Ganduri cu de toate

M-am rasucit in plapuma...Jumatate din mine era inca in vis si celalta jumatate era constienta ca am 3 rinichi si o vezica plina... Nemo miauna insistent. Ah ce ma enerveaza cand e asa hamesit! Imi vine sa-l ucid! Sau sa-i dau o tona de mancare...sa-l las sa se sinucida!

Cu ochii inchisi m-am dat jos din pat si mi-am spus ca nici nu trebuie sa ma trezesc. Fac pipi, ii pun niste mancare matului si in cateva secunde ma strecor inapoi sub pilota mea iubita cu nivel de caldura 7.

In doar cateva secunde eram din nou in asternuturi. Mmmmmmm...si nimic n-o sa ne desparta!

Iar vecinul de deasupra...telepatic cum e el...a inceput sa-mi "cante" la bormasina. 

"Zen iubita mea! Iti faci o cafea fierbinte cu muuuulta scortisoara si o bei in pat..."

Cafea fierbinte, scortisoara...si...bormasina vecinului.

Afara...ploua. Prima zi cu adevarat urata. Toamna.

Hai la sala. Hai!

[...]

Priveam pe geam la cerul gri, la frunzele galbene abuzate de vant si la pustiul de afara si ... nimic. Niciun sentiment negativ. Nu depresie, nu astenie, nu tristete, nu...nimic.

Am aprins un betisor parfumat cu aroma de lavanda, mi-am facut un ceai de..lavanda...(cu scortisoara bineinteles) si am ascultat linistea. 

Apoi m-am mutat intr-o cada cu spuma si am schimbat ceaiul pe un pahar de vin si linistea pe o carte de-a lui Henry Miller.

E primul weekend dupa mult timp, pe care-l petrec eu cu mine si ... atat. Aveam nevoie de mine. Ma tot caut de ceva vreme...Inca nu m-am (re)gasit asa cum as fi vrut. Inca am nevoie din cand in cand sa ma uit la mine in oglinda si sa ma cert, sa ma iert sau sa ma iubesc.

Sunt iubita mea. Ma iubesc. Ma alint, ma prostesc, ma mint ca maine am voie clatite cu ciocolata si banane... Sunt eu cu mine si e BINE.

Am o tona de ganduri nespuse si nescrise dar nu tanjesc sa le impart cu voi. Toate la timpul lor.

Inca ma bucur ca e azi. Recunosc: am emotii. Urmeaza o saptamana grea pentru mine. 

Eram la farmacie, imi cumparam Vitamina C cu propolis si am intrebat farmacista cum as putea sa-mi fac si eu un card.

"Vi-l fac eu acum pe loc, trebuie doar sa-mi spuneti numele dumneavoastra si..."

"Pai...da...dar in curand am sa-mi schimb numele si...n-are rost sa ma incurc cu vechiul nume"

"Ah..va schimbati numele...Felicitari!"

"Da...multumesc...doar ca schimbarea e in alt sens..."

"Vai...imi pare rau!"

"Nu, era mai bine cand m-ati felicitat. Ramaneti in zona aia"

(zambet confuz)

O saptamana usoara si voua. Sa ne citim cu bine :)

Adevăr sau provocare?

