Intrati pe site (link in text) si vedeti cat de putin costa sa ajuti un suflet nevinovat.
miercuri, 28 ianuarie 2009
Intr-o lume perfecta
...nu exista zile triste...
Nu exista zile mohorate si ploioase, nu exista cer gri, vant rece, asfalt ud si murdar, copaci goi scheletici, pasari zgriburite, munti de gunoaie, stradute care miros a urina, zgomod vulgar, sirene de ambulante blocate in trafic, bolnavi care-si asteapta medicii...
Nu sunt deloc trista, poate-ar trebui, sa vad, sa simt mai des, sa aud, sa nu ignor suferinta celor din jur, sa nu ma ascund in lumea mea roz de toata durerea ce se lasa purtata de vant pe crestetul fiecaruia dintre noi, la un moment dat.
Mi-e teama uneori...cand ies din casa, si merg cu capul in jos, grabita, s-ajung cat mai repede la birou...sa nu casc ochii la lume...sa nu aud nimic...
Ati vazut vreodata privirea cainilor vagabonzi? Iarna? I-ati vazut cum stau chirciti pe langa vreo sursa de caldura? Se plimba repede si prudenti, ocolind oamenii, si cand te uiti spre el fuge, fara sa aiba curajul sa te priveasca in ochi? Daca totusi le vezi ochii...acei ochi mari, caprui, parca pe jumatate inchisi ce ascund atat de multa frica si tristete... Coditele lor stau vesnic asc
unse intre picioare, urechile lor au uitat sa se ridice, nu mai sunt curiosi si nici veseli...chiar daca le dai mancare, se apropie prudent...asteptand parca o capcana...
Cei bolnavi...Doamne, asteptand cuminti in suferinta lor...nu plang, nu vor decat liniste...intr-un oras in care linistea a apus demult.
Ati vazut vreodata mainile unui cersetor batran? Ati vazut cata rusine ascunde chipul lor? Indiferent de nationalitate, cei batrani, par sa fi prins alte vremuri, mai demne...Nu vorbesc de aurolacii ametiti care duhnesc a bronz, vorbesc de batranii curati, care intind o mana trecatorilor...Batranele care vand servetele la metrou, si tin o iconita in mana...
Cei care in ciuda anilor multi ce-i duc in spate, stau cat e ziua de lunga la mila oamenilor grabiti ce rareori ajung sa-i observe... Cei care n-au familii...n-au loc in azilul de batrani, n-au case, asigurari medicale, n-au o masa calda...
Nu stie nimeni cat traiesc...Cand mor?Unde se duc? Unde dorm?Ce mananca? Cum suna vocea lor?Ce inseamna viata lor?E cineva curios?
Ce vad...(uneori cand am curajul sa ma uit) si ma intristeaza...oamenii saraci. Saraci, decenti, curati, insa modest imbracati... Iti dai seama de oboseala lor, de aerul lor pierdut, le privesti mainile...parul, pantofii...Toate sunt ingrijite, insa toate sunt ponosite. Fac parte dintr-o alta lume, o lume in care viata inseamna munca de dimineata pana seara, pe bani putini...
Uneori vad cate o mama, modest imbracata, imbatranita prematur, alaturi copilul, straluceste. Copilul are hainutele noi, este dolofan, rade. Ea...incearca sa-i zambeasca, in ciuda oboselii ce i se ghiceste in fiecare gest. Traieste pentru el. O aud mental "sa-i fie lui mai bine".
Nu trag nici o concluzie...nu judec, nu ma intreb de ce, sau cum...vad o imagine, plec capul...pentru ca in lumea mea e mai bine.
In lumea mea am timp sa analizez si sa observ detalii...In lumea mea fug de aceste imagini triste, le vad, ma dor, dar le uit imediat, si de cele mai multe ori...ridic din umeri neputincioasa...
Daca-mi imaginez o zi perfecta, pare superficial sa vizualizez...oameni ...razand? Caini fericiti? Cersetori milionari? Sa despic firul in patru, sa-mi doresc cer senin, aer proaspat, liniste, flori?
M-as ingropa in ignoranta, incercand sa uit de tristetea ce zace-n jurul meu... Sa alerg cu ochii inchisi, sa nu ma lovesc niciodata de o privire
tematoare, de una dezamagita, de una fara licar de speranta...
Ma fac vinovata de neputinta...
Inca sunt receptiva la fiinte, la mediu, la caldura, la suflete.
Ei exista...doar pentru ca noi ii vedem, ii auzim, ne uitam spre ei, ii lasam sa intre putin in lumea noastra... Sa nu inchidem ochii!Sa nu ne-ascundem privirea!
Gandind cu totii ca suntem neputinciosi, devenim asa! Gandind ca le-am flutura ostentativ o alta lume pe sub nas, ajungem s-o facem, ajungem sa-i ocolim.
Daca in lumea noastra perfecta exista doar soare si zambet, poate ca exista o sansa si pentru ei, poate e suficient de cald la noi, poate e molipsitor sa zambesti...
Voi ce-ati schimba in lumea voastra?
Nu exista zile mohorate si ploioase, nu exista cer gri, vant rece, asfalt ud si murdar, copaci goi scheletici, pasari zgriburite, munti de gunoaie, stradute care miros a urina, zgomod vulgar, sirene de ambulante blocate in trafic, bolnavi care-si asteapta medicii...
Nu sunt deloc trista, poate-ar trebui, sa vad, sa simt mai des, sa aud, sa nu ignor suferinta celor din jur, sa nu ma ascund in lumea mea roz de toata durerea ce se lasa purtata de vant pe crestetul fiecaruia dintre noi, la un moment dat.
Mi-e teama uneori...cand ies din casa, si merg cu capul in jos, grabita, s-ajung cat mai repede la birou...sa nu casc ochii la lume...sa nu aud nimic...
Ati vazut vreodata privirea cainilor vagabonzi? Iarna? I-ati vazut cum stau chirciti pe langa vreo sursa de caldura? Se plimba repede si prudenti, ocolind oamenii, si cand te uiti spre el fuge, fara sa aiba curajul sa te priveasca in ochi? Daca totusi le vezi ochii...acei ochi mari, caprui, parca pe jumatate inchisi ce ascund atat de multa frica si tristete... Coditele lor stau vesnic asc
unse intre picioare, urechile lor au uitat sa se ridice, nu mai sunt curiosi si nici veseli...chiar daca le dai mancare, se apropie prudent...asteptand parca o capcana...Cei bolnavi...Doamne, asteptand cuminti in suferinta lor...nu plang, nu vor decat liniste...intr-un oras in care linistea a apus demult.
Ati vazut vreodata mainile unui cersetor batran? Ati vazut cata rusine ascunde chipul lor? Indiferent de nationalitate, cei batrani, par sa fi prins alte vremuri, mai demne...Nu vorbesc de aurolacii ametiti care duhnesc a bronz, vorbesc de batranii curati, care intind o mana trecatorilor...Batranele care vand servetele la metrou, si tin o iconita in mana...
Cei care in ciuda anilor multi ce-i duc in spate, stau cat e ziua de lunga la mila oamenilor grabiti ce rareori ajung sa-i observe... Cei care n-au familii...n-au loc in azilul de batrani, n-au case, asigurari medicale, n-au o masa calda...
Nu stie nimeni cat traiesc...Cand mor?Unde se duc? Unde dorm?Ce mananca? Cum suna vocea lor?Ce inseamna viata lor?E cineva curios?
Ce vad...(uneori cand am curajul sa ma uit) si ma intristeaza...oamenii saraci. Saraci, decenti, curati, insa modest imbracati... Iti dai seama de oboseala lor, de aerul lor pierdut, le privesti mainile...parul, pantofii...Toate sunt ingrijite, insa toate sunt ponosite. Fac parte dintr-o alta lume, o lume in care viata inseamna munca de dimineata pana seara, pe bani putini...
Uneori vad cate o mama, modest imbracata, imbatranita prematur, alaturi copilul, straluceste. Copilul are hainutele noi, este dolofan, rade. Ea...incearca sa-i zambeasca, in ciuda oboselii ce i se ghiceste in fiecare gest. Traieste pentru el. O aud mental "sa-i fie lui mai bine".
Nu trag nici o concluzie...nu judec, nu ma intreb de ce, sau cum...vad o imagine, plec capul...pentru ca in lumea mea e mai bine.
In lumea mea am timp sa analizez si sa observ detalii...In lumea mea fug de aceste imagini triste, le vad, ma dor, dar le uit imediat, si de cele mai multe ori...ridic din umeri neputincioasa...
Daca-mi imaginez o zi perfecta, pare superficial sa vizualizez...oameni ...razand? Caini fericiti? Cersetori milionari? Sa despic firul in patru, sa-mi doresc cer senin, aer proaspat, liniste, flori?
M-as ingropa in ignoranta, incercand sa uit de tristetea ce zace-n jurul meu... Sa alerg cu ochii inchisi, sa nu ma lovesc niciodata de o privire
tematoare, de una dezamagita, de una fara licar de speranta...Ma fac vinovata de neputinta...
Inca sunt receptiva la fiinte, la mediu, la caldura, la suflete.
Ei exista...doar pentru ca noi ii vedem, ii auzim, ne uitam spre ei, ii lasam sa intre putin in lumea noastra... Sa nu inchidem ochii!Sa nu ne-ascundem privirea!
Gandind cu totii ca suntem neputinciosi, devenim asa! Gandind ca le-am flutura ostentativ o alta lume pe sub nas, ajungem s-o facem, ajungem sa-i ocolim.
Daca in lumea noastra perfecta exista doar soare si zambet, poate ca exista o sansa si pentru ei, poate e suficient de cald la noi, poate e molipsitor sa zambesti...
Voi ce-ati schimba in lumea voastra?
duminică, 25 ianuarie 2009
Noi doi la Danes
Tocmai s-a incheiat din cel mai frumos weekend al vietii mele.
Desi vineri seara eram putin impotriva ideii de-a pleca din oras, nu m-am impotrivit.
Initial imi planificasem mental un weekend romantic in doi, lumanari, baie cu spuma, betisoare parfumate, sampanie...muzica buna...(ati prins ideea)
Jumatatea, pesemne planificase o mica evadare surpriza...si oricat am incercat sa-l trag de limba...n-am primit nici un indiciu.
N-am stat prea mult pe ganduri, am indesat niste haine in rucsac,si-am pornit...fara sa stim incotro.
Am tot mers...si-am tot mers, "la drum de seara", sub cerul noros, ca-ntr-o poveste...Eu citeam "Ultimii cinci ani" (toate cele 37 de pagini) si din cand in cand trageam cu ochiul pe geam cautand indicii despre locul spre care ne indreptam.
Si-am ajuns...la...Sibiu!
Era miezul noptii, eram doar noi, asa cum ne dorisem, de ziua lui, departe de tot si toate...
Orasul linistit dormea sub un cer senin, parea ca ne asteptase tacut, sa-i spulberam noaptea cu bucuria noastra.
Dupa mai multe cautari am decis sa ne cazam la Hotel Premier. Am ras de domnul receptioner confuz si politicos care a dibuit data nasterii din buletin si s-a balbait "la multi ani!".
De fiecare data cand ajungem intr-o camera de hotel o transformam in acasa . Intai ritualul sariturilor in pat, apoi ne aruncam lucrurile peste tot, nu uitam sa luam "cadourile" sub forma de pliculete de sampon si sapunuri minuscule oferite de hotel.
Dimineata gazda ne-a pregatit un mic dejun absolt delicios (omleta, lapte proaspat,salata de cruditati,ceai,cafea,fresh,mezeluri,oua fierte) socializand pana ne-am imprietenit promitandu-i ca vom reveni cu prima ocazie.
Am fost placut surprinsi de ospitalitatea tipic ardeleneasca. N-am intalnit nimic din aerul protocolar al hotelurilor. Desi locul arata impecabil ne-am simtit ca niste musafiri dragi. Il recomand cu caldura celor ce viziteaza imprejurimile.
Prima jumatate a zilei de sambata am petrecut-o in centrul istoric al Sibiului. Am vrut sa ne plimbam pe indelete, sa cascam ochii la fiecare detaliu local. Sa ne tinem de mana, sa ne inghete nasul lipit de fiecare vitrina, sa jucam (pentru prima oara) la loto, si sa ne facem planuri de turul lumii cu rulota din banii castigati :)
Ne-am dorit apoi sa respectam traditia de cuplu care implica vizitarea unui muzeu in fiecare weekend asa ca am ajuns la Brukenthal... Muzeul este inchis pentru renovare, asa ca i-am admirat portile masive, si-am facut cale intoarsa.
Centrul istoric era destul de aglomerat in ciudat vremii morocanoase... Oamenii se plimbau linistiti admirand privelistea. Casele vechi si ingrijite, magazinele de antichitati si suveniruri, nenea care canta la chitara si la muzicuta, copii care tipau pe langa derdelusul artificial...toate acestea parca intr-un colt de alta lume...
Am avut senzatia ca nu eram in Romania. Chiar si la raspunsul plin de zambet al taximetristului care ne-a indrumat spre Sighisoara. Era prea amabil sa vorbeasca serios. Si totusi...
Ne-am indreptat plini de entuziasm spre... Danes.
