Apus arămiu

Mi-aş fi dorit să mai ţin de soare încă vreo...3 veri. Dar...cum deja mi s-au împlinit toate dorinţele pe care mi le-am pus de-a lungul vieţii (haha) am decis să fiu înţelegătoare cu anotimpurile.

M-am făcut că nu văd serile care vin mai devreme. N-am vrut să simt răcoarea de septembrie care m-a obligat să încep să dorm cu pijama şi geamuri închise. Iar la copacii roşcovani nici n-am vrut să mă uit. Frunze pe jos m-am făcut că nu există şi cerului gri i-am şoptit că-l scuz...

Încă mă încrâncenez să-mi port sandalele, rochiţele şi ochelarii de soare. Mai am în plan un weekend la mare şi câteva ieşiri pe terase.
Nu accept niciun compromis dragă toamnă!

Ieri, în drum spre casă, cascând ochii la casele frumoase de pe Cheiul Dâmboviţei, călcam fără să vreau peste frunze arămii. Am văzut copacii din ce în ce mai golaşi, soarele din ce în ce mai palid şi Bucureştiul din ce în ce mai plin, mai aglomerat, mai în vervă. E semn de toamnă.

Mustăcesc la gândul că vor exista din ce în ce mai multe seri ploioase şi dimineţi răcoroase. Cel mai dor are să-mi fie de soarele matinal. Sursa mea de energie...

Totuşi, ca să nu cădem pradă asteniei, mi-am amintit şi de lucrurile frumoase ce vin odată cu toamna: mustul cel dulce şi aromat, murăturile, zacusca, dulceaţa. Am făcut deja 3 sortimente de dulceaţă şi plănuiesc câteva "clătite party" .  Vin serile cu vin fiert şi aroma de scorţisoară... Vin weekendurile cu dimineţi lungi ascunse-n aşternuturi şi cafea fierbinte savurată în pat.
Vin tot felul de evenimente dedicate toamnei, iar în Bucureşti avem destule, timp să fie.
Vin serile de stat în cafenele la poveşti şi am atâtea de recuperat cu atâţia oameni...
Vin castanele (de la Baia Mare) coapte!!!

Vine ziua mea... Să vedem care o fi nebunia momentului şi ce mi-o trece prin cap să fac....

Aşasar, motive de bucurie există şi n-am de gând să le ignor. N-o fi toamna chiar sezonul meu de suflet, însă cei mai mulţi fluturi în stomac şi cele mai multe începuturi le-am trait, de fiecare data, în plină toamnă.

Să ne aşezăm cuminţi şi să visăm la un pahar de must aromat :)

Timpurie...astenie...

...de toamna :)
Cand am constientizat prima oara toamna ca anotimp diferit eram in vizita la bunica mea, (din partea tatalui de data asta) ma uitam pe geam si admiram padurea in toata splendoarea ei. Era un amestec de rosu cu portocaliu, galben si din cand in cand pete verzi. Ruginiul predomina atat de strident parca era o boala a padurii...
Apoi mi-a spus tata ca a venit toamna si ca urmeaza ziua mea. Asa am inceput sa asociez copacii sangerii sau hepatici cu luna in care mi se pregatesc cadouri :)
M-am intors dupa 8 zile de lenevit in arsita soarelui cu nisip in par si valuri in urechi intr-un Bucuresti agitat si tomnatic. Desi n-am cautat inca nici un copac muribund am o senzatie profunda de toamna.
Imi venea sa ma apuc de pus muraturi. M-am resemnat in schimb cu o simpla...curatenie "de toamna" in sifonier.
Clepsidra plina de zile caniculare aproape ca s-a epuizat. Visez timid la o toamna luuuunga si calduta... si la zile ploioase si gri cat mai putine.
Am buzunarele pline de cuvinte noi, bagajele pline de ganduri ce se vor spuse.

...in curand!