M-am îndrăgostit de tine exact în primul moment în care te-am văzut. Îndrăgostit, da. Cu fluturi în stomac, ca o fetiţă tâmpită care se bâlbâie şi devine proastă de câte ori îţi vorbeşte.
Asta acum destul de mult timp...Când NU aveam voie să simt fluturi. Nu era corect. Nu trebuia.
În plus...proveneam din lumi oarecum diferite care se intersectau ocazional. Dar lumea ta n-ar fi putut să devină niciodată lumea mea şi nici lumea mea nu te-ar fi putut convinge să exişti în ea.
Îmi era ciudă că deveneam o adolescentă fâstâcită de câte ori interacţionam cu tine. Am încercat să te evit. Cu succes.
Evident că mi-ai bântuit minţile...din când în când. Uneori îmi dădeam voie să cad în capcana unei fantezii.
Ţi-am scris de câteva ori...Am scris, am şters, am visat, am uitat.
Mi-am zis că nu e decât o idilă din mintea unei femei ce ducea o viaţă monotonă şi avea nevoie de fluturi în stomac.
De câte ori te reîntâlneam...o luam de la capăt. Cu bâlbâit, cu ciudă, cu privit ochi în ochi pentru câteva secunde...
Cred că ştiai. Dar îţi plăcea să te prefaci că nu ştii. Mi se întâmplă şi mie să mă trezesc admirată şi să mă prefac naivă. E un joc... În plus...eşti un bărbat frumos. Bărbaţii frumoşi ştiu că sunt frumoşi. Şi se folosesc de asta de câte ori au ocazia. E normal. Cum să nu-ţi foloseşti această calitate ?
Aş fi putut să îţi spun de vreo două ori. Am avut ocazia, îmi planificasem un semi-discurs. Dar am renunţat. Era stupid. Să îţi spun ce? Că te vreau într-un mod ciudat în care aş vrea să-mi aparţii dar să nu te am. Că te plac dar nu te iubesc. Sunt îndrăgostită de tine ca o şcolăriţă şi...poate, dacă ai răbdare am să-mi înghit emoţiile, am să-ţi arăt cât de femeie sunt eu?
Nu. Am luat decizia să te fac idila minţii mele. Amantul pe care n-am să-l decopăr niciodată. Aveai în tine tot: bărbatul seducător, bărbatul atent, bărbatul matur, răbdător, viclean, amuzant, talentat. Însă mai aveai ceva ce plutea vizibil în aer: libertatea. Bărbatul liber. Care nu aparţine că nu vrea să aparţină.
Era limpede.

Şi...între timp s-a întâmplat...viaţa. Viaţa mea din ultima perioadă. Cu schimbări, cu nebunie, cu decizii, cu hotărâri. Cu mine în proces de redefinire...de reinventare, de re-re-re. Cu mine femeie liberă ca pasărea cerului. Cu mine...femeie căreia îi place libertatea atât de mult încât NU mai vrea să primească pe nimeni în viaţa ei. Cu decizia mea de a petrece puţin timp eu cu mine fără să mă tot dedic altcuiva...
În fine...alte gânduri, alte articole (le găseşti în scrieri trecute).
Apoi...te-am revăzut.
Acelaşi şcenariu, aceeaşi poveste: ochi în ochi, făstâceală, bâlbe, fluturi. Acelaşi joc? Aceeaşi eu, acelaşi tu?

Nu, multumesc.


Eşti în avantaj acum pentru că ştii. Ştiu că ştii.
Depinde ce-ai să faci.


(1,2 1,2, 1,2)

Eu şi cuvintele mele

Am doar cuvinte, atât. Zeci de cuvinte, desprinse din suflet, aparent reciclabile. Aparent.
Dăruiesc cuvinte, dăruiesc gânduri şi sentimente ascunse sub scrieri, sperând că poate, într-o zi, cineva va ştii să citească printre rânduri.
Şi dacă te întrebi dacă scriu despre tine...răspunsul meu este da. Dacă te regăseşti în cuvintele mele, dacă simţi ceva atunci când le citeşti înseamnă că ai înţeles. Dacă în urma cuvintelor mele ai zâmbit sau ai iubit sau chiar m-ai urât, înseamnă că ştii să simţi, că poţi exista dincolo de zidul superficial de zi cu zi.
Aş vrea să-ţi vărs cuvinte întregi în cascade. Uneori fără noimă, alteori aşezate frumos în strofe, alteori doar să îţi spun : acum dorm, acum respir, acum plâng, acum urăsc, acum...simt.
Aş vrea să ţip uneori la tine, să nu-mi fie teamă c-ai să ma judeci.

Nu ştiu să vorbesc, nu ştiu să mă comport, nu ştiu să simt, dar ştiu să scriu.
Nu ştiu să iubesc, nu ştiu să mă las iubită, nu ştiu să am încredere, dar ştiu să scriu.
Nu ştiu să zâmbesc, nu ştiu să fiu calmă, nu ştiu să mă las găsită, dar ştiu să scriu.