Am auzit despre locul acesta din multe povesti ale cunoscutilor mei. Mi-am dorit sa-l vad, fiind indragostita de cai si de echitatie. In plus...candva...primisem o promisiune privind vizitarea acestui loc, iar acum era onorata.
La Domeniul Dracul Danes (va invit macar sa le vizitati site-ul) era plin de turisti...Camera noastra din cadrul pensiunii se numea Acompaniatorul Ecvestru :)
Pentru ca exista manej acoperit, mi-am programat primul curs de echitatie din viata mea...
Asa l-am cunoscut pe Cristi, instructorul, un tanar pasionat de acest sport, extrem de talen
tat, si cu muuulta rabdare.
Timp de o ora am invatat sa stau in sa, sa incerc sa dirijez calul, sa-l opresc, sa-i dau pinteni. Credeti-ma, nu-i deloc atat de simplu, nici atat de natural precum vedem noi in filme. Mi-am castigat un nou respect pentru actorii filmelor din Vestul Salbatic.
Dupa o ora calare pe Delphis, tot corpul imi cerea odihna. Am programat totusi inca o sedinte pentru a doua zi, inainte de plecare.
Cristi ne-a aratat grajdul domeniului, unde stateau la adapost cei mai frumosi cai de vita nobila. Bineinteles si poneii erau de mare efect.
Seara am luat cina in crama Dracula, un loc atat de bine amenajat si primitor incat mi-e greu sa cred ca nu exista un designer vigilent care sa urmareasca mereu armonizarea locului.
Apropo...bucate delicioase!(o sa scriu pe Critica de Carciuma)
Am incheiat superba zi cu o sticla de sampanie....savurata in caldurica si comfortul asternuturilor.
Duminica,somnoroasa, la micul dejun, cu greu imi mai simteam corpul...
Desi fusesem avertizata, am mai riscat inca o ultima jumatate de ora (atat am rezist
at) calare pe Delphis. De data aceasta am invatat cateva miscari de echilibru, rotatii complete ale corpului in timpul mersului la pas. Interesant, va asigur!
Imediat dupa ultima lectie de calarie ne pregateam sa parasim locul acela minunat. Ne-am promis o revenire cat mai curand posibil.
O saptamana din vara ce vine este cu siguranta alocata Domeniului Danes.
Drumul de intoarcere a fost cu popas in Sighisoara, la cetate.
Din cetate ne-am cumparat palarii, a mea de cowboy, a lui de mafiot. Si ca sa fim in ton, am luat si-o cravasa, cine stie :)
Astfel echipati am servit un gulas "demonic" in casa (transformata in re
staurant) Vlad Dracul. Deloc picant, insa aromat de la chimen.
Cu burtile pline, zambetul pe buze,amintiri placute, muuult mai relaxati, am pornit spre batranul, aglomeratul, ploiosul Bucuresti...
P.S. Poate n-am reusit sa redau frumusetea locurilor, sentimentele care m-au incercat in aceste trei zile, sau emotia de-a calcula totul in doi...
Nu le pot avea pe toate, se stie deja, cand sunt fericita, talentul meu la scris...paleste.
Prefer varianta cu fericirea :)
Desi vineri seara eram putin impotriva ideii de-a pleca din oras, nu m-am impotrivit.
Initial imi planificasem mental un weekend romantic in doi, lumanari, baie cu spuma, betisoare parfumate, sampanie...muzica buna...(ati prins ideea)
Jumatatea, pesemne planificase o mica evadare surpriza...si oricat am incercat sa-l trag de limba...n-am primit nici un indiciu.
N-am stat prea mult pe ganduri, am indesat niste haine in rucsac,si-am pornit...fara sa stim incotro.
Am tot mers...si-am tot mers, "la drum de seara", sub cerul noros, ca-ntr-o poveste...Eu citeam "Ultimii cinci ani" (toate cele 37 de pagini) si din cand in cand trageam cu ochiul pe geam cautand indicii despre locul spre care ne indreptam.
Si-am ajuns...la...Sibiu!
Era miezul noptii, eram doar noi, asa cum ne dorisem, de ziua lui, departe de tot si toate...
Orasul linistit dormea sub un cer senin, parea ca ne asteptase tacut, sa-i spulberam noaptea cu bucuria noastra.
Dupa mai multe cautari am decis sa ne cazam la Hotel Premier. Am ras de domnul receptioner confuz si politicos care a dibuit data nasterii din buletin si s-a balbait "la multi ani!".
De fiecare data cand ajungem intr-o camera de hotel o transformam in acasa . Intai ritualul sariturilor in pat, apoi ne aruncam lucrurile peste tot, nu uitam sa luam "cadourile" sub forma de pliculete de sampon si sapunuri minuscule oferite de hotel.
Dimineata gazda ne-a pregatit un mic dejun absolt delicios (omleta, lapte proaspat,salata de cruditati,ceai,cafea,fresh,mezeluri,oua fierte) socializand pana ne-am imprietenit promitandu-i ca vom reveni cu prima ocazie.
Am fost placut surprinsi de ospitalitatea tipic ardeleneasca. N-am intalnit nimic din aerul protocolar al hotelurilor. Desi locul arata impecabil ne-am simtit ca niste musafiri dragi. Il recomand cu caldura celor ce viziteaza imprejurimile.
Prima jumatate a zilei de sambata am petrecut-o in centrul istoric al Sibiului. Am vrut sa ne plimbam pe indelete, sa cascam ochii la fiecare detaliu local. Sa ne tinem de mana, sa ne inghete nasul lipit de fiecare vitrina, sa jucam (pentru prima oara) la loto, si sa ne facem planuri de turul lumii cu rulota din banii castigati :)
Ne-am dorit apoi sa respectam traditia de cuplu care implica vizitarea unui muzeu in fiecare weekend asa ca am ajuns la Brukenthal... Muzeul este inchis pentru renovare, asa ca i-am admirat portile masive, si-am facut cale intoarsa.
Centrul istoric era destul de aglomerat in ciudat vremii morocanoase... Oamenii se plimbau linistiti admirand privelistea. Casele vechi si ingrijite, magazinele de antichitati si suveniruri, nenea care canta la chitara si la muzicuta, copii care tipau pe langa derdelusul artificial...toate acestea parca intr-un colt de alta lume...
Am avut senzatia ca nu eram in Romania. Chiar si la raspunsul plin de zambet al taximetristului care ne-a indrumat spre Sighisoara. Era prea amabil sa vorbeasca serios. Si totusi...
Ne-am indreptat plini de entuziasm spre... Danes.
Am auzit despre locul acesta din multe povesti ale cunoscutilor mei. Mi-am dorit sa-l vad, fiind indragostita de cai si de echitatie. In plus...candva...primisem o promisiune privind vizitarea acestui loc, iar acum era onorata.
La Domeniul Dracul Danes (va invit macar sa le vizitati site-ul) era plin de turisti...Camera noastra din cadrul pensiunii se numea Acompaniatorul Ecvestru :)
Pentru ca exista manej acoperit, mi-am programat primul curs de echitatie din viata mea...
Asa l-am cunoscut pe Cristi, instructorul, un tanar pasionat de acest sport, extrem de talen
tat, si cu muuulta rabdare.Timp de o ora am invatat sa stau in sa, sa incerc sa dirijez calul, sa-l opresc, sa-i dau pinteni. Credeti-ma, nu-i deloc atat de simplu, nici atat de natural precum vedem noi in filme. Mi-am castigat un nou respect pentru actorii filmelor din Vestul Salbatic.
Dupa o ora calare pe Delphis, tot corpul imi cerea odihna. Am programat totusi inca o sedinte pentru a doua zi, inainte de plecare.
Cristi ne-a aratat grajdul domeniului, unde stateau la adapost cei mai frumosi cai de vita nobila. Bineinteles si poneii erau de mare efect.
Seara am luat cina in crama Dracula, un loc atat de bine amenajat si primitor incat mi-e greu sa cred ca nu exista un designer vigilent care sa urmareasca mereu armonizarea locului.
Apropo...bucate delicioase!(o sa scriu pe Critica de Carciuma)
Am incheiat superba zi cu o sticla de sampanie....savurata in caldurica si comfortul asternuturilor.
Duminica,somnoroasa, la micul dejun, cu greu imi mai simteam corpul...
Desi fusesem avertizata, am mai riscat inca o ultima jumatate de ora (atat am rezist
at) calare pe Delphis. De data aceasta am invatat cateva miscari de echilibru, rotatii complete ale corpului in timpul mersului la pas. Interesant, va asigur!Imediat dupa ultima lectie de calarie ne pregateam sa parasim locul acela minunat. Ne-am promis o revenire cat mai curand posibil.
O saptamana din vara ce vine este cu siguranta alocata Domeniului Danes.
Drumul de intoarcere a fost cu popas in Sighisoara, la cetate.
Din cetate ne-am cumparat palarii, a mea de cowboy, a lui de mafiot. Si ca sa fim in ton, am luat si-o cravasa, cine stie :)
Astfel echipati am servit un gulas "demonic" in casa (transformata in re
staurant) Vlad Dracul. Deloc picant, insa aromat de la chimen.Cu burtile pline, zambetul pe buze,amintiri placute, muuult mai relaxati, am pornit spre batranul, aglomeratul, ploiosul Bucuresti...
P.S. Poate n-am reusit sa redau frumusetea locurilor, sentimentele care m-au incercat in aceste trei zile, sau emotia de-a calcula totul in doi...
Nu le pot avea pe toate, se stie deja, cand sunt fericita, talentul meu la scris...paleste.
Prefer varianta cu fericirea :)
vineri, 23 ianuarie 2009
Nu cumparati online de la DOMO!
Si nici de la www.techstore.ro !
Saptamana asta am avut de-a face cu shopping-ul online.Nu de femei, m-as fi descurcat, ci IT!
Vroiam sa-i fac iubitului o surpriza, sa-i arat ca blonda se pricepe la chestii tehnice, ca se descurca si are tinere de minte... (La multi ani dragul meu!)
In primul rand am cautat produsul...pe net. L-am identificat in cateva magazine online. Le-am luat prin eliminare, si dupa cateva telefoane am ramas la techstore.ro. M-am inregistrat, am facut comanda...totul perfect. Asteptam emailul de confirmare.
N-a mai venit.
A doua zi sun la numarul de telefon din site, un tanar amabil ma identifica, imi identifica comanda, si-mi spune nosalant:
"Nu avem produsul in stoc"
"Cuuum?Pai si DE CE il aveti pe site?!??"
Pauza de balbaiala...
I-am spus sa-mi anuleze comanda, i-am trantit telefonul in nas.
Am reinceput cautarea...si din link in link, ajung la Domo...Magazinul virtual imi prezenta produsul, totul parea posibil.
Ma inregistrez, fac comanda...astept.
In scurt timp ma suna o domnisoara amabila, imi confirm comanda, solicit livrarea produsului la mine la birou, mi se promit maximum 48 de ore pana intru in posesia acestuia.
M-am linistit. Uite domle ca se poate!
Dupa primele 24 de ore sun la Domo sa intreb de ce nu am fost contactata de echipa cu
livrarea pentru a stabilii ora. Ma linisteste un tanar, imi spune sa astept...
Joi..aceeasi poveste! De doua ori! In conditiile in care imi cam pierdeam rabdarea...vroiam produsul pana vineri cel tarziu.
Vineri dimineata isterica de-a dreptul sun din nou la magazinul virtual Domo pentru a solicita numarul de telefon de la cei cu livrarea. Tanarul nosalant, aceeasi poveste, cu asteptati, cu bla bla-uri ieftine! Intr-un final imi da numarul, aflu ca este vorba despre DOMO Pantelimon...din hypermarketul Cora.
Sun!Sun!Sun!
Nimic!
La capatul puterilor ma decid sa merg pana acolo. Vant, ploaie, coafura rezista, tocurile la fel. Inghesuita prin metrou si sufocata de furie am ajuns la capatul pamantului, statia Republica, destinatia : Domo.
"Buna ziua, am venit sa-mi ridic o comanda"
"Asteptati un moment..."
"NU!Nu astept un moment!"
"Cand ati facut comanda?"
"Marti!In conditiile in care promiteti livrarea in 24 - 48 de ore maximum, si n-a fost onorata!"
Au tacut malc, s-au prefacut ca nu-mi aud nici unul din reprosuri, mi-au adus produsul, mi-au facut factura si la final vanzatoarea:
"Doriti si o punga?"
"doooh!!!"
"60 de bani"
I-am trantit monedele in scarba si-am plecat. Halal politica de magazin. In orice alta conditie as fi refuzat sa mai cumpar de la ei...insa am fost silita de timp si de imprejurari.
A fost prima oara cand am cumparat online...ultima cand am cumparat de la Domo!
Saptamana asta am avut de-a face cu shopping-ul online.Nu de femei, m-as fi descurcat, ci IT!
Vroiam sa-i fac iubitului o surpriza, sa-i arat ca blonda se pricepe la chestii tehnice, ca se descurca si are tinere de minte... (La multi ani dragul meu!)
In primul rand am cautat produsul...pe net. L-am identificat in cateva magazine online. Le-am luat prin eliminare, si dupa cateva telefoane am ramas la techstore.ro. M-am inregistrat, am facut comanda...totul perfect. Asteptam emailul de confirmare.