Tot ganduri

Poate, de fapt spun aceeasi chestie, iar si iar folosind alte cuvinte, dar sincer...nu-mi pasa pentru ca si asta e un exercitiu bun in meseria mea :) O provocare chiar.
In fine, o noua adunatura de ganduri despre mine aproape de 27 de ani :P (va spun mai incolo ce vreau de ziua mea)
Sunt foarte constienta ca mi-am schimbat sau imbunatatit conceptiile si perceptiile in fiecare an, cel putin in ultimii 10... N-am regresat nici macar o secunda.
Acum sunt in etapa de copilul meu rasfatat, anume: imi permit sa fac, sa spun, sa gandesc, sa ma exprim in orice fel simt...n-am nici un fel de control asupra mea si ma bucur de o libertate deplina. Am voie sa ma gandesc si razgandesc de 100 de ori, nu trebuie sa fiu hotarata sau categorica...
Am voie sa fac tot ce-mi place, cand si cum imi place :) E o revolutie in capsorul meu pana acum destul de hitlerist si organizat, suferind de OCD (in sensul acesta:The phrase "obsessive–compulsive" has become part of the English lexicon, and is often used in an informal or caricatured manner to describe someone who is excessively meticulous, perfectionistic, absorbed, or otherwise fixated). Dar imi place :)
Dar acum copchilu' rasfatat nu vrea altceva decat sa doarma si sa manance. N-are chef sa-si scoata nasu' afara din casa pentru nimic in lume. Este usor antisocial dar nu din rautate ci din lene.
Rateaza orice iesire la film, in club, la spectacole si evenimente si nu si-a mai vazut prietenii de un car de ani. Copilului nu-i pasa ca trece timpul si se stramba cand ii ceri sa sacrifice chiar si o ora de somn...
Am cumva impresia ca nu fac "destul chestii" si invidiez magicienii care reusesc sa se imparta in 1000 de locuri si sa faca 100 de lucruri.
Nu sunt deloc nemultumita de ritmul meu de viata prezent dar as fi curioasa sa aflu cateva secrete despre cum sa-ti imparti timpul intre casa, job, barbat, cum fac mai utile cele 4-5 ore pana sa vina mosul Ene?
Ma simt de parca as fi un urs care a intrat in hibernare si mi-e teama sa nu intru in monotonie. Si-apoi iarasi vine lenea si-mi spune "trruuuussssstttt in meeeeeee, jusssssstttt in meeeee!"
Unde mai pui ca "downloadez" ganduri aci pe blog si am impresia ca mi-am descarcat sufletul si toate pietrele din minte. Apoi, chiar sunt otravita de microbul facebook unde iar am impresia ca sunt intr-o conversatie live cu toti amicii si toti prietenii...

Mda... cam asta e cu copilu, face ce vrea, cand vrea, ma bazez ca o sa ma anunte cand se schimba treaba :) Apoi ma urnesc spre a da telefoane sa-mi revad oamenii de care mi-e un dor coplesitor :) Si incepe sezonul cu vin fiert si povesti la gura sobei :)
delicios!

Valuri de Octombrie

E ciudat cum timpul alege sa curga inimaginabil de repede atunci cand degustam bucuria. Cand vrei sa opresti timpul in loc el fuge, cand vrei sa treaca mai repede el se incapataneaza sa faca din sencunde ani...

Fericirea devine atunci ceva indepartat, care-ti scapa printe degete, secundele par franturi de lumina, totul devine bagaj emotional inmagazinat undeva intre minte si suflet...

Vineri am pornit spre Constanta. Asteptam weekend-ul la mare cu sufletul la gura. Nu am vazut niciodata marea in octombrie...Am vazut-o vara, o iubesc si in ianuarie, m-am indragostit de ea si acum muribunda in ultimele raze de toamna…

De data asta mi-am propus sa nu fac poze, sa fotografiez totul cu privirea, sa ma bucur prin atingeri, si sa tin cuvintele in varful degetelor fara a le da drumul in taste...
Tataroaica mea s-a rupt si ea de lume, si a decis sa devina turista in propriul oras, asa ca aveam deja o camera inchiriata la hotel, in plina Constanta...