Şi scriu despre toate, îmi eliberez mintea de cuvinte, le abandonez aici pe blog doar ca să nu le mai port cu mine.
Uneori cuvintele dor. Cele nespuse mai ales. Dor mai rău ca oricând. Şi mai rău decât cele nespuse dor cuvintele uitate... şi cuvintele luate înapoi - renegate.
Eu nu-ţi voi lua niciodată cuvintele înapoi. Am să ţi le dăruiesc iar ele vor rămâne acolo, lipite de momentul acela, sacre. Ce ţi-am spus atunci, bun sau rău este adevărul ACELUI moment.

Şi pentru că sunt compusă din cuvinte, tot ele mă şi descompun. Răstigneşte-mă, dar nu-mi lua cuvintele.
Primeşte-le atunci cănd ţi le dăruiesc şi nu le răstălmăci. Ia-le ca adevăruri ale momentului.

Şi dacă m-ai înţeles...scrie-mi. Cuvinte.

Despre inceputuri

(cu 10 ani si 3 zile in urma)

Aterizasem in Bucuresti si din pacate (sau din fericire) am fost nevoita sa ma "cazez" temporar in casa...fostului meu iubit.
Cu fiecare zi care trecea fara ca eu sa-mi gasesc ceva de inchiriat deveneam din ce in ce mai crispata si mai stresata, desi el (exul) isi dadea silinta sa ma faca sa ma simt cat mai confortabil.
Si uite asa, intr-un mijloc de saptamana de-al lui septembrie 2003, fostul meu iubit ma anunta ca urmeaza sa fie gazda unei petreceri burlacesti, data in cinstea unui viitor ginerica.
"Vor fi si cateva stripteuze"
"..." (ma gandeam cum/unde/cand sa ma evapor)
"Dar e ok, am vorbit deja cu Lia si poti sa te duci la ea, unde e party-ul burlacitelor"

Ideea e a da buzna la o petrecere unde nu doar ca n-am fost invitata si nu cunosc pe nimeni, dar am fost "acceptata" la insistentele altcuiva, ma facea sa-mi mestec maselele de-a dreptul. Totusi, pentru ca nu stiam pe nimeni in Bucuresti si n-aveam nicio alta optiune...am fost de acord.

Cateva ore  mai tarziu eram in fata blocului si o asteptam pe Lia care, dupa spusele exului, era "O super tipa, ai sa vezi".
"Lia, Cristina, Cristina, Lia"

Nu stiu cum i-am parut eu ei (eu fiind o chestie mica,intunecata, plina de pierceing-uri si cu o privire de criminal in serie), insa din prima secunda in care i-am vazut tricoul cu Metallica am respirat usurata. Tunsa scurt, cu un par rosu aprins, multi cercei in urechi si niste ochi veseli, Lia si injuraturile ei din lift au fost pentru mine paharul de vodka al unui betiv insetat.

A fost o petrecere a burlacitelor ciudata...dupa care a urmat o iesire in vesnicul Club A si spre dimineata, cand deja eram prea obosita si pilita sa mai pot fi timida, am intrebat-o unde dorm.
"Dormi aici pentru ca domnii de la petrecerea burlacilor inca mai indeasa bani in chilotii dansatoarelor, asa ca..n-ai unde sa te intorci"

Am intrat intr-o camera plina de ziare si reviste, m-am dezbracat complet, m-am prabusit in canapea si-am adormit intr-o secunda...

(din povestile altcuiva)
Camera era a colegului de apartament... Care...pe la 7 dimineata s-a intors acasa, pilit bine, de la petrecerea burlacilor...si a gasit in canapeaua lui o claie roscata de par si-un fund alb.

(exact cu 10 ani in urma)
S-a intors Lia de la birou. Eu eram in casa ei, cu o mahmureala grozava si panicata ca exul meu nu-mi dadea niciun semn.
Dupa ce si-a facut o cafea, si-a aprins o tigara si s-a asezat turceste in canapea, Lia m-a fixat cu privirea:
"Care-i povestea ta?"
I-am spus-o fara sa respir intre cuvinte.

"Fetita...n-ai cum sa te intorci la X (fostul meu iubit) acasa. Am vorbit eu azi cu el si m-a rugat sa te mai tin cateva zile la mine...si chiar sa te ajut EU (?!?) sa-ti gasesti chirie. E clar ca mi te-a pasat delicat..."