N-a mai venit.
A doua zi sun la numarul de telefon din site, un tanar amabil ma identifica, imi identifica comanda, si-mi spune nosalant:
"Nu avem produsul in stoc"
"Cuuum?Pai si DE CE il aveti pe site?!??"
Pauza de balbaiala...
I-am spus sa-mi anuleze comanda, i-am trantit telefonul in nas.
Am reinceput cautarea...si din link in link, ajung la Domo...Magazinul virtual imi prezenta produsul, totul parea posibil.
Ma inregistrez, fac comanda...astept.
In scurt timp ma suna o domnisoara amabila, imi confirm comanda, solicit livrarea produsului la mine la birou, mi se promit maximum 48 de ore pana intru in posesia acestuia.
M-am linistit. Uite domle ca se poate!
Dupa primele 24 de ore sun la Domo sa intreb de ce nu am fost contactata de echipa cu
livrarea pentru a stabilii ora. Ma linisteste un tanar, imi spune sa astept...Joi..aceeasi poveste! De doua ori! In conditiile in care imi cam pierdeam rabdarea...vroiam produsul pana vineri cel tarziu.
Vineri dimineata isterica de-a dreptul sun din nou la magazinul virtual Domo pentru a solicita numarul de telefon de la cei cu livrarea. Tanarul nosalant, aceeasi poveste, cu asteptati, cu bla bla-uri ieftine! Intr-un final imi da numarul, aflu ca este vorba despre DOMO Pantelimon...din hypermarketul Cora.
Sun!Sun!Sun!
Nimic!
La capatul puterilor ma decid sa merg pana acolo. Vant, ploaie, coafura rezista, tocurile la fel. Inghesuita prin metrou si sufocata de furie am ajuns la capatul pamantului, statia Republica, destinatia : Domo.
"Buna ziua, am venit sa-mi ridic o comanda"
"Asteptati un moment..."
"NU!Nu astept un moment!"
"Cand ati facut comanda?"
"Marti!In conditiile in care promiteti livrarea in 24 - 48 de ore maximum, si n-a fost onorata!"
Au tacut malc, s-au prefacut ca nu-mi aud nici unul din reprosuri, mi-au adus produsul, mi-au facut factura si la final vanzatoarea:
"Doriti si o punga?"
"doooh!!!"
"60 de bani"
I-am trantit monedele in scarba si-am plecat. Halal politica de magazin. In orice alta conditie as fi refuzat sa mai cumpar de la ei...insa am fost silita de timp si de imprejurari.
A fost prima oara cand am cumparat online...ultima cand am cumparat de la Domo!
joi, 22 ianuarie 2009
Sunt o femeie ON LINE :)
Azi m-am upgradat pe internet.
Am actionat IT :)
In creierasul meu de blonda (artificiala) piticii internetului sunt roz, si in functie de cat de repede alearga ei avem internet de mare viteza.
Sunt mandra posesoare a multiplelor identitati/conturi pe site-urile si in comunitatile de femei de pe internet.
Pana acum am activat mai mult pe eva.ro (portal interactiv dedicat femeilor) care este pe locul intai in trafic.ro.
Mi-am refacut profilul pentru petocuri.ro (cea mai selecta comunitate de femei) deoarece au o revista lunara destul de interesanta care pana acum...era trimisa... pe o alta adresa. (Si e chiar pacat sa folosesti o revista glossy p
e post de hartie igienica :) )
Dupa ce-am dat piept (92 cm mai nou) cu aceste doua universe femeiesti setea mea a devenit de necontrolat...
Next stop: cosmopolitan.ro (site despre si pentru femei cu sfaturi utile, trucuri de frumusete, moda si lifestyle). Am devenit cosmo girl! Glamour baby!
Dar o femeie trebuie sa fie puternica, pe langa toate celelalte...asa ca am poposit pe la tabu.ro (cel mai curajos site de femei) unde mi-am creeat profil blond.
Cel mai dragut mi-a parut site-ul ele.ro (un portal pentru femeile care au ceva de spus).
Ele.ro mi-au dat ocazia sa-mi exprim trei dorinte... O ferma de animale ; Fericita si Iubita ; Sa vizitez India!
Escapada online a continuat pe lady4ever.ro (cel mai bun site de cumparaturi online pentru femei) unde a fost musai sa ma inregistrez, la un asemena slogan. Shopping baby!
Ca sa nu uit pe ce planeta traiesc, am aterizat pe mayra.ro (mayra - traieste urban, cool, sexy!) pentru ca pana la urma am nevoie de sfaturi...urbane? Cool si sexy...sunt by default, dar deh!
Cei de la garbo.ro (ladies only) m-au convins sa recomand site-ul prietenelor mele. Cinci la numar. De ce? Ca sa castig o lenjerie intima foarte senzuala "acum in apropierea Sfantului Valentin". Zis si facut.
Din colectie nu putea sa lipseasca divahair.ro (Portal dedicat îngrijirii părului). M-am distrat in coaforul virtual, mi-am pus poza si m-am testat cu vreo cinci tunsori. Am ajuns la concluzia ca actuala-mi vine cel mai bine.
Ultimul dar nu cel din urma este lumene.ro (the secret of arctic nature) unde m-am plimbat gura-casca prin paginile pline de cosmetice arctice. Aveau si concurs, nu l-am castigat, dar am comandat toate mostrele gratuite.
Dupa toate aceste plimbari prin comunitati virtuale pline de minunatii si sclipici, mi-am gasit mailul plin de confirmari si mesaje de bun venit.Politicosi domle!
Sabbra e online :)
Sa-mi fie de bine!
Am actionat IT :)
In creierasul meu de blonda (artificiala) piticii internetului sunt roz, si in functie de cat de repede alearga ei avem internet de mare viteza.
Sunt mandra posesoare a multiplelor identitati/conturi pe site-urile si in comunitatile de femei de pe internet.
Pana acum am activat mai mult pe eva.ro (portal interactiv dedicat femeilor) care este pe locul intai in trafic.ro.
Mi-am refacut profilul pentru petocuri.ro (cea mai selecta comunitate de femei) deoarece au o revista lunara destul de interesanta care pana acum...era trimisa... pe o alta adresa. (Si e chiar pacat sa folosesti o revista glossy p
e post de hartie igienica :) )Dupa ce-am dat piept (92 cm mai nou) cu aceste doua universe femeiesti setea mea a devenit de necontrolat...
Next stop: cosmopolitan.ro (site despre si pentru femei cu sfaturi utile, trucuri de frumusete, moda si lifestyle). Am devenit cosmo girl! Glamour baby!
Dar o femeie trebuie sa fie puternica, pe langa toate celelalte...asa ca am poposit pe la tabu.ro (cel mai curajos site de femei) unde mi-am creeat profil blond.
Cel mai dragut mi-a parut site-ul ele.ro (un portal pentru femeile care au ceva de spus).
Ele.ro mi-au dat ocazia sa-mi exprim trei dorinte... O ferma de animale ; Fericita si Iubita ; Sa vizitez India!
Escapada online a continuat pe lady4ever.ro (cel mai bun site de cumparaturi online pentru femei) unde a fost musai sa ma inregistrez, la un asemena slogan. Shopping baby!
Ca sa nu uit pe ce planeta traiesc, am aterizat pe mayra.ro (mayra - traieste urban, cool, sexy!) pentru ca pana la urma am nevoie de sfaturi...urbane? Cool si sexy...sunt by default, dar deh!
Cei de la garbo.ro (ladies only) m-au convins sa recomand site-ul prietenelor mele. Cinci la numar. De ce? Ca sa castig o lenjerie intima foarte senzuala "acum in apropierea Sfantului Valentin". Zis si facut.
Din colectie nu putea sa lipseasca divahair.ro (Portal dedicat îngrijirii părului). M-am distrat in coaforul virtual, mi-am pus poza si m-am testat cu vreo cinci tunsori. Am ajuns la concluzia ca actuala-mi vine cel mai bine.
Ultimul dar nu cel din urma este lumene.ro (the secret of arctic nature) unde m-am plimbat gura-casca prin paginile pline de cosmetice arctice. Aveau si concurs, nu l-am castigat, dar am comandat toate mostrele gratuite.
Dupa toate aceste plimbari prin comunitati virtuale pline de minunatii si sclipici, mi-am gasit mailul plin de confirmari si mesaje de bun venit.Politicosi domle!
Sabbra e online :)
Sa-mi fie de bine!
marți, 20 ianuarie 2009
Ordine interioara
Aseara.
Noi doi. Purtand pantalonii de pijama si cate un tricou labartat.
Tu scoti rufele din masina, eu montez masa de calcat. Tu le separi si le pregatesti de intins, eu am bagat fierul de calcat in priza.
Te uiti la mine, imi zambesti, eu zic: "azi calc doua...camasi"
"Se calca mai bine umede"
Tu te-ai apucat sa pui rufele pe intinzator, aranjand cum poti, perechile de chestii mici si dantelate...
"ce casnici suntem" mi-ai spus razand.
Ma opresc... Ma uit la tine...ma uit la mine, ma uit la noi... Imi soptesc in gand ca urmeaza sesiunea de cosmetizare inainte de somn...
Acesta ar fi fost poate momentul in care intreg interiorul meu ar fi urlat, mintea se ineca in sange, colaps la nivel psihic...
Ma uit la tine, si zau daca imi vine in gand ceva ce pot sa iubesc mai mult? Poate doar tu...cu Nemo in brate, poate doar asta ar fi o imagine pe care as iubi-o mai mult decat ceea ce vad acum.
Am nevoie de zeci si sute de confirmari, ca lumea este la picioarele mele, ca am o capacitate cerebrala mai mare decat majoritatea inconjuratoare, ca aspectul exterior conteaza, zeci de alte sageti total neimportante in acest moment... Acum, imi spun "fericirea e compusa din lucruri simple..."
Cineva mi-a spus ca a iubi neconditionat, inseamna sa oferi fiecare resursa din tine fara sa-ti pese daca ceea ce dai este apreciat, daca primesti inapoi, daca suferi, fara teama de viitor, de consecinte. Teoria asta in acel moment imi suna infiorator.
Pentru ca nu iubeam neconditionat!
Mi-era atat de teama ca nu cumva sa navaleasca cineva atat de adanc in fiinta mea incat gandurile sa nu-mi mai apartina...sufletul sa nu-mi mai apartina... Cine ar avea permisiunea sa-mi rascoleasca orgoliul celibatar?
N-am daruit niciodata totul sau neconditionat pentru ca n-am considerat niciodata ca am epuizat resursele. Probabil din acelasi motiv o sa continuam sa ne poluam planeta, pana cand o s-o distrugem de tot...
Cand imi plangeam de mila dand vina pe "fear of commitment" mi s-a spus c-am "sa tot fug, cu poalele fustii ridicate, pana am sa dau de el".
Iar atunci am sa ma daruiesc fara sa fiu macar constienta c-o fac.
Nu pot sa ma scald in superficialitate, sa tip in stanga-n-dreapta : e fun, e romantic, e special, sa cred ca al meu e cel mai cel, ca noi suntem rezultatul destinului...
E simplu : e normal!
E normal sa-mi fie atat de in suflet, e normal sa-i fiu atat de in suflet. E normal sa nu-mi doresc nimic altceva, e perfect normal sa am certitudinea unui viitor impreuna, e absolut normala bucuria timpului nostru.
M-am cenzurat prea mult. Paradoxal pentru toate celelalte dezvaluiri intime facute de-a lungul lunilor trecute, aici pe blog.
Mi-e bine. N-am cum s-o spun altfel. Nu ma sperie normalitatea si simplitatea acestei stari de bine. Nici n-o grabesc tintind obligatoriu spre felurite rezultate...Nici n-o critic ca fiind lipsita de sclipici.
In filme poate oamenii inghit pastile de nebunie ca sa radieze sentimente...
La noi insa...miracolele fac parte din normalitatea cotidiana :)
Noi doi. Purtand pantalonii de pijama si cate un tricou labartat.
Tu scoti rufele din masina, eu montez masa de calcat. Tu le separi si le pregatesti de intins, eu am bagat fierul de calcat in priza.
Te uiti la mine, imi zambesti, eu zic: "azi calc doua...camasi"
"Se calca mai bine umede"
Tu te-ai apucat sa pui rufele pe intinzator, aranjand cum poti, perechile de chestii mici si dantelate...
"ce casnici suntem" mi-ai spus razand.
Ma opresc... Ma uit la tine...ma uit la mine, ma uit la noi... Imi soptesc in gand ca urmeaza sesiunea de cosmetizare inainte de somn...
Acesta ar fi fost poate momentul in care intreg interiorul meu ar fi urlat, mintea se ineca in sange, colaps la nivel psihic...
Ma uit la tine, si zau daca imi vine in gand ceva ce pot sa iubesc mai mult? Poate doar tu...cu Nemo in brate, poate doar asta ar fi o imagine pe care as iubi-o mai mult decat ceea ce vad acum.
