Greseli, blocaje, bariere

Poate daca as avea timp sa studiez mai mult (si mai mult) comportamentul semenilor mei (si al meu printre ei) as fi din ce in ce mai fascinata.
Pana acum am reusit sa ma minunez de puterea de regenerare fizica si psihica, de minunile sau ravagiile pe care le poate face memoria, de limitele pe care ni le pune frica si de puterea pe care o avem cu totii dar nu o constientizam.
Pornind de la forta fizica si terminand cu puterea de a depasi orice obstacol, noi, oamenii, sutem fiinte minunat de capabile.
E adevarat ca de cele mai multe ori folosim toate avantajele in dezavantajul nostru.
Dumnezeu (metaforic vorbind) ne-a inzestrat cu atat de multe iar la final, ca o ironie, a lasat in noi o singura molecula de: nemultumire. Iar de atunci omul nici ca a mai fost vreodata multumit.

E mai simplu sa fii fericit. E mai normal sa fii multumit, e mai linistitor sa fii impacat, e prea usor sa iti pese neconditionat.
Alegem asadar "the hard way" .
Ne ducem bataliile imaginare, mentale sau chiar reale in spate, in fiecare zi, asemeni unui crucifix care, mai devreme sau mai tarziu, ne va fi fatal.
Nu stiu ce mi-a venit sa insir toate aceste lucruri aici, "pe hartie".
De fapt stiu.
In urma cu putin timp mi-am facut niste promisiuni, 3 la numar. Mai intai mi-am propus sa fiu corecta, indiferent ce. Sa-mi fiu propriul judecator si, dincolo de egoismul, egocentrismul si narcisismul scorpionului din mine sa incerc sa fac bine cat de pot de mult.
Apoi am decis sa renunt la teama. Sa incetez sa mai traiesc in frica. Departe de-a deveni un "Brave Heart"  autentic, frica mi-a fost umbra ani de zile. Si imbraca multe forme: nesiguranta, complexe, nemultumiri, etc. Am analizat si-am cugetat ca e irational sa traiesti un sentiment pe cat de bizar pe atat de nociv.
In cele din urma, aproape cand priveam in oglinda cu mandrie de sine, mi-am dat seama ca e datoria MEA sa evoluez, la ma corectez si sa lucrez la mine continuu. Nu mi-am facut un favor luand deciziile corecte. Totusi, daca ar fi sa-mi raspund sincer la intrebarea "Care este cel mai mare defect al tau Cristina?" v-as spune fara sa clipesc : Trecutul.
Nu-l regret, dar nici nu-i dau drumul.
Trebuie, trebuie, trebuie, trebuie sa ingrop odata pentru totdeauna trecutul. Tot. 10 ani. Da, acesti 10 ani m-au compus, insa tot ei ma tin si in loc. Stagnez pentru ca aproape in tot ceea ce fac ma raportez la trecut. Prin comparatie.
Niciodata n-am stiut CUM sa dau drumul, sa ma desprind. Am retrait, reanalizat trecutul chiar si atunci cand nu-mi apartinea. L-am considerat cel mai important component al prezentului. Insa nu e!
Si, pentru ca la mine functioneaza doar deciziile asumate public (aka pe blog), imi iau angajamentul de-a renunta definitiv la trecut. Cu amintiri cu tot.
Nu vorbim aici de intamplari dureroare ce apartin trecutului. Vorbim de tot ceea ce s-a petrecut la timpul trecut si nu mai poate fi folositor ACESTUI moment.
La fel cum ochelarii mei preferati de soare zac pe noptiera de acasa cu o lentila cazuta. In trecut au fost accesoriul meu util si preferat. In prezent nu mai sunt...functionali. I-as putea resuscita de dragul zilelor trecute insa am sa stiu mereu ca pot ceda in orice moment.

Sa-mi amintesc sa-i arunc la cos, cand ajung acasa.