Cred ca ma faceam din ce in ce mai mica in fotoliul din fata ei. Amutisem. Apoi, s-a uitat la mine fix si mi-a spus foarte hotarata:
"Eh, las' ca facem noi cumva. Bine ca nu esti vreun criminal in serie. Dar...sa stii ca tre' sa speli vasele cat stai pe-aici"

Si-am ramas. Si le-am spalat. Si m-a ajutat sa-mi gasesc chirie. Apoi am revenit in casa ei pentru ca am devenit iubita colegului ei de apartament :)

In 10 ani, o berbeaca si o scorpioanca s-au certat de doua ori. Dar, am stiut amandoua cand sa spunem "imi pare rau" si cand sa lasam orgoliul pe plan secund.
Nu suntem genul de prietene care nu pot respira una fara cealalta. Insa stim sigur ca ne aveam si ca atunci cand trebuie suntem acolo.

Stiu sigur ca daca ea nu intra in viata mea acum 10 ani...as fi fost alt om. Stiu si mai sigur ca daca ea nu era in viata mea de cateva ori sa ma palmuiasca...as fi ajuns pe drumuri gresite. Dar a fost. A fost constiinta mea, a fost vocea de care am avut nevoie, chiar daca nu de fiecare data mi-a placut ce mi-a spus.
Pentru ca...departe de dansatul pe mese, de barfele ca-ntre fete, de sfaturile cu si despre iubiti, de impartitul de retete, sesiunile de shopping sau micile cadouri... cea mai importanta calitate a unui prieten adevarat este sinceritatea cu care iti vorbeste.

Honey, nu-mi vine sa cred ca te stiu de 10 ani. Nu-mi vine sa cred ca nu te pot scoate azi la un frappe, nu-mi vine sa cred ca nu putem bea un pahar de vin la bistro-ul unguresc...Acum vorbeste copilul gelos din mine :)
Omul rational din mine se bucura ca esti fericita. Si iti multumeste pentru cele mai frumoase amintiri din ultimii 10 ani. Pentru fiecare lectie, pentru fiecare nebunie si chiar pentru fiecare cearta.

Ma uit in urma si ma gandesc (stiindu-ma pe mine acum/azi) cam cum as reactiona sa ma trezesc cu o pustoaica dark/emo/rebel-yell in casa :)

Tu ai reactionat perfect!

N-am timp azi

Poate maine.

Maine am sa ma gandesc la toate celelalte. Azi imi numar minutele si secundele si le impart intr-o matematica eficienta astfel incat sa-mi ajunga pentru toate ideile.

Am tot intalnit oameni tristi, depresivi, acriti sau frustrati in ultima perioada. Si n-am fost intelegatoare sau toleranta. Bine, nu prea stiu sa consolez oamenii, nu e genul meu. Eu ma pricep la dusuri reci, la a ramane calma in situatii de criza, la oprit sangerari masive sau la a taia in carne vie.
Nu stiu sa fiu delicata si nu ma impresioneaza lacrimile. Asta e si motivul pentru care sunt acuzata ca n-am suflet. Dar il am. Doar ca nu e la indeamana oricui.