Am nevoie de zeci si sute de confirmari, ca lumea este la picioarele mele, ca am o capacitate cerebrala mai mare decat majoritatea inconjuratoare, ca aspectul exterior conteaza, zeci de alte sageti total neimportante in acest moment... Acum, imi spun "fericirea e compusa din lucruri simple..."
Cineva mi-a spus ca a iubi neconditionat, inseamna sa oferi fiecare resursa din tine fara sa-ti pese daca ceea ce dai este apreciat, daca primesti inapoi, daca suferi, fara teama de viitor, de consecinte. Teoria asta in acel moment imi suna infiorator.
Pentru ca nu iubeam neconditionat!
Mi-era atat de teama ca nu cumva sa navaleasca cineva atat de adanc in fiinta mea incat gandurile sa nu-mi mai apartina...sufletul sa nu-mi mai apartina... Cine ar avea permisiunea sa-mi rascoleasca orgoliul celibatar?
N-am daruit niciodata totul sau neconditionat pentru ca n-am considerat niciodata ca am epuizat resursele. Probabil din acelasi motiv o sa continuam sa ne poluam planeta, pana cand o s-o distrugem de tot...
Cand imi plangeam de mila dand vina pe "fear of commitment" mi s-a spus c-am "sa tot fug, cu poalele fustii ridicate, pana am sa dau de el".
Iar atunci am sa ma daruiesc fara sa fiu macar constienta c-o fac.
Nu pot sa ma scald in superficialitate, sa tip in stanga-n-dreapta : e fun, e romantic, e special, sa cred ca al meu e cel mai cel, ca noi suntem rezultatul destinului...
E simplu : e normal!
E normal sa-mi fie atat de in suflet, e normal sa-i fiu atat de in suflet. E normal sa nu-mi doresc nimic altceva, e perfect normal sa am certitudinea unui viitor impreuna, e absolut normala bucuria timpului nostru.
M-am cenzurat prea mult. Paradoxal pentru toate celelalte dezvaluiri intime facute de-a lungul lunilor trecute, aici pe blog.
Mi-e bine. N-am cum s-o spun altfel. Nu ma sperie normalitatea si simplitatea acestei stari de bine. Nici n-o grabesc tintind obligatoriu spre felurite rezultate...Nici n-o critic ca fiind lipsita de sclipici.
In filme poate oamenii inghit pastile de nebunie ca sa radieze sentimente...
La noi insa...miracolele fac parte din normalitatea cotidiana :)
luni, 19 ianuarie 2009
Weekend de ianuarie
Mi-am inceput weekend-ul poftind la mancaruri traditionale romanesti....
Salivam cu gandul la sarmalute, mamaliguta,muraturi, orice e home-made si imi aduce aminte de bucate ca acasa la bunica...
O carciuma rustica mai tarziu, si ma aflam in fata unui platou "rustic" cu sarmalute, pastrama de oaie, mamaliguta si ardei iute murat.
Prima oara dupa ceva timp, n-am simtit deloc nevoia sa constientizez americanescul friday night in nici un fel...N-avem chef sa caut adanc in misterele Bucurestiului dupa o alta carciuma/bar, e suficient ca mai nou intreb peste tot "se fumeaza?"...
Asa ca vineri seara, activitati sportive, monopoly!
Jocul asta e obsesiv...mai ales in varianta virtuala. Strica familii si prietenii! Ajungem sa dam tot ce mai rau din noi, sa negociem ca hienele pe o bucata de carne...Si timpul nu mai devine un impediment...La un moment dat, cu siguranta, unul dintre juctori se roaga sa iasa din meci. Ceilalti insa merg pana la capatul puterilor. Situatiile se rastoarna cand nimeni nu s-ar fi gandit, si daca intr-un moment conduci jocul, in celalalt...poti sa-l pierzi!
Sambata, Bucurestiul ploios ne-a determinat sa cautam activitati...noi :) Dupa un mic dejun delicios la The Coffe Store (recomand!!!), am zis sa ne "potolim setea de cultura" si-am pus in planul activitatilor de cuplu...vizitarea cat mai multor muzee.
De cand sunt in capitala, spre rusinea mea, n-am avut initiative culturale...nu muzeu...nu opera, nu teatru, decat in Laptarie :)
"Hai la muzeul Militar"
"Hai!"
Dupa doua ore (ultimele doua ore de vizita ale zilei) de tur al frumosului loc, m-am decis: cucerita!
Oamenii...nu mai merg la muzee? Cati dintre voi ati fost in ultimele sase luni la un muzeu , si care a fost?
Timp de doua ore cat ne-am plimbat si-am admirat curiozitatile istoriei...am fost singurii oameni de acolo! Ceea ce m-a intristat... Cu o intrare de doar cinci lei, romanii prefera sa ignore...bucati de cultura.
Nu fac eu pe desteapta, ca vezi Doamne, am fost, si-acum gata, ma dau culta si integra...dar ma asteptam sa fie ceva populatie...asteptari zadarnice...
Ne-am propus ca in fiecare weekend sa vizitam cate un muzeu. Vreau sa le stiu pe toate, vreau sa-mi dedic timp acestei noi activitati de cuplu.
Dupa muzeu, tot cautand o cafenea...un loc dragut si nou...am ajuns...in Sinaia :)
Zapada si aglomeratie.
Am mancat bine, si din nou traditional, dupa care am cautat un loc dragut, dar ferit de forfota centrala. Am gasit o pensiune la intrarea in Sinaia, extrem de primitoare.
Odihna n-a fost una pe masura deoarece pensiunea era aproape de calea ferata, si odata la o ora/doua trece un tren zgomotos care iti atragea atentia :)
Cand s-a incheiat programul CFR...a inceput simfonia cainelui gazdei, si mai apoi...matinalul concert al cocosului...
Salivam cu gandul la sarmalute, mamaliguta,muraturi, orice e home-made si imi aduce aminte de bucate ca acasa la bunica...
O carciuma rustica mai tarziu, si ma aflam in fata unui platou "rustic" cu sarmalute, pastrama de oaie, mamaliguta si ardei iute murat.
Prima oara dupa ceva timp, n-am simtit deloc nevoia sa constientizez americanescul friday night in nici un fel...N-avem chef sa caut adanc in misterele Bucurestiului dupa o alta carciuma/bar, e suficient ca mai nou intreb peste tot "se fumeaza?"...
Asa ca vineri seara, activitati sportive, monopoly!
Jocul asta e obsesiv...mai ales in varianta virtuala. Strica familii si prietenii! Ajungem sa dam tot ce mai rau din noi, sa negociem ca hienele pe o bucata de carne...Si timpul nu mai devine un impediment...La un moment dat, cu siguranta, unul dintre juctori se roaga sa iasa din meci. Ceilalti insa merg pana la capatul puterilor. Situatiile se rastoarna cand nimeni nu s-ar fi gandit, si daca intr-un moment conduci jocul, in celalalt...poti sa-l pierzi!Sambata, Bucurestiul ploios ne-a determinat sa cautam activitati...noi :) Dupa un mic dejun delicios la The Coffe Store (recomand!!!), am zis sa ne "potolim setea de cultura" si-am pus in planul activitatilor de cuplu...vizitarea cat mai multor muzee.
De cand sunt in capitala, spre rusinea mea, n-am avut initiative culturale...nu muzeu...nu opera, nu teatru, decat in Laptarie :)
"Hai la muzeul Militar"
"Hai!"
Dupa doua ore (ultimele doua ore de vizita ale zilei) de tur al frumosului loc, m-am decis: cucerita!
Oamenii...nu mai merg la muzee? Cati dintre voi ati fost in ultimele sase luni la un muzeu , si care a fost?
Timp de doua ore cat ne-am plimbat si-am admirat curiozitatile istoriei...am fost singurii oameni de acolo! Ceea ce m-a intristat... Cu o intrare de doar cinci lei, romanii prefera sa ignore...bucati de cultura.
Nu fac eu pe desteapta, ca vezi Doamne, am fost, si-acum gata, ma dau culta si integra...dar ma asteptam sa fie ceva populatie...asteptari zadarnice...
Ne-am propus ca in fiecare weekend sa vizitam cate un muzeu. Vreau sa le stiu pe toate, vreau sa-mi dedic timp acestei noi activitati de cuplu.
Dupa muzeu, tot cautand o cafenea...un loc dragut si nou...am ajuns...in Sinaia :)
Zapada si aglomeratie.
Am mancat bine, si din nou traditional, dupa care am cautat un loc dragut, dar ferit de forfota centrala. Am gasit o pensiune la intrarea in Sinaia, extrem de primitoare.
Odihna n-a fost una pe masura deoarece pensiunea era aproape de calea ferata, si odata la o ora/doua trece un tren zgomotos care iti atragea atentia :)
Cand s-a incheiat programul CFR...a inceput simfonia cainelui gazdei, si mai apoi...matinalul concert al cocosului...
Weekend-ul s-a incheiat relativ repede...am inceput deja sa cred in diminuarea timpului...mai ales a celui in doi.
Mic dejun copios, drumul de intoarcere acompaniat de muzica buna, nitel shopping, si gata...o noua zi de luni.
Totusi, o ruptura din cotidian, casuta mai primitoare la intoarcere, somnul muuuult asteptat in patul meu, parca mai trece timpul...spre vara :)
Si cand te gandesti ca azi trebuia sa fie cea mai depresiva zi din an, fiind si luni pe deasupra (conform statisticilor virtuale).
Sapte zile minunate oameni buni!
vineri, 16 ianuarie 2009
Lada de zestre!
Am iesit aseara in chiloti, de fapt n-am iesit pe bune, ci doar am intins o mana prin deschizatura usii, cu gandul sa pun gunoiul langa usa...
Il las langa usa, si dimineata il duc la ghena, ghena fiind jos. Asta-i alta poveste, cu ghena, vecinii mei, certurile lor saptamanale...
Mi-au cazut ochii pe mormanul de mobila veche ce isi astepta cuminte transportul spre...ghena.
Curioasa din fire, oare ce mobila au vecinii mei, oare ce arunca, babele astea care oricum au menirea sa pastreze intr-u eternitate toate chichitele...am studiat o secunda coltul maro...
Am vazut-o!
Brusc si vijelios m-am intors in casa, am trantit usa, m-am napustit asupra gagicului: "Da-mi pantalonii tai!"
L-am dezbracat, m-am imbracat eu (mentionez ca pantalonii lui scurti erau fusta-pantalon pentru mine) si-am iesit pe holul blocului, in inspectie...
Un rest de cuier, un pres vechi, o cutie de carton mohorata si...o lada de zestre! Mare, dreptunghiulara, cu doua manere din metal, usor scorojita, inchisa la culoare, dormea pe racoarea din holul blocului de la etajul patru, lada cea veche a vecinei mele...
Ochii imi sclipeau! Ceeee descoperireeee!
O fi murit vecina? Stiam ca langa mine, sta o tanti cam batrana si cam bolnava, fara nici o intentie de redecorare asadar. Cine sa fi pus pe hol o asemenea antichitate?
Am intrat inapoi in casa, topaind de bucurie, si mi-am pledat cazul, incercand sa conving jumatatea ca VREAU (doresc, tanjesc, admir, innebunesc) respectiva lada de zestre de afara!
Cred ca n-am fost eu prea convingatoare, am fost refuzata in ciuda insistentelor puerile care-au durat pana spre miezul noptii...
Daca are bacterii?
Daca e putreda?
Daca, daca...sa nu uitam, mobila veche, vecina moarta, dorinte macabre, etc! Mi-au fost aduse toate la cunostinta...
Dimineata, cand am plecat spre birou, lada de zestre, inca pe holul blocului!
M-am uitat la ea cu ciuda!
Astazi mi-a bantuit mintile! Si deja stiu unde-o pun, cum vreau sa fie reconditionata, ce pun in ea, cat de bine o sa dea...i-am multumit vecinei (in gand) pentru ea...doar doar s-o AM odata!
Asta-i ghinionul meu, ca imi plac lucrurile cu poveste, cu istorie, ca tanjesc la antichitati, ca lucrurile noi si moderne mi se par fara personalitate si fara viata...
Toate obiectele pe care le am au cate o poveste...De ce sa nu pun si lada de zestre langa
ele?
Asta daca o mai gasesc cand ma intorc acasa!
Astept pareri, pro si contra!
P.S. poza originala :)
Il las langa usa, si dimineata il duc la ghena, ghena fiind jos. Asta-i alta poveste, cu ghena, vecinii mei, certurile lor saptamanale...
Mi-au cazut ochii pe mormanul de mobila veche ce isi astepta cuminte transportul spre...ghena.
Curioasa din fire, oare ce mobila au vecinii mei, oare ce arunca, babele astea care oricum au menirea sa pastreze intr-u eternitate toate chichitele...am studiat o secunda coltul maro...
Am vazut-o!
Brusc si vijelios m-am intors in casa, am trantit usa, m-am napustit asupra gagicului: "Da-mi pantalonii tai!"
L-am dezbracat, m-am imbracat eu (mentionez ca pantalonii lui scurti erau fusta-pantalon pentru mine) si-am iesit pe holul blocului, in inspectie...
Un rest de cuier, un pres vechi, o cutie de carton mohorata si...o lada de zestre! Mare, dreptunghiulara, cu doua manere din metal, usor scorojita, inchisa la culoare, dormea pe racoarea din holul blocului de la etajul patru, lada cea veche a vecinei mele...