Hotelul era cumva rupt de realitate (in interior) deoarece vroia sa creeze senzatia de han de munte, castel, popas vanatoresc, ceva rustic. In interior semana cu un labirint intr-un castel, iar camerele puteau fi confundate cu cele ale unei cabane de munte, daca nu priveai pe geam.

Vineri seara ne-am plimbat prin oras, suprinzator de linistita Constanta, desi oamenii misunau prin toate cluburile si carciumile, nu exista acel murmur de fond al aglomeratiei, specific noptilor capitalei.
Am mancat la Scoica (unde altundeva) pe la 2 noaptea, si cu burtile pline parca nu parea atat de atractiv clubul de vis a vis...asa ca ne-am intors "la cabana".
Sambata dimineata soarele strabatea prin draperii, in semn de zi buna, asa ca n-am pierdut prea mult timp cu micul dejun (desi servit in pat) si-am gonit spre...Vama Veche.
Vama de Octombrie e goala, e mare, e cuminte, e frumoasa. Marea din Vama e nelinistita, inspumata, curata, si poate mai libera ca niciodata.

Am primit cel mai frumos cadou (pe langa acest weekend), medalionul care a fost la Mecca. L-am admirat la gatul lui Ghiuli de cand l-am vazut, un mar rosu din cristal, si alaturi o frunzulita verde...Pe plaja, tolanite pe o barca veche, ea m-a rugat sa inchid ochii, si mi-a pus medalionul la gat...Cand l-am vazut m-am emotionat si i-am spus ca nu pot sa-l primesc....mi se parea atat de frumos, si insemna atat de mult...
"I l-am dat tatalui meu cand a fost la Mecca...impreuna cu cerceii. Tu vei purta medalionul, eu cerceii" mi-a spus ea. "Si nici un barbat nu ne va putea face rau".
Ne-am plimbat pe plaja pana cand vantul ne-a facut sa tremuram si apoi ne-am retras la singura carciuma deschisa unde am papat o ciorbita privind spre mare si nesaturandu-ne sa vorbim...
Sambata seara am decis sa ne bucuram de "hanul vanatoresc" si-am coborat la restaurantul cu specific. Muzica lautareasca, atmosfera boema, meniu cu delicatese din mistret si caprioara, si ciorba de miel. Ciudat pentru Marea Neagra nu?

Duminica dimineata, ca orice ultima zi, a fost una gri...
Planuisem deja o ultima plimbare pe faleza, pe langa Casino, asa ca am lenevit in voie privind pescarusii rataciti prin aer si valurile care aproape ca ajungeau peste balustrada. Se spargeau furioase si imprastiau un miros sarat in aer lasand chiar aburi peste pietrele gigantice dupa ce-si dadeau duhul iar si iar.

Drumul de intoarcere a fost unul linistit, intr-o lunga contemplare la cele traite. Cuvintele sunt mici si putine, important e ca am cunoscut inca un om frumos...din gama "for a lifetime".

Wake me up when September ends...