Ce nu am? Timp. Nu am timp sa-l umplu cu tristete, nu am o ora sa "cad" in depresie si nici macar o secunda sa fiu frustrata.
Daca mi se intampla (sunt si eu om pana la urma) sa-mi simt mintea bantuita de ganduri...negative, de amintiri triste, de momente de nesiguranta, le inlocuiesc cu orice alta activitate.
E drept, n-am mai fost niciodata in viata mea atat de activa... si uneori mi se intampla sa raman chiar eu surprinsa cat de odihnita ma simt dupa doar 3-4 ore de somn pe noapte.
Am inlocuit monotonia din metrou cu nebunia din trafic - pe bicicleta! Pentru ca mersul cu metroul m-a deprimat intotdeauna. Si va spun sincer ca imi bat capul cu modalitati prin care sa imi desfasor aceasta activitate matinala si pe ploaie :)
La iarna imi fac sanie si educ cativa maidanezi s-o traga. Glumesc.
Pe langa mersul zilnic la sala am reusit sa strecor si un curs de dans iar weekendurile imi sunt dedicate si impartite prietenilor sau iesirilor din Bucuresti.
In putinul timp pe care il petrec acasa am invatat sa fac dulceata, am invatat (si inca invat) diverse retete de mancaruri - pentru ca mi-am propus ca tot ceea ce consum sa fie gatit de mine. Si-mi place diversitatea.
M-am reapucat de citit, de la carti de specialitate (advertising, marketing, etc) la cele cateva pagini din cartile de suflet furate inainte sa adorm.
Nu ma uit la televizor, nu (prea) bat cluburile si (inca) nu vreau sa ma gandesc la relatii sau sentimente (sau amandoua in acelasi loc, in acelasi timp).
De ce? Pentru ca n-am timp.
Incet, incet imi doresc sa reiau sedintele de echitatie, poate chiar sa fac scoala de soferi sau sa invat sa ma catar pe munte.
Dar nu fac planuri. Pur si simplu imi umplu timpul pe masura ce apar "ferestre". Si tot ceea ce fac vine din suflet, o fac cu drag, nu pentru ca trebuie ci pentru ca VREAU.
Gandurile negative nu-si mai au locul in viata mea.

Si nici persoanele negative :)

Greseli, blocaje, bariere

Poate daca as avea timp sa studiez mai mult (si mai mult) comportamentul semenilor mei (si al meu printre ei) as fi din ce in ce mai fascinata.
Pana acum am reusit sa ma minunez de puterea de regenerare fizica si psihica, de minunile sau ravagiile pe care le poate face memoria, de limitele pe care ni le pune frica si de puterea pe care o avem cu totii dar nu o constientizam.
Pornind de la forta fizica si terminand cu puterea de a depasi orice obstacol, noi, oamenii, sutem fiinte minunat de capabile.
E adevarat ca de cele mai multe ori folosim toate avantajele in dezavantajul nostru.
Dumnezeu (metaforic vorbind) ne-a inzestrat cu atat de multe iar la final, ca o ironie, a lasat in noi o singura molecula de: nemultumire. Iar de atunci omul nici ca a mai fost vreodata multumit.

E mai simplu sa fii fericit. E mai normal sa fii multumit, e mai linistitor sa fii impacat, e prea usor sa iti pese neconditionat.
Alegem asadar "the hard way" .
Ne ducem bataliile imaginare, mentale sau chiar reale in spate, in fiecare zi, asemeni unui crucifix care, mai devreme sau mai tarziu, ne va fi fatal.
Nu stiu ce mi-a venit sa insir toate aceste lucruri aici, "pe hartie".
De fapt stiu.
In urma cu putin timp mi-am facut niste promisiuni, 3 la numar. Mai intai mi-am propus sa fiu corecta, indiferent ce. Sa-mi fiu propriul judecator si, dincolo de egoismul, egocentrismul si narcisismul scorpionului din mine sa incerc sa fac bine cat de pot de mult.
Apoi am decis sa renunt la teama. Sa incetez sa mai traiesc in frica. Departe de-a deveni un "Brave Heart"  autentic, frica mi-a fost umbra ani de zile. Si imbraca multe forme: nesiguranta, complexe, nemultumiri, etc. Am analizat si-am cugetat ca e irational sa traiesti un sentiment pe cat de bizar pe atat de nociv.
In cele din urma, aproape cand priveam in oglinda cu mandrie de sine, mi-am dat seama ca e datoria MEA sa evoluez, la ma corectez si sa lucrez la mine continuu. Nu mi-am facut un favor luand deciziile corecte. Totusi, daca ar fi sa-mi raspund sincer la intrebarea "Care este cel mai mare defect al tau Cristina?" v-as spune fara sa clipesc : Trecutul.
Nu-l regret, dar nici nu-i dau drumul.
Trebuie, trebuie, trebuie, trebuie sa ingrop odata pentru totdeauna trecutul. Tot. 10 ani. Da, acesti 10 ani m-au compus, insa tot ei ma tin si in loc. Stagnez pentru ca aproape in tot ceea ce fac ma raportez la trecut. Prin comparatie.
Niciodata n-am stiut CUM sa dau drumul, sa ma desprind. Am retrait, reanalizat trecutul chiar si atunci cand nu-mi apartinea. L-am considerat cel mai important component al prezentului. Insa nu e!
Si, pentru ca la mine functioneaza doar deciziile asumate public (aka pe blog), imi iau angajamentul de-a renunta definitiv la trecut. Cu amintiri cu tot.
Nu vorbim aici de intamplari dureroare ce apartin trecutului. Vorbim de tot ceea ce s-a petrecut la timpul trecut si nu mai poate fi folositor ACESTUI moment.
La fel cum ochelarii mei preferati de soare zac pe noptiera de acasa cu o lentila cazuta. In trecut au fost accesoriul meu util si preferat. In prezent nu mai sunt...functionali. I-as putea resuscita de dragul zilelor trecute insa am sa stiu mereu ca pot ceda in orice moment.