Ochii imi sclipeau! Ceeee descoperireeee!
O fi murit vecina? Stiam ca langa mine, sta o tanti cam batrana si cam bolnava, fara nici o intentie de redecorare asadar. Cine sa fi pus pe hol o asemenea antichitate?
Am intrat inapoi in casa, topaind de bucurie, si mi-am pledat cazul, incercand sa conving jumatatea ca VREAU (doresc, tanjesc, admir, innebunesc) respectiva lada de zestre de afara!
Cred ca n-am fost eu prea convingatoare, am fost refuzata in ciuda insistentelor puerile care-au durat pana spre miezul noptii...
Daca are bacterii?
Daca e putreda?
Daca, daca...sa nu uitam, mobila veche, vecina moarta, dorinte macabre, etc! Mi-au fost aduse toate la cunostinta...
Dimineata, cand am plecat spre birou, lada de zestre, inca pe holul blocului!
M-am uitat la ea cu ciuda!
Astazi mi-a bantuit mintile! Si deja stiu unde-o pun, cum vreau sa fie reconditionata, ce pun in ea, cat de bine o sa dea...i-am multumit vecinei (in gand) pentru ea...doar doar s-o AM odata!
Asta-i ghinionul meu, ca imi plac lucrurile cu poveste, cu istorie, ca tanjesc la antichitati, ca lucrurile noi si moderne mi se par fara personalitate si fara viata...
Toate obiectele pe care le am au cate o poveste...De ce sa nu pun si lada de zestre langa
ele?Asta daca o mai gasesc cand ma intorc acasa!
Astept pareri, pro si contra!
P.S. poza originala :)
miercuri, 14 ianuarie 2009
Horoscopul meu
M-a fascinat intotdeauna horoscopul. Nu ma ghidez dupa el, nu-l las sa-mi limiteze concluziile insa in linii mari si generale imi place sa centralizez similitudinile dintre oameni si semnul lor zodiacal.
N-am citit carti de specialitate, dar marturisesc ca am facut studii de caz :)
Printre primele intrebari pe care le pun in momentul in care cunosc un om nou se afla si : Ce zodie esti?
Apoi...ii studiez discret caracteristicile.
De-a lungul timpului mi-am facut niste statistici...comparatii, am cunoscut mai multi sagetatori, i-am analizat pe unul in functie de celalalt, si asa mai departe...
Acum as vrea sa fiu rautacioasa, sa dau din casa, sa trag doua, trei concluzii, despre fiecare figurina astrologica in parte...dupa cum urmeaza:
1.Gemeni - sinonimul cuvantului meticulos!Despicati firul de par in 4000, vedeti, se poate?
2.Balanta - cum bate vantul?Stanga?Dreapta?echilibruuuu fratilorrrr!indecis sau nehotarat?
3.Berbec - ok!You are the best!Ever!Centrul, miezului,dreptatii!si NU esti capos!AI ZIS!
4.Taur -calm!calm!calm!calm!calm!calm!calm!ISTERRRRRRRRRRRIIIIIIIICCCCCCCCC!end...
5.Pesti - deci doi!doua personalitati...doua fetze,doua vieti...in functie de interactionari...
6.Varsator - Tu esti Dumnezeu!Si ai cea mai grea misiune, dar esti perfect!Creeaza!
7.Sagetator - Pieptisorul lui, pana corbului...Altarul orgoliului!Smart&fun though!
8.Leu - miau!pisicuta nebuna!nu stiu daca torci sau ataci...tu stii oare?
9.Capricorn - nu esti singur pe planeta!incearca sa admiti asta?!si nici nu trebuie s-o repopulezi!
10.Rac - trei pasi inapoi, unul inainte.NU, nu mergi tu in directia buna, si restul in cea gresita :)
11.Fecioara - poate reusesti sa faci timpul sa stea in loc...pana atunci, stai tu in loc :)
si... Scorpion (dooh) - EU!EU!EU! - ti-a ajuns acul in ceafa!
Ce le-as ura eu zodiilor intr-o dimineata inainte sa iasa din casa?
Gemeni: NU bea cafea!
Fecioara: Bineinteles ca arati ravasitor!
Capricorn: Sa nu faci prea multe victime!
Leu: Be cool!Pe ei!Pe mama lor!
Pesti: Ai toata lumea la dispozitie!
Balanta: Spor la shopping!
Taur: O zi linistita, ca toate celelalte!
Berbec: Nu priva lumea de existenta-ti!
Varsator: Ai dreptate!
Sagetator: Ai grija la accidente!
Rac: Cum vrei tu!
Scorpion: NU te uraste nimeni!
Cam atat cu previziunile astrologice a` la moi.
Astrograme, compatibilitati si previziuni pe 009, fac la cerere, si nu inainte de-a semna un contract :)
N-am citit carti de specialitate, dar marturisesc ca am facut studii de caz :)
Printre primele intrebari pe care le pun in momentul in care cunosc un om nou se afla si : Ce zodie esti?
Apoi...ii studiez discret caracteristicile.
De-a lungul timpului mi-am facut niste statistici...comparatii, am cunoscut mai multi sagetatori, i-am analizat pe unul in functie de celalalt, si asa mai departe...
Acum as vrea sa fiu rautacioasa, sa dau din casa, sa trag doua, trei concluzii, despre fiecare figurina astrologica in parte...dupa cum urmeaza:
1.Gemeni - sinonimul cuvantului meticulos!Despicati firul de par in 4000, vedeti, se poate?
2.Balanta - cum bate vantul?Stanga?Dreapta?echilibruuuu fratilorrrr!indecis sau nehotarat?
3.Berbec - ok!You are the best!Ever!Centrul, miezului,dreptatii!si NU esti capos!AI ZIS!
4.Taur -calm!calm!calm!calm!calm!calm!calm!ISTERRRRRRRRRRRIIIIIIIICCCCCCCCC!end...
5.Pesti - deci doi!doua personalitati...doua fetze,doua vieti...in functie de interactionari...
6.Varsator - Tu esti Dumnezeu!Si ai cea mai grea misiune, dar esti perfect!Creeaza!
7.Sagetator - Pieptisorul lui, pana corbului...Altarul orgoliului!Smart&fun though!
8.Leu - miau!pisicuta nebuna!nu stiu daca torci sau ataci...tu stii oare?
9.Capricorn - nu esti singur pe planeta!incearca sa admiti asta?!si nici nu trebuie s-o repopulezi!
10.Rac - trei pasi inapoi, unul inainte.NU, nu mergi tu in directia buna, si restul in cea gresita :)
11.Fecioara - poate reusesti sa faci timpul sa stea in loc...pana atunci, stai tu in loc :)
si... Scorpion (dooh) - EU!EU!EU! - ti-a ajuns acul in ceafa!
Ce le-as ura eu zodiilor intr-o dimineata inainte sa iasa din casa?
Gemeni: NU bea cafea!
Fecioara: Bineinteles ca arati ravasitor!
Capricorn: Sa nu faci prea multe victime!
Leu: Be cool!Pe ei!Pe mama lor!
Pesti: Ai toata lumea la dispozitie!
Balanta: Spor la shopping!
Taur: O zi linistita, ca toate celelalte!
Berbec: Nu priva lumea de existenta-ti!
Varsator: Ai dreptate!
Sagetator: Ai grija la accidente!
Rac: Cum vrei tu!
Scorpion: NU te uraste nimeni!
Cam atat cu previziunile astrologice a` la moi.
Astrograme, compatibilitati si previziuni pe 009, fac la cerere, si nu inainte de-a semna un contract :)
marți, 13 ianuarie 2009
Sunt fericita. Deci expirata?
Am luat un comentariu de pe un articol(de-al meu) trecut ca pe o provocare...
Tanara domnisoara sustinea ca ma pricep mult mai bine la a scrie despre metamorfoze existentiale, chestii sentimentale, drame personale, intimitaturi picante, decat la subiecte de interes general cu public larg si vieti normale.
Asa o fi?
E drept, am inceput sa scriu pe acest blog dintr-o nevoie de justificare virtuala, ca o eliberare a constiintei, ca o parere in plus peste toate momentele mele de tacere penibila si absurda.
N-am avut completata o organigrama, un schelet, n-am pornit cu reguli de scris, si teme de abordat...
L-am numit universul meu virtual si l-am umplut de poze si de opinii proprii deoarece mi-am dorit sa-l personalizez cat mai mult posibil, sa fie un fel de reflexie a mea...in coltul acesta de internet.
Am vrut ca blogul sa devina oarecum uman, sa fie plin de cuvinte vii, ca si cum m-as intalni la o cafea cu fiecare cititor si i-as raspunde la intrebarea "ce-ai mai facut?" sau, "ce crezi despre?".
Mi-a placut sa ma joc de-a scriitoarea, sa detin controlul "coltului meu de internet" sa dau din taste si sa-mi simt mintea inundata de idei care n-aveau cum sa sufere cenzura. O fi abuz de putere?
Din joaca, am trecut la confesiuni...e drept, confesiuni sentimentale, existentiale, poate uneori prea personale, dar care intr-un final ma ajutau sa-mi depasesc momentele dificile...Eram intr-un fel de razboi privat care se transmitea totusi in direct...
Viata mea devenea o contradictie pana si pentru mine, o scriam si-o rescriam ca mai apoi s-o citesc, s-o analizez, poate si sa astept din partea cititorilor un sfat, o mana intinsa...de ce nu, o consolare...
De la franturi sentimentale, am zburat la jurnale de calatorie. Am reusit sa imi reconstruiesc propriul puzzle spiritual calatorind, transmitand emotiile mele din fiecare loc...
Curand mi-am dat seama ca toate starile mele, toate etapele mele, toate locurile vazute, ce mai, aproape toate intamplarile ma emotionau si prin prisma acestui blog. De ce? Pentru ca ajunsesem sa gandesc "o sa scriu despre asta" mai mereu. Locul meu trebuia sa devina VIU! Sa contina emotii, cuvinte, trairi, sentimente, oameni, intamplari!
Si e mare lucru sa construiesti un blog (fie el si necomercial) care sa redea realitatea si sa transpuna umanitatea de zi cu zi in pagini functionale cu refresh.
E drept, cititorii s-au inmultit, am ajuns sa fac parte din ceea ce unii numesc blogosfera, mi-am facut cativa prieteni noi foarte frumosi ca oameni, si a devenit un reflex scrisul...
Cam asta e rasplata...
Peste ceea ce s-a citit pana in momentul de fata, cursul vietii, soarta/destinul, a luat o turnura, in favoarea mea...sunt fericita!
Da, stiu, asta cu fericirea o turui aproape mereu, eu sunt fericita si daca ma latra cainii pe strada, reusesc cumva sa rad la pietrele de pe drum, lupt cu depresia facand misto de ea, si plang ca sa contribui la circuitul apei in natura...
Mormanul meu de articole "citite" insa reprezinta o dovada: am fost citita cel mai des cand scriam despre dilemele mintii mele nebune...am fost observata cand ma drogam cu esecuri sentimentale, am fost criticata pentru modul de viata, pentru expunere indecenta, etc...
Ori...cand...o buna parte din energia mea o depun acum...altundeva, acasica, si nu dau raportu', am activitati extrascolare, si-mi permit sa aberez pe blog...mi se transmit mesaje de genul "esti mai buna la..."
Stiu! Sunt capabila sa sufar atat de frumos :) Aproape ca e contagios, nu?
Dar acum sunt fericita! Sa zic de bine zilnic? Am mai scris ca nu am sa impart acel loc cu nimeni!E locul meu!
Imi permit sa public din cand in cand articole ironice si acide, scrise in stil propriu ; adica zurliu, pe diverse/perverse subiecte. Nu va asteptati la un talent spetzial, nu-l am... Cand critic politicienii, carciumile, bloggerii, sau cand vorbesc despre vreme, n-am cum s-o fac prea estetic...Prefer sa vorbesc (ca sa ma citez) in NEcunostinta de cauza!
Pentru ca sunt un copchil tembel care si-a tras blog si abereaza pe internet oameni buni!
Hai, ca iar am scris prea mult :)
Ce-am pierdut odata ce-am redevenit fericita?Am expirat?
Tanara domnisoara sustinea ca ma pricep mult mai bine la a scrie despre metamorfoze existentiale, chestii sentimentale, drame personale, intimitaturi picante, decat la subiecte de interes general cu public larg si vieti normale.
Asa o fi?
E drept, am inceput sa scriu pe acest blog dintr-o nevoie de justificare virtuala, ca o eliberare a constiintei, ca o parere in plus peste toate momentele mele de tacere penibila si absurda.
N-am avut completata o organigrama, un schelet, n-am pornit cu reguli de scris, si teme de abordat...
L-am numit universul meu virtual si l-am umplut de poze si de opinii proprii deoarece mi-am dorit sa-l personalizez cat mai mult posibil, sa fie un fel de reflexie a mea...in coltul acesta de internet.
Am vrut ca blogul sa devina oarecum uman, sa fie plin de cuvinte vii, ca si cum m-as intalni la o cafea cu fiecare cititor si i-as raspunde la intrebarea "ce-ai mai facut?" sau, "ce crezi despre?".
