Totul e dincolo de teama

"everything you want is on the other side of fear" (tot ce-ti doresti se afla dincolo de teama)

Am fost intrebata (intr-un anume context) daca in continuare imi este teama de...tot. Si daca n-as fi fost intrebata probabil nu as fi realizat ca (inca) mai am momente de panica. Mult mai rare, e adevarat, insa... exista situatii in care ma blochez si vreau pur si simplu sa devin invizibila.

Apoi, revelatia a venit simplu (cum altfel) in timp ce ma (ne) uitam la un film. Frica este aproape o boala a mintii. Ceva ce nu defineste deloc momentul prezent ci pune la indoiala viitorul. Daca stau sa ma gandesc la rece...e chiar ridicol sa-mi fie teama de ceva ce nu mi se intampla. Sa-mi fie teama de ceva ce s-ar putea sa se intample. Sau nu.
Iar pentru mine, de-a lungul timpului teama a functionat ca un cordon ombilical. Cu care...aproape am ajuns sa ma sufoc. E adevarat, nu am murit, insa e posibil ca acele momente in care ma zbateam sa respir (metaforic vorbind) sa-mi fi cauzat "permanent damages". Ca si atunci cand creierul este privat de oxigen.
Exagerez?

Si, cu tot extremismul ce ma caracterizeaza, n-am sa sar spre coltul opus. Pentru ca nu pot pur si simplu sa spun "gata,de azi nu ma mai inspaimanta nimic". Ca sa-ti invingi demonii trebuie sa ai suficient curaj sa te bati cu fiecare dintre ei. Sa-i dovedesti.
Am invins cativa. Am scris, m-am eliberat, m-am laudat, m-am iubit. Trebuie sa ma ancorez perfect in prezent si sa incep sa il traiesc.
Prea mult timp am uitat pur si simplu sa savurez momentul pentru ca ma pregateam pentru un viitor mai bun. Traind pentru viitor am reusit sa-mi neglijez sute de zile, milioane de momente.

Mi-am jurat de atatea ori ca am sa iubesc clipa ca si cum ar fi ultima. Insa n-am nevoie de promisiuni grave. N-am nevoie de un plan de atac. N-am nevoie de o analiza complexa a viitorului sau chiar a prezentului. Am nevoie ca ACUM, in acest moment, sa STIU sa zambesc. Momentul sa fie sincer. Clipa sa fie adevarata. Sa-mi compun prezentul din suma clipelor pline de liniste.
Nimic exagerat. Dar cu siguranta real.
Respir adanc. Beau un pahar de apa rece. Imi aduc aminte de zecile de atacuri de panica pe care le-am avut si marturisesc cu tot sufletul ca zambesc usurata.

ACUM e bine. Fara metafore.
Si, facem ca la sala. 4 serii, 3 repetari. De cate ori avem ocazia :)

Egoism

Recunosc. Mi-e frica.

Am ajuns sa ma feresc de durere aproape instinctiv. Nu vreau sa mai fiu niciodata vulnerabila. Nu vreau sa dau motive universului sa se intoarca impotriva mea. Pentru ca o va face. 100%
Stiu ca nu am sa rezist la infinit ascunsa in casa, asteptand sa treaca furtuna. Stiu ca nu-mi pot detasa sufletul de corp, nu-l pot ascunde in lada de zestre si ingropa intr-un loc necunoscut...

Insa mai stiu ca fiecare alegere ne poarta spre undeva. Prefer mediocritatea momentului decat gloria unei veri nebune.
Sunt singurul om capabil sa stea in buza prapastiei si sa decida daca mai face un pas sau nu.
Se spune ca ai orgasm atunci cand mori.
Dar...mori. Inevitabil.

Pana la urma...asta e singura cale pe care nu am urmat-o niciodata. Niciodata nu am fost corecta. Am trisat si mi-am luat de la viata tot ce am vrut.
"Imi doresc", "vreau" si "trebuie sa fie asa" au fost cam singurele mele prioritati.

Poate e cazul sa astept sa se intample pur si simplu...lucruri normale. Sa nu imi iau ci sa primesc, sa nu vreau ci sa astept.
Nu stiu inca ce inseamna asta. Curaj versus liniste? Nebunie versus pace?

Un vechi proverb indian spune: "Nu judeca pe nimeni pana nu ai mers o mila in mocasinii lui".

Deocamdata "mocasinii" mei sunt inchisi in dulap.