Am avut o mare curiozitate...ce faceam anul trecut la sfarsitul lui Septembrie? Evident sta scris pe undeva. Sunt franturi de cuvinte pe care doar eu le pot descifra...
Mi-am propus sa fac aceste pauze binemeritate si sa-mi amintesc cum eram candva...in circumstante total diferite.
"Nu vreau sa mai uit nimic, vreau sa pastrez toate amintirile! Construiti-ma voi, caci eu am obosit... haha!Deja ma uit in gol spre monitor si fac propriul puzzle cu fiecare amintire...o Doamne am prea multi ani, prea multe zile, prea multe ore, cate din toate acestea au fost semnificative, cate le-am trait fara sa stiu, cate le-am dormit, cate le-am pierdut? Cine ma stie vreodata euforica urland ca vreau sa traiesc, sau ca traiesc? Eu nu-mi aduc aminte...Pot sa-mi incep povestea acum?
Pot...."
SAU:
"Adio vara, adio soare, adio zile lungi, adio canicula!
Adio an urat si lung...pentru mine deja ai murit, te vor spala toate ploile de toamna, o sa te usuce apoi un vant rece si taios, o sa te ascunda zapada...pentru ca asa imi doresc eu!
Poate am sa ma ascund la limita dintre moartea ta si nasterea celuilalt an...poate am sa petrec o eternitate intr-o secunda...in ultima secunda vie...sau prima secunda moarta."
Am adormit aseara cerandu-mi iertare de la toti oamenii pe care mi-i aminteam. Pe unii i-am ranit, cu nestiinta, insa am vrut sa ma asigur ca imi pare rau. In acelasi context i-am iertat pe toti cei care m-au ranit si m-au dezamagit. Chiar si pe cei la care am renuntat.
Azi dimineata, m-am trezit somnoroasa, dormisem putin, dar primul lucru pe care l-am observat a fost soarele. Un soare frumos (desi cu dinti) de toamna. Exact ceea ce-mi dorisem de cand m-am intors. O zi de toamna! Calda!Luminoasa! Mi-a parut rau ca n-am bantuit pe strazile Bucurestiului mai mult.
Cred ca Bucurestiul imi place in finalul lui Septembrie si poate si-al lui Octombrie cel mai mult. Cu toate ca e aglomerat, cu toate ca e racoros si batut de vant, mizerabil si plin de stres, in soarele de toamna capitala devine vesnica. Orasul pare functional si viu, praful si mizeria nu ma sufoca la fel de mult ca-n lunile caniculare, oamenii nu se lipesc transpirati de mine, la metrou nu duhneste, si nici nu trebuie sa vad prin fustele pitipoancelor de pe hi5.
Si cu acest zambet de toamna am inceput sa-mi rastalmacesc prin memorie intrebari de genul "ce-oi fi facut anul trecut?".
Imi amintesc ca asteptam sa-mi treaca zilele, una cate una, in graba, erau zile mult mai frumoase de toamna decat cele de anul acesta. Imi promisesem o ultima rebeliune, de ziua mea, un cadou, un tatuaj. Si ma saturasem de rutina in care ma scaldam. imi doream sa ma las contruita de oameni, sperand ca ei vor avea de spus numai vorbe placute auzului meu. M-am perceput ca fiind aproape de fericire, sau de falsa fericire, indiferent in ce forma mi s-ar fi aratat vroiam sa ma las sedusa si abandonata. Sau sa seduc si sa abandonez. Sau doar sa seduc, sau doar sa abandonez. M-am dezgolit si m-am aratat vulnerabila si capabila sa fiu impresionata, sensibilzata.
Situatia e asemanatoare evenimentului de "serial pilot" concept american de testare a publicului receptiv (sau nu) unui nou serial tv. Doar ca la serialul meu pilot nu s-au prezentat nici actori nici spectatori. Imi doream cu ardoare sa-mi incep povestea!A mea! Povestea mea!
Apoi am avut un fel de premonitie care ma avertiza asupra ultimei secunde din an. Ultima secunda vie, sau prima secunda moarta? Imi doream sa ucid eu toate regulile naturii si sa sarbatoresc anul departe de data calendaristica.
Vroiam sa ma scald intr-o secunda, sa o savurez si sa faca diferenta pe langa toate celelalte scurse degeaba.
Povestea mea de Septembrie s-a scurs, s-a bifurcat, a devenit una atat de complexa si atat de nebuna incat din toate secundele ei nu-mi doresc decat frumusetea unei zile racoroase de toamna.
Sa ma trezesc si sa rad de finele lui Septembrie, de mijlocul lui octombrie si sa-mi numar anii ce-mi vin...urland de fericire!