Mi-a placut sa ma joc de-a scriitoarea, sa detin controlul "coltului meu de internet" sa dau din taste si sa-mi simt mintea inundata de idei care n-aveau cum sa sufere cenzura. O fi abuz de putere?
Din joaca, am trecut la confesiuni...e drept, confesiuni sentimentale, existentiale, poate uneori prea personale, dar care intr-un final ma ajutau sa-mi depasesc momentele dificile...Eram intr-un fel de razboi privat care se transmitea totusi in direct...
Viata mea devenea o contradictie pana si pentru mine, o scriam si-o rescriam ca mai apoi s-o citesc, s-o analizez, poate si sa astept din partea cititorilor un sfat, o mana intinsa...de ce nu, o consolare...
De la franturi sentimentale, am zburat la jurnale de calatorie. Am reusit sa imi reconstruiesc propriul puzzle spiritual calatorind, transmitand emotiile mele din fiecare loc...
Curand mi-am dat seama ca toate starile mele, toate etapele mele, toate locurile vazute, ce mai, aproape toate intamplarile ma emotionau si prin prisma acestui blog. De ce? Pentru ca ajunsesem sa gandesc "o sa scriu despre asta" mai mereu. Locul meu trebuia sa devina VIU! Sa contina emotii, cuvinte, trairi, sentimente, oameni, intamplari!
Si e mare lucru sa construiesti un blog (fie el si necomercial) care sa redea realitatea si sa transpuna umanitatea de zi cu zi in pagini functionale cu refresh.
E drept, cititorii s-au inmultit, am ajuns sa fac parte din ceea ce unii numesc blogosfera, mi-am facut cativa prieteni noi foarte frumosi ca oameni, si a devenit un reflex scrisul...
Cam asta e rasplata...
Peste ceea ce s-a citit pana in momentul de fata, cursul vietii, soarta/destinul, a luat o turnura, in favoarea mea...sunt fericita!
Da, stiu, asta cu fericirea o turui aproape mereu, eu sunt fericita si daca ma latra cainii pe strada, reusesc cumva sa rad la pietrele de pe drum, lupt cu depresia facand misto de ea, si plang ca sa contribui la circuitul apei in natura...
Mormanul meu de articole "citite" insa reprezinta o dovada: am fost citita cel mai des cand scriam despre dilemele mintii mele nebune...am fost observata cand ma drogam cu esecuri sentimentale, am fost criticata pentru modul de viata, pentru expunere indecenta, etc...
Ori...cand...o buna parte din energia mea o depun acum...altundeva, acasica, si nu dau raportu', am activitati extrascolare, si-mi permit sa aberez pe blog...mi se transmit mesaje de genul "esti mai buna la..."
Stiu! Sunt capabila sa sufar atat de frumos :) Aproape ca e contagios, nu?
Dar acum sunt fericita! Sa zic de bine zilnic? Am mai scris ca nu am sa impart acel loc cu nimeni!E locul meu!
Imi permit sa public din cand in cand articole ironice si acide, scrise in stil propriu ; adica zurliu, pe diverse/perverse subiecte. Nu va asteptati la un talent spetzial, nu-l am... Cand critic politicienii, carciumile, bloggerii, sau cand vorbesc despre vreme, n-am cum s-o fac prea estetic...Prefer sa vorbesc (ca sa ma citez) in NEcunostinta de cauza!
Pentru ca sunt un copchil tembel care si-a tras blog si abereaza pe internet oameni buni!
Hai, ca iar am scris prea mult :)
Ce-am pierdut odata ce-am redevenit fericita?Am expirat?
De-a leapsa pe bloguri
Am primit si eu (in sfarsit) leapsa, de la Lia. Am vazut ca se poarta, imi place ideea, si am de gand s-o dau mai departe catre Buddha si Adi. Hai baieti!
La joacaaaaa!
1. Ce îti place sa faci atât de mult, încât ai plati pentru asta?
Imi plac pastele bolognese, si cand nu le gatesc eu, platesc pentru ele. Imi place Nemo, daca n-ar fi al meu as plati o fundatie de animale, o data pe saptamana sa-mi permita vizita de joaca cu necuvantatoarele. Imi place masajul la picioare :)
2. Daca ai afla astazi ca mai ai de trait exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?
Exact ce-am facut si ieri :) Traiesc oricum ca si cum fiecare zi ar fi ultima. Si daca mi s-ar da 5 ani, as lua-o ca pe un termen scadent fooooaaarte indepartat.
3. Daca ai câstiga un milion de euro neimpozabil, ai continua sa faci ce faci acum?
Sure, why not :) Mi-as permite sa am SI acest hobby :)
4. Peste 15 ani, ce ai vrea sa scrie pe prima pagina despre tine, în cel mai important ziar din tara? Care ar fi titlul articolului?
Celebra scriitoare, lanseaza al - X - lea volum, care intra direct in top...bla bla...bestseller...extraordinar, foarte bine scris, carti de succes...etc, samd...
5. Ce vrei sa spuna prietenii tai despre tine la ceremonia ta funerara?
Am vrea si noi sa murim in plin orgasm la 97 de ani ca si ea!!!! Ce batranica cool!
6. Dar pe piatra ta funerara ce vrei sa scrie despre tine?
Sub acest pamant ar fi trebuit sa se odihneasca Cristina, insa ne-am decis cu totii (mai mult ca sa fim siguri) s-o incineram si sa-i aruncam cenusa-n vant :)
7. Cand erai mic ce le raspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei sa te faci când vei fi mare?
- tanti aia misto din reclama la rujul rosu, de pe RTL
8. Ce ai face daca ai sti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, ca este imposibil sa esuezi?
Un bebe!
As face o carciuma...cu cele mai bune mancaruri, cea mai calda atmosfera...
O fundatie pentru animale...
9. Ce ai vrea sa le spuna copiii tai nepotilor tai despre tine?
Bunica voastra e zen, hippi, fashion,si singurul om din lume in fata caruia e musai sa fiti sinceri!
10. Daca ai putea acum sa te proiectezi în viitor, in ultima zi a vietii t
ale si sa îti iei un interviu, care sunt trei întrebari pe care ti le-ai adresa?
Esti fericita?
Nu te-ai plictisit sa traiesti 97 de ani?
Crezi ca si Dave Gahan a ajuns in rai?
La joacaaaaa!
1. Ce îti place sa faci atât de mult, încât ai plati pentru asta?
Imi plac pastele bolognese, si cand nu le gatesc eu, platesc pentru ele. Imi place Nemo, daca n-ar fi al meu as plati o fundatie de animale, o data pe saptamana sa-mi permita vizita de joaca cu necuvantatoarele. Imi place masajul la picioare :)
2. Daca ai afla astazi ca mai ai de trait exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?
Exact ce-am facut si ieri :) Traiesc oricum ca si cum fiecare zi ar fi ultima. Si daca mi s-ar da 5 ani, as lua-o ca pe un termen scadent fooooaaarte indepartat.
3. Daca ai câstiga un milion de euro neimpozabil, ai continua sa faci ce faci acum?
Sure, why not :) Mi-as permite sa am SI acest hobby :)
4. Peste 15 ani, ce ai vrea sa scrie pe prima pagina despre tine, în cel mai important ziar din tara? Care ar fi titlul articolului?
Celebra scriitoare, lanseaza al - X - lea volum, care intra direct in top...bla bla...bestseller...extraordinar, foarte bine scris, carti de succes...etc, samd...
5. Ce vrei sa spuna prietenii tai despre tine la ceremonia ta funerara?
Am vrea si noi sa murim in plin orgasm la 97 de ani ca si ea!!!! Ce batranica cool!
6. Dar pe piatra ta funerara ce vrei sa scrie despre tine?
Sub acest pamant ar fi trebuit sa se odihneasca Cristina, insa ne-am decis cu totii (mai mult ca sa fim siguri) s-o incineram si sa-i aruncam cenusa-n vant :)
7. Cand erai mic ce le raspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei sa te faci când vei fi mare?
- tanti aia misto din reclama la rujul rosu, de pe RTL
8. Ce ai face daca ai sti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, ca este imposibil sa esuezi?
Un bebe!
As face o carciuma...cu cele mai bune mancaruri, cea mai calda atmosfera...
O fundatie pentru animale...
9. Ce ai vrea sa le spuna copiii tai nepotilor tai despre tine?
Bunica voastra e zen, hippi, fashion,si singurul om din lume in fata caruia e musai sa fiti sinceri!
10. Daca ai putea acum sa te proiectezi în viitor, in ultima zi a vietii t
ale si sa îti iei un interviu, care sunt trei întrebari pe care ti le-ai adresa?Esti fericita?
Nu te-ai plictisit sa traiesti 97 de ani?
Crezi ca si Dave Gahan a ajuns in rai?
duminică, 11 ianuarie 2009
Tuberculosilor, natiunea ne vrea binele!
Am ajuns asta-seara in "la Mama" ne-am asezat, am comandat, si...asteptand papica, am aprins si noi o tigare.
De nicaieri, din piatra seaca, rasare un chelner la masa noastra: "Stiti, nu se fumeaza"
Noi (constinenti ca suntem totusi la sectiunea fumatori): "!?!?!? de cand?"
''Pai stiti...cu reglementarile...am fost nevoiti..." s-a balbait tanarul cu cateva explicatii...
I-am inmanat tacticos tigarile, aprinse si ne-am pus pe carcotic.
Jos in cafenea, se fuma, "pe riscul lor" dupa cum ni s-a explicat. Amenzile variaza intre 200 si 2000 de lei noi.
Am mormait cateva injuraturi, asa ca pentru noi, am halit repede si sec, si-am plecat, ca din pusca, aprinzandu-ne tigarile de dupa masa "copioasa" abia in fata restaurantului.
Da nenica!Bine ati venit in Romanica! Avem di tati! Si caini vagabonzi, si pusti aurolaci, si prea multi cersetori, si curve prea-scolite!Da' nu fumam in spatii publice!
N-avem locuri de parcare, n-avem curatenie in orase, n-avem reglementari privind drepturile simple ale cetateanului, n-avem suficiente medicamente in farmacii, n-avem spitale curate si demne, n-avem autostrazi de Europa, n-avem militieni cinstiti, ca sa nu mai vorbesc de gloata nesatula de sex oral care ne conduc cu pantalonii in vine! Ne conformam totusi normelor europene!
Care era problema cu spatiile pentru fumatori si pentru nefumatori?
Ati ridicat pretul tigarilor conform normelor de afara, ne-ati umplut pachetele de tutun cu poze photoshopate oribile care au menirea sa ne avertizeze, chipurile, nu dati tigari la chioscuri minorilor, si asa mai departe.
Constipatii aia de gandesc cu dosul, oare nu-si fumeaza tigara de dupa? Sau in abstinenta lor maxima, au mai decis ceva in favoarea noastra...a celor ce de buna voie si nesiliti de nimeni, dedicam plamanii nostri plin de nicotina necuratului!
N-o sa renunt la fumat pentru ca ati majorat pretul tigarilor!Nici pentru ca ati pus poze jenante!Nu ma mai atrag spatiile in care fumatul este interzis!
Am sa fumez la mine acasa! Cum, cred ca or sa fac multi altii de altfel.
Care-i scopul unei cafenele, pentru astia viciosii, daca nu poti aprinde o tigara?
Zic asa: unii vor renunta la tutun, altii vor renunta la locale. In ambele cazuri, bani mai putini pentru voi, cei ce va odihniti hemoroizii in functii de conducere pe la Stat.
Am o sugestie pentru astia cu reglementarile si legile de genul acesta: interziceti sexul in spatii publice! Am auzit ca se practica!
Pentru o mai mare reusita, eventual interziceti vanzarea de prezervative catre tinerii care au sub 30 de ani (cei trecuti de prima tinerete fac reumatism in cadrul acestor expuneri). Apoi interziceti avorturile!
Legalizati prostitutia, vorba celor de pa Parazitii...
Up your asses!
De nicaieri, din piatra seaca, rasare un chelner la masa noastra: "Stiti, nu se fumeaza"
Noi (constinenti ca suntem totusi la sectiunea fumatori): "!?!?!? de cand?"
''Pai stiti...cu reglementarile...am fost nevoiti..." s-a balbait tanarul cu cateva explicatii...
I-am inmanat tacticos tigarile, aprinse si ne-am pus pe carcotic.
Jos in cafenea, se fuma, "pe riscul lor" dupa cum ni s-a explicat. Amenzile variaza intre 200 si 2000 de lei noi.
Am mormait cateva injuraturi, asa ca pentru noi, am halit repede si sec, si-am plecat, ca din pusca, aprinzandu-ne tigarile de dupa masa "copioasa" abia in fata restaurantului.
Da nenica!Bine ati venit in Romanica! Avem di tati! Si caini vagabonzi, si pusti aurolaci, si prea multi cersetori, si curve prea-scolite!Da' nu fumam in spatii publice!
N-avem locuri de parcare, n-avem curatenie in orase, n-avem reglementari privind drepturile simple ale cetateanului, n-avem suficiente medicamente in farmacii, n-avem spitale curate si demne, n-avem autostrazi de Europa, n-avem militieni cinstiti, ca sa nu mai vorbesc de gloata nesatula de sex oral care ne conduc cu pantalonii in vine! Ne conformam totusi normelor europene!
Care era problema cu spatiile pentru fumatori si pentru nefumatori?
Ati ridicat pretul tigarilor conform normelor de afara, ne-ati umplut pachetele de tutun cu poze photoshopate oribile care au menirea sa ne avertizeze, chipurile, nu dati tigari la chioscuri minorilor, si asa mai departe.
Constipatii aia de gandesc cu dosul, oare nu-si fumeaza tigara de dupa? Sau in abstinenta lor maxima, au mai decis ceva in favoarea noastra...a celor ce de buna voie si nesiliti de nimeni, dedicam plamanii nostri plin de nicotina necuratului!
N-o sa renunt la fumat pentru ca ati majorat pretul tigarilor!Nici pentru ca ati pus poze jenante!Nu ma mai atrag spatiile in care fumatul este interzis!
Am sa fumez la mine acasa! Cum, cred ca or sa fac multi altii de altfel.
Care-i scopul unei cafenele, pentru astia viciosii, daca nu poti aprinde o tigara?
Zic asa: unii vor renunta la tutun, altii vor renunta la locale. In ambele cazuri, bani mai putini pentru voi, cei ce va odihniti hemoroizii in functii de conducere pe la Stat.
Am o sugestie pentru astia cu reglementarile si legile de genul acesta: interziceti sexul in spatii publice! Am auzit ca se practica!
Pentru o mai mare reusita, eventual interziceti vanzarea de prezervative catre tinerii care au sub 30 de ani (cei trecuti de prima tinerete fac reumatism in cadrul acestor expuneri). Apoi interziceti avorturile!
Legalizati prostitutia, vorba celor de pa Parazitii...
Up your asses!
joi, 8 ianuarie 2009
Schizofrenia din fiecare iubire
Daca voi incerca sa demolez argumentele pro iubire voi fi oare aspru judecata?
Vorbeam astazi cu cineva care-mi spunea "cand iubesc, iubesc!nu mai e loc de depresii, de intrebari, iubesc cu toata fiinta, sunt complet dedicata, si deloc afectata".
Eu sunt de parere ca odata ajunsi intr-o anumita stare sentimentala devenim vulnerabili subconstientului nostru bolnav. Si pentru ca e vorba de subconstient putem doar pe alocuri sa ne cenzuram si controlam reactiile adverse.
La mine cel putin am observat o anumita tipologie de-a dreptul ridicola si incontrolabila...
Sentimentele mele oricat de spontane, puternice sau reale ar fi, ies la suprafata numai dupa un anumit tip de stimulare. Trebuie sa fiu mai intai iubita, si apoi ajung sa iubesc. Paradoxal, iubirea exista deja in mintea si in sufletul meu insa ca o masura de precautie suplimentara, nu se lasa niciodata exploatata.
Ma confrunt de fiecare data cu necesitatea acuta de a-mi confirma de zeci de ori sentimentele partenerului, ma lupt cu o neincredere acerba, pana ajung de fapt sa-mi marturisesc ce simt. Am chiar frustrari asimilate din incapacitatea mea de-a raspunde la stimuli sentimentali.
De ce am nevoie de aceste confirmari pe care le privesc oricum sceptic?
Daruirea apare abia dupa ce sunt indeplinite criteriile mentionate mai sus. Imi marturisesc cele simtite, devin poate mai maleabila, ma contopesc in gandire cu cel ales.
Posibil ca in aceste momente devin mai putin cerebrala, scutita de lupta cu subcontientul, abia acum imi permit clipe de rasfat sentimental. Iubesc!Sunt iubita.
Savurez!
Apare starea euforica in care simti ca trebuie sa dai mai mult, ca poti sa oferi mai mult, ca poti sa te indopi cu sentimente, fara a ajunge la saturatie. Suntem cu totii capabili sa ne cultivam iubirea de asa natura incat ea sa devina mai puternica in fiecare clipa.
Mintea mea psihotica percepe insa aceasta treapta sentimentala ca un hop. Ce se intam
pla? Masochismul pune stapanire pe mine...
Aici vroiam sa ajung, sa analizez aceste episoade schizofrenice ale iubirii. De ce? De ce nu ne putem stapanii subconstientul in momente de fericire absoluta? Suntem (sunt) sclavi ai temerilor si ticurilor, desi am ajuns intr-un loc frumos, greu accesibil, care se presupune a fi dominat de daruire.
Care sunt incercarile la care suntem supusi in momentul in care trebuie sa constientizam ca de fapt jumatate din sufletul nostru nu ne mai apartine? Care sunt cauzele? Efectele?
Urmez acelasi traseu, am invatat sa-l identific si intr-o oarecare masura sa-l evit. Ca sa-l si stapanesc trebuie sa-l infrut si sa-i gasesc mai intai cauzele.
Cei ce ma cunosc indeaproape imi spuneau "ai fear of commitment".Cand ajungi intr-un anumit loc, intr-o anumita etapa, incerci sa-ti iei toate masurile de precautie fara sa stii de ce sau pentru ce. Previi ca sa nu tratezi, nestiind ca poate nici nu se pune problema de tratament.
Ok, aceste aspecte le-am dibuit. Mai greu a fost sa le admit si recunosc... Persist cu intrebarea: de ce?
Are cineva vreun leac?Anyone? Freud ar spune clar ca sexualitatea mea este inhibata de amintirea imaginii severe a tatalui :) Dar, ce stie el?!
Ma panichez deoarece cand ajung in aceasta etapa ma infig intr-un soi de joc psihotic intre mine si mine. Fata amorezata VS fata inveninata! Si ghiciti cine are de suferit?
Ca sa revin la cele spuse la inceputul textului, iubirea, daruirea, fidelitatea absoluta, credeti ca sunt intangibile cand e vorba de proprii demoni?
Cred ca oricat de frumosi ar fi oamenii cand se indragostesc, o anumita bucata din mintea si din sufletul lor devine de nestapanit. Asa se nasc fobiile. Asa devin gelosi. Asa devin mai puternici pentru a-si proteja jumatatea. Asa devin paranoici. Devin bolnavi din iubire, devin sclavi ai dragostei, devin oropsiti ai relatiilor, darnici cu bucati din viata...
Si totusi...iubirea e frumoasa!
Viata e compusa din etape...Noi avem mijloacele traversarii lor...
La fel si iubirea :)
Vorbeam astazi cu cineva care-mi spunea "cand iubesc, iubesc!nu mai e loc de depresii, de intrebari, iubesc cu toata fiinta, sunt complet dedicata, si deloc afectata".
Eu sunt de parere ca odata ajunsi intr-o anumita stare sentimentala devenim vulnerabili subconstientului nostru bolnav. Si pentru ca e vorba de subconstient putem doar pe alocuri sa ne cenzuram si controlam reactiile adverse.
La mine cel putin am observat o anumita tipologie de-a dreptul ridicola si incontrolabila...
Sentimentele mele oricat de spontane, puternice sau reale ar fi, ies la suprafata numai dupa un anumit tip de stimulare. Trebuie sa fiu mai intai iubita, si apoi ajung sa iubesc. Paradoxal, iubirea exista deja in mintea si in sufletul meu insa ca o masura de precautie suplimentara, nu se lasa niciodata exploatata.
Ma confrunt de fiecare data cu necesitatea acuta de a-mi confirma de zeci de ori sentimentele partenerului, ma lupt cu o neincredere acerba, pana ajung de fapt sa-mi marturisesc ce simt. Am chiar frustrari asimilate din incapacitatea mea de-a raspunde la stimuli sentimentali.
De ce am nevoie de aceste confirmari pe care le privesc oricum sceptic?
Daruirea apare abia dupa ce sunt indeplinite criteriile mentionate mai sus. Imi marturisesc cele simtite, devin poate mai maleabila, ma contopesc in gandire cu cel ales.
Posibil ca in aceste momente devin mai putin cerebrala, scutita de lupta cu subcontientul, abia acum imi permit clipe de rasfat sentimental. Iubesc!Sunt iubita.
Savurez!
Apare starea euforica in care simti ca trebuie sa dai mai mult, ca poti sa oferi mai mult, ca poti sa te indopi cu sentimente, fara a ajunge la saturatie. Suntem cu totii capabili sa ne cultivam iubirea de asa natura incat ea sa devina mai puternica in fiecare clipa.
Mintea mea psihotica percepe insa aceasta treapta sentimentala ca un hop. Ce se intam
pla? Masochismul pune stapanire pe mine...Aici vroiam sa ajung, sa analizez aceste episoade schizofrenice ale iubirii. De ce? De ce nu ne putem stapanii subconstientul in momente de fericire absoluta? Suntem (sunt) sclavi ai temerilor si ticurilor, desi am ajuns intr-un loc frumos, greu accesibil, care se presupune a fi dominat de daruire.
Care sunt incercarile la care suntem supusi in momentul in care trebuie sa constientizam ca de fapt jumatate din sufletul nostru nu ne mai apartine? Care sunt cauzele? Efectele?
Urmez acelasi traseu, am invatat sa-l identific si intr-o oarecare masura sa-l evit. Ca sa-l si stapanesc trebuie sa-l infrut si sa-i gasesc mai intai cauzele.
Cei ce ma cunosc indeaproape imi spuneau "ai fear of commitment".Cand ajungi intr-un anumit loc, intr-o anumita etapa, incerci sa-ti iei toate masurile de precautie fara sa stii de ce sau pentru ce. Previi ca sa nu tratezi, nestiind ca poate nici nu se pune problema de tratament.
Ok, aceste aspecte le-am dibuit. Mai greu a fost sa le admit si recunosc... Persist cu intrebarea: de ce?
Are cineva vreun leac?Anyone? Freud ar spune clar ca sexualitatea mea este inhibata de amintirea imaginii severe a tatalui :) Dar, ce stie el?!
Ma panichez deoarece cand ajung in aceasta etapa ma infig intr-un soi de joc psihotic intre mine si mine. Fata amorezata VS fata inveninata! Si ghiciti cine are de suferit?
Ca sa revin la cele spuse la inceputul textului, iubirea, daruirea, fidelitatea absoluta, credeti ca sunt intangibile cand e vorba de proprii demoni?
Cred ca oricat de frumosi ar fi oamenii cand se indragostesc, o anumita bucata din mintea si din sufletul lor devine de nestapanit. Asa se nasc fobiile. Asa devin gelosi. Asa devin mai puternici pentru a-si proteja jumatatea. Asa devin paranoici. Devin bolnavi din iubire, devin sclavi ai dragostei, devin oropsiti ai relatiilor, darnici cu bucati din viata...
Si totusi...iubirea e frumoasa!
Viata e compusa din etape...Noi avem mijloacele traversarii lor...
La fel si iubirea :)
luni, 5 ianuarie 2009
Cele sfinte sa ma ierte!
Nici nu stiu cum sa abordez problema... Asa-mi trebuie daca ma uit la televizor. Chiar si fara sa vreau! Imi vine sa-mi pun lama pe vena sa tasneasca pe plasma ultramoderna!
Am ajuns astazi dintr-o intamplare la o reprezentanta auto, cu unele probleme la masina (lui).
Am avut de asteptat cam jumatate de ora, cafeaua era oribila, in showroom n-aveam prea multe de vazut/testat, asa ca m-am tolanit plictisita pe o canapea si mi-am obosit ochii inspre TV. Erau stiri.
Ce-am aflat?( La naiba ca ma simt atat de violata cu informatii oribile!)
A crescut heuroiul... Peste patru lei grei...
Un cal a fost abandonat inspre moarte de stapan...(aici mi-am acoperit ochii si urechile pe cat posibil, insa tot am auzit cate ceva).
In noaptea de Boboteaza fetele isi pun busuioc sub perna ca sa-si viseze ursitul (cum le-o fi norocul maica) si animalele vorbesc...
Am de gand sa port o conversatie cu Nemo, cu siguranta imi poate detalia durerile cauzate de nisipul din vezica-i si-mi poate spune cum se simte dupa noul regim sau...daca i-ar placea sa-l epilez peste tot si sa pretindem ca-i egiptean. Exotic nu?
Ultima stire care m-a oripilat de-a dreptul ; apa sfintita din Constanta.
Asadar: se dau cateva butoaie sanatoase din plastic, umplute cu apa de la robinet/furtun. Corect? Da!
Parintele (Sfintia Sa?!?!???) se plimba relativ sictirit printre recipiente si-si spala degetele... (am inteles c-ar trebui de fapt sa faca semnul crucii) pe rand in fiecare dintre ele. Rezultatul? Apa sfintita!
Sunt o persoana relativ permisiva, puterea mea de credinta creste cu fiecare zi, si Dumneze-ul la care ma rog eu este unul frumos sadit in fiecare dintre noi. Am niste convingeri religioase puternice si nu mi-e frica sa le dezbat...insa nu acum, nu in aceasta scriere.
Acum ma intreb doar CUM poate parintele sa sfinteasca apa cu o atingere a mainii? Stiu ca multi dintre voi imi veti exemplifica rugaciunile si ritualul sacru din tot acest timp, sau ma veti intreba cum de n-am stiu despre aceste lucruri pana acum. Cum credeam eu ca se "fabrica" aceasta licoare divina? Ei bine, habar n-am!
N-a fost socul vietii mele caci ajung foarte rar la biserica, am un singur lacas de cult pe care-l vizitez cu scopul precis de-a aprinde doua lumari, una pentru sufletul celor plecati, alta pentru sufletul meu si-a celor dragi. Intotdeauna ii spun lui Dumnezeu ce-am de spus, verde-n fata, deloc poetic, ca de la prieten la prieten.
Nu ma intereseaza apa sfintita. Nu cred in acest concept de marketing pentru care fac pariu ca maine cel putin 50 de pensionari din toata tara isi vor da duhul sau vor umple saloanele spitalelor de urgenta. Cum asa? La cozile interminabile, alaturi de ceilalti credinciosi piosi care se vor injura intr-u numele Domnului pentru un pet (aka sticla de plastic) cu apa.
Sunt prea mica sa ma lupt cu informatii atat de voluminoase, dar pentru ca inca exista libertate de expresie...mi-am permis, ca de obicei, o umila parere.
Iertate sa-mi fie pacatele :)
Am ajuns astazi dintr-o intamplare la o reprezentanta auto, cu unele probleme la masina (lui).
Am avut de asteptat cam jumatate de ora, cafeaua era oribila, in showroom n-aveam prea multe de vazut/testat, asa ca m-am tolanit plictisita pe o canapea si mi-am obosit ochii inspre TV. Erau stiri.
Ce-am aflat?( La naiba ca ma simt atat de violata cu informatii oribile!)
A crescut heuroiul... Peste patru lei grei...
Un cal a fost abandonat inspre moarte de stapan...(aici mi-am acoperit ochii si urechile pe cat posibil, insa tot am auzit cate ceva).
In noaptea de Boboteaza fetele isi pun busuioc sub perna ca sa-si viseze ursitul (cum le-o fi norocul maica) si animalele vorbesc...
Am de gand sa port o conversatie cu Nemo, cu siguranta imi poate detalia durerile cauzate de nisipul din vezica-i si-mi poate spune cum se simte dupa noul regim sau...daca i-ar placea sa-l epilez peste tot si sa pretindem ca-i egiptean. Exotic nu?Ultima stire care m-a oripilat de-a dreptul ; apa sfintita din Constanta.
Asadar: se dau cateva butoaie sanatoase din plastic, umplute cu apa de la robinet/furtun. Corect? Da!
Parintele (Sfintia Sa?!?!???) se plimba relativ sictirit printre recipiente si-si spala degetele... (am inteles c-ar trebui de fapt sa faca semnul crucii) pe rand in fiecare dintre ele. Rezultatul? Apa sfintita!
Sunt o persoana relativ permisiva, puterea mea de credinta creste cu fiecare zi, si Dumneze-ul la care ma rog eu este unul frumos sadit in fiecare dintre noi. Am niste convingeri religioase puternice si nu mi-e frica sa le dezbat...insa nu acum, nu in aceasta scriere.
Acum ma intreb doar CUM poate parintele sa sfinteasca apa cu o atingere a mainii? Stiu ca multi dintre voi imi veti exemplifica rugaciunile si ritualul sacru din tot acest timp, sau ma veti intreba cum de n-am stiu despre aceste lucruri pana acum. Cum credeam eu ca se "fabrica" aceasta licoare divina? Ei bine, habar n-am!
N-a fost socul vietii mele caci ajung foarte rar la biserica, am un singur lacas de cult pe care-l vizitez cu scopul precis de-a aprinde doua lumari, una pentru sufletul celor plecati, alta pentru sufletul meu si-a celor dragi. Intotdeauna ii spun lui Dumnezeu ce-am de spus, verde-n fata, deloc poetic, ca de la prieten la prieten.
Nu ma intereseaza apa sfintita. Nu cred in acest concept de marketing pentru care fac pariu ca maine cel putin 50 de pensionari din toata tara isi vor da duhul sau vor umple saloanele spitalelor de urgenta. Cum asa? La cozile interminabile, alaturi de ceilalti credinciosi piosi care se vor injura intr-u numele Domnului pentru un pet (aka sticla de plastic) cu apa.
Sunt prea mica sa ma lupt cu informatii atat de voluminoase, dar pentru ca inca exista libertate de expresie...mi-am permis, ca de obicei, o umila parere.
Iertate sa-mi fie pacatele :)
Drumul cel mai scurt
Care-i cel mai scurt drum spre cunoasterea absoluta de sine?
Trebuie sa existe vreo cale mai usor de strabatut, fara a intampina etapele vietii cu bratele deschise si legati la ochi... Trebuie sa ne gasim cel mai intunecat colt de suflet fara sa si incasam palmele destinului...
Si alergam cu totii spre cunoasterea interioara ca si cum ar fi o cursa personala spre cel mai semnificativ premiu castigat vreodata... Daca devenim stapanii celor mai marunte ganduri, putem lupta cu timpul, destinul, tristetea fiind in totala cunostinta de cauza?
Am avut momente de ratacire mentala, mi-am permis cateva zeci de ganduri cu tenta filosofica care sa ma rupa din realitatea cotidiana in care am revenit...
Am cerut cu adevarat de la viata doua lucruri pana acum. Sa imi gasesc pacea sufleteasca...si-am reusit intr-o proportie incurajatoare. Am mai cerut acces la mine. Aici am de invatat in fiecare zi. Pentru ca am cerut cu convingerea ca nu am nevoie decat de aceste doua lucruri.
Mintea noastra nu percepe timpul ca fiind un impediment... Evoluam inconstient cu sprijinul secundelor. Cati dintre voi constentizati ca timpul chiar daca nu poate fi rascumparat, inseamna cunoastere?
Si cati dintre noi constientizam ca linistea noastra si atingerea EU-lui intern se realizeaza doar in momentul in care esti gata sa renunti la ele in detrimentul omului de langa tine? Le dobandesti pentru a le darui. Pentru ca nu ne sunt utile in scopuri egoiste... Pentru ca nu suntem creati ca fiinte intregi. Suntem jumatati.
Paradoxal, fiind jumatati, nu avem suflete pereche, ci avem celelalte jumatati.
Dar si aici ma bantuie intrebarea: care-i drumul cel mai scurt spre jumatatea mea perfecta? Trebuie sa existe un minim de vigilenta care sa ne protejeze de aparitiile fantomatice...cu iz de jumatate, pe care sufletele noastre flamande sunt gata sa le ingurgiteze uitand ca indigestia din final ar putea fi fatala.
Ma pierd in mii de ganduri prefabricate pentru ca mi-e frica sa calc in lumea reala. Prefer sa fruzaresc sentimente contradictorii decat sa intampin trairi banale. In universul in care eu gandesc prea mult, in lumea mea de basm virtual compusa din maxime si cugetari, raspunsurile vin singure din cuvintele frumos asezate pe rafturile memoriei si ale bagajului emotional.
Ma simt la inceput de drum... Chiar daca realizez cu fiecare zi trecuta ca inceputul meu e de fapt un minunat parcurs...
Lupt pentru a-mi invinge teama de fericire. Mi-e teama intradevar, mi-e frica sa respir prea insetata, mi-e frica sa adorm cu zambetul pe buze, sa rad prea cu pofta, sa uit prea curand, sa traiesc prea frumos. Caut cel mai scurt drum spre sufletul meu! Chiar daca sunt stangace, neindemanatica, tremur, totusi traiesc invatand sa imi infrunt demonii si spaima fiecarui moment frumos.
Concluzionez cu un citat pe care l-am gasit astazi si mi s-a parut relevant:
"Nimeni nu poate sa se intoarca in timp si sa fabrice un nou inceput, dar oricine poate incepe AZI si sa fabrice un nou sfarsit." - Maria Robinson
just some thoughts :)
Trebuie sa existe vreo cale mai usor de strabatut, fara a intampina etapele vietii cu bratele deschise si legati la ochi... Trebuie sa ne gasim cel mai intunecat colt de suflet fara sa si incasam palmele destinului...
Si alergam cu totii spre cunoasterea interioara ca si cum ar fi o cursa personala spre cel mai semnificativ premiu castigat vreodata... Daca devenim stapanii celor mai marunte ganduri, putem lupta cu timpul, destinul, tristetea fiind in totala cunostinta de cauza?
Am avut momente de ratacire mentala, mi-am permis cateva zeci de ganduri cu tenta filosofica care sa ma rupa din realitatea cotidiana in care am revenit...
Am cerut cu adevarat de la viata doua lucruri pana acum. Sa imi gasesc pacea sufleteasca...si-am reusit intr-o proportie incurajatoare. Am mai cerut acces la mine. Aici am de invatat in fiecare zi. Pentru ca am cerut cu convingerea ca nu am nevoie decat de aceste doua lucruri.
Mintea noastra nu percepe timpul ca fiind un impediment... Evoluam inconstient cu sprijinul secundelor. Cati dintre voi constentizati ca timpul chiar daca nu poate fi rascumparat, inseamna cunoastere?
Si cati dintre noi constientizam ca linistea noastra si atingerea EU-lui intern se realizeaza doar in momentul in care esti gata sa renunti la ele in detrimentul omului de langa tine? Le dobandesti pentru a le darui. Pentru ca nu ne sunt utile in scopuri egoiste... Pentru ca nu suntem creati ca fiinte intregi. Suntem jumatati.
Paradoxal, fiind jumatati, nu avem suflete pereche, ci avem celelalte jumatati.
Dar si aici ma bantuie intrebarea: care-i drumul cel mai scurt spre jumatatea mea perfecta? Trebuie sa existe un minim de vigilenta care sa ne protejeze de aparitiile fantomatice...cu iz de jumatate, pe care sufletele noastre flamande sunt gata sa le ingurgiteze uitand ca indigestia din final ar putea fi fatala.
Ma pierd in mii de ganduri prefabricate pentru ca mi-e frica sa calc in lumea reala. Prefer sa fruzaresc sentimente contradictorii decat sa intampin trairi banale. In universul in care eu gandesc prea mult, in lumea mea de basm virtual compusa din maxime si cugetari, raspunsurile vin singure din cuvintele frumos asezate pe rafturile memoriei si ale bagajului emotional.
Ma simt la inceput de drum... Chiar daca realizez cu fiecare zi trecuta ca inceputul meu e de fapt un minunat parcurs...
Lupt pentru a-mi invinge teama de fericire. Mi-e teama intradevar, mi-e frica sa respir prea insetata, mi-e frica sa adorm cu zambetul pe buze, sa rad prea cu pofta, sa uit prea curand, sa traiesc prea frumos. Caut cel mai scurt drum spre sufletul meu! Chiar daca sunt stangace, neindemanatica, tremur, totusi traiesc invatand sa imi infrunt demonii si spaima fiecarui moment frumos.
Concluzionez cu un citat pe care l-am gasit astazi si mi s-a parut relevant:
"Nimeni nu poate sa se intoarca in timp si sa fabrice un nou inceput, dar oricine poate incepe AZI si sa fabrice un nou sfarsit." - Maria Robinson
just some thoughts :)
joi, 1 ianuarie 2009
01.01.09 Noul meu an :)
Am inchis capitolul! Am ars cartea! I-am ingropat cenusa in nisip, si-apoi am fugit cu o sticla de sampanie in mana urland "Sayonara mother..., bye fucking bye, adios amigos, arrividerci, PA"
In toata tevatura lui 008 mi-am propus stingher ca pana la finele lui, sa-mi...iau...o...casa :)
Si cum nu puteam sa las sa treaca anul fara sa fac si acest lucru, ca in rest le facusem pe toate...am dat o fuga la Ikea si mi-a luat o mandrete de casuta.
Casuta din turta dulce! Daca toate celelalte fapte "simbolice" ale lui 008 au fost facute sub taisul ascutit al ironiei si al nebuniei temporare, macar casa mea cea noua are un gust dulce si aromat.
N-aveam nimic planificat de Revelion (apropo, stie careva istoria cuvantului revelion?) asa ca ne-am lasat purtati de val. La propriu! In loc sa ajungem acasa cu cele doua pahare pentru sampanie ce isi asteptau inaugurarea, lumanarelele rosii de fructe de padure si bineinteles casa mea din turta dulce cu nasurei de bombonele, am ajuns pe...autostrada soarelui...directia...Vama Veche!Doar noi doi.
Tot drumul n-am putut sa-mi stapanesc disperarea cu care-mi doream sa treaca minutele, orele, sa treaca de miezul noptii!Pentru ca ar fi singura modalitate prin care pot invinge timpul. Am rabdare, el trece oricum.
Mi-am amintit de Revelionul in care, copil fiind, m-am trezit, m-am ascuns sub masa, pentru ca cei mari petreceau, nu m-au observat, iar de acolo de sub masa le sterpeleam tiptil paharele de sampanie...pana m-am ametit destul de bine.
Prima mea petrecere de Revelion, pe la 12 ani, am invitat toti colegii de scoala, si-am pus-o pe mama in fata faptului implinit. Au cedat si m-au lasat sa-mi organizez party-ul. La miezul noptii am iesit toti pe balcon cu stelute/artificii in mana, iar eu, accidental i-am infipt in coltul ochiului Oