Mă pricep.
Oamenii care se pricep să fie bine sunt totuşi cei mai singuri. Pentru că ei n-au nevoie de ajutor.
Îşi cos şi vindecă şi poartă rănile că nişte medalii de război.
Oamenii care sunt bine sunt de evitat. Pentru că au resurse şi nu vor întinde mâna niciodată.
Unde mai pui că i-au obişnuit pe toţi ceilalţi să îi privească ca pe nişte supereroi. Imuni şi imbatabili.
Oamenii care sunt bine nu dorm, nu suferă, nu plâng, nu se hrănesc, ei pur şi simplu sunt într-o continuă stare de revenire şi de evoluţie.
Hai să facem secta oamenilor care sunt bine. Fără să definim ce înseamnă acest bine.
Fără să ne dorim invidia celor ce nu sunt bine şi fără să sperăm că vom fi vreodată înţeleşi.
Noi suntem...bine. Că nu avem încotro. Că eşecul nu e o opţiune, că ajutorul nu există, că nu ne place să fim victime şi că ne place să facem din căcat bici. Cu care, culmea, tot pe noi înşine ne bicium.
De ce? Pentru că putem. Pentru că dacă noi nu am fi bine, atunci s-ar duce naibii specia şi speranţa de fericire a celor ce se hrănesc cu "succesul" nostru.
Aşa că...dragilor, eu sunt bine. Devin, îmi revin, mă strădui sau pur şi simplu mi se întâmplă să fiu. 

Nu mă mai întrebaţi. E un chestionar cu o singură varianta de răspuns: eşti bine?

Da, sunt, da-mă naibii!

Când

Atunci când am să te iubesc ai să ştii.
Pentru că am să-ţi dăruiesc iadul şi raiul, pământul şi cerul.
Ai să înţelegi de ce până atunci nu te-a mai iubit nimeni. Pentru că nimeni nu poate să o facă aşa cum o fac eu.
Când am să te iubesc am să-mi dezbrac demonii, unul câte unul şi am să-i abandonez pe podeaua dormitorului tău. Voi rămâne goală, fără de gânduri, fără de lacrimi, fără de nimic. Mă voi îmbrăca cu tine, cu mirosul tău şi mâinile tale şi îţi voi rosti gândurile cu neruşinare...chiar şi pe cele necurate. Pentru că atunci când te voi iubi voi eu nu-ţi va părea abuziv să-ţi intru în minte.

Când am să te iubesc eu vei ştii că-ţi pot cere orice şi-mi vei da.
Dar nu-ţi voi cere nimic. Nici măcar iubirea.

Când am să te iubesc am să-ţi memorez zâmbetul. Şi am să-l port cu mine în fiecare secundă. Te voi dezbrăca de toate dorinţele, voi vrea să fii al meu, fără niciun Dumnezeu, să te absorb în mine până la moleculă.
Te voi devora şi voi fi din ce în ce mai nesătulă. Iar tu vei putea să mă tai într-o mie de bucăţi, fără ca măcar să mi-o ceri.
Când am să te iubesc, am să iubesc chiar şi durerea pe care mi-o vei provoca. Dar am să-ţi zâmbesc ca şi cum nu mă doare. Şi-am să-ţi cer mai mult.

Îţi voi da amintirile mele, respiraţia mea, nebunia mea şi, mai ales, cuvintele mele. Mă vei controla ca pe o marionetă pentru că vei fi drogul meu cel de toate zilele. Şi n-ai să te plictiseşti pentru că nicio secundă nu va semăna cu cealaltă.

Te voi iubi într-un miliard de moduri noi. Unele dintre ele nici nu ţi le poţi imagina.

Asta pentru că nu m-ai cunoscut. Şi pentru că nu te-am iubit.