Sa-mi amintesc sa-i arunc la cos, cand ajung acasa.

Apus arămiu

Mi-aş fi dorit să mai ţin de soare încă vreo...3 veri. Dar...cum deja mi s-au împlinit toate dorinţele pe care mi le-am pus de-a lungul vieţii (haha) am decis să fiu înţelegătoare cu anotimpurile.

M-am făcut că nu văd serile care vin mai devreme. N-am vrut să simt răcoarea de septembrie care m-a obligat să încep să dorm cu pijama şi geamuri închise. Iar la copacii roşcovani nici n-am vrut să mă uit. Frunze pe jos m-am făcut că nu există şi cerului gri i-am şoptit că-l scuz...

Încă mă încrâncenez să-mi port sandalele, rochiţele şi ochelarii de soare. Mai am în plan un weekend la mare şi câteva ieşiri pe terase.
Nu accept niciun compromis dragă toamnă!

Ieri, în drum spre casă, cascând ochii la casele frumoase de pe Cheiul Dâmboviţei, călcam fără să vreau peste frunze arămii. Am văzut copacii din ce în ce mai golaşi, soarele din ce în ce mai palid şi Bucureştiul din ce în ce mai plin, mai aglomerat, mai în vervă. E semn de toamnă.

Mustăcesc la gândul că vor exista din ce în ce mai multe seri ploioase şi dimineţi răcoroase. Cel mai dor are să-mi fie de soarele matinal. Sursa mea de energie...

Totuşi, ca să nu cădem pradă asteniei, mi-am amintit şi de lucrurile frumoase ce vin odată cu toamna: mustul cel dulce şi aromat, murăturile, zacusca, dulceaţa. Am făcut deja 3 sortimente de dulceaţă şi plănuiesc câteva "clătite party" .  Vin serile cu vin fiert şi aroma de scorţisoară... Vin weekendurile cu dimineţi lungi ascunse-n aşternuturi şi cafea fierbinte savurată în pat.
Vin tot felul de evenimente dedicate toamnei, iar în Bucureşti avem destule, timp să fie.
Vin serile de stat în cafenele la poveşti şi am atâtea de recuperat cu atâţia oameni...
Vin castanele (de la Baia Mare) coapte!!!

Vine ziua mea... Să vedem care o fi nebunia momentului şi ce mi-o trece prin cap să fac....

Aşasar, motive de bucurie există şi n-am de gând să le ignor. N-o fi toamna chiar sezonul meu de suflet, însă cei mai mulţi fluturi în stomac şi cele mai multe începuturi le-am trait, de fiecare data, în plină toamnă.

Să ne aşezăm cuminţi şi să visăm la un pahar de must aromat :)

Barbatul perfect

Spuneti-mi si mie de ce de fiecare data cand o femeie isi imagineaza grait cum ar arata Fat Frumos i se replica "ah....barbatul perfect nu exista".
Gata? Nu mai avem voie sa ne dorim barbatul perfect? Ne multumim cu ce ramane? Cu "aproape perfect" ?

Dragul meu, trebuie sa-mi fii perfect. Dar nu oricum, ci conform perfectiunii mele.
Vreau sa fii puternic. Pentru ca eu sunt nebuna si trebuie sa fii capabil sa-mi faci fata. Vreau sa nu-ti fie frica de mine pentru ca am sa incerc in fiecare moment sa te intimidez. N-am sa ma lupt cu tine dar as vrea sa fii competita mea in evolutie. Sa fii mai ambitios decat mine. Crezi ca poti?
Vreau sa fii profund. Nu-mi spune ca barbatii nu stiu sa fie profunzi. Am sa-ti scriu printre randuri, am sa-ti vorbesc in metafore si am sa ma astept sa-mi citesti gandurile atunci cand nu-ti vorbesc. Si am minute intregi de privit in gol in care nu-ti voi spune nimic dar ma voi astepta ca tu sa asculti.
Vreau sa ma faci sa rad. Iar eu rad greu.
Vreau sa ma faci fericita. Iar eu nu sunt niciodata fericita :)
Vreau sa nu te saturi de mine. Pentru ca eu am sa ma satur zilnic de tine.
Vreau sa ma certi.
Vreau sa ma ierti.
Vreau sa ma faci sa te cred. N-am sa te cred.

Vreau sa fii sincer cu mine. De fapt...imi doresc sinceritatea ta mai mult decat iubirea ta. Nimeni n-a reusit niciodata sa-mi ofere asta. Crezi ca poti?
Vreau sa ma faci pe mine sa VREAU sa iti apartin. De buna voie si nesilita de nimeni.
Sa ma surprinzi, dar sa te lasi citit. Sa nu ma schimbi, sa nu ma inchizi intr-o colivie dorind sa fiu doar a ta pentru ca nu voi mai fi niciodata a ta. Voi fi a coliviei.
Vreau sa nu-mi spui aceleasi cuvinte pe care le-ai folosit in trecut cu alte femei. Vreau cuvinte noi, minciuni destepte...poezii abstracte.
Vreau sa stii sa te rupi de turma si sa-ti placa singuratatea atunci cand o imparti cu mine.
Vreau sa ai incredere in tine, in mine si iar in tine. Dar sa nu fii ostentativ.

Vreau sa incerci sa-mi intelegi nebunia, rebeliunea, dementa, psihoza... sau macar sa te prefaci ca le intelegi pana cand ajungi intradevar sa le intelegi.
Sa-mi iei paharul de vin din mana si sa gusti, apoi sa-mi spui ca l-am ales bine.
Sa imi spui ca sunt frumoasa dimineata, dupa ce ma trezesc, dar sa nu te astepti sa iti raspund. Sa te prefaci ca dormi cand ma uit la tine in somn incercand sa-ti gasesc defecte.
Sa ma saruti pe obraz.
Sa stai cu nasul in ceafa mea.
Sa iti imparti micul dejun cu mine.

Vreau sa vad ceva interesant in zambetul tau. Sa-ti invidiez mainile ingrijite si sa te rog sa ma inveti cate ceva nou...

Daca nu esti perfectiunea mea...hai sa fim superficiali.

Sa ne prefacem ca nu ne-am cunoscut niciodata.

 

Despre "bad timing"

"If you have chemistry all you need is timing.
But timing is a bitch"

adaptato-tradus:
Daca exista chimie...mai e nevoie doar de momentul ideal
Dar momentul/timpul (ideal/potrivit) e ca o curva.

Pierdem momente e drept. Nu stim sa profitam de "alinierea planetelor" si scapam printre degete ceva ce poate...
Poate, daca...
Si cu toate astea mai cred si in instinct.
Si ca "daca e sa se intample...se va intampla"

Sau, oare adun toate zicalele convenabile mie?

Recunosc: o parte din mine se uita cu ciuda in oglinda, acum, in cea dintai zi de septembrie. Ma critica si-mi spune ca poate nu era doar o lectie a momentului, poate m-am lasat prada sechelelor. Nu-mi place de mine in contradictie cu mine. Imi spun ca am aruncat tot raul si tot binele (prin comparatie) intr-o carca incapabila sa le poarte.
Aiurea.
N-aveti cum sa intelegeti, nici macar citind printre randuri. Iar eu, sunt prea egoista sa va explic.

Sa ma fi indragostit sau sa nu ma fi indragostit? Asta-i intrebarea.

Not this time Huston.

Roget that. Over!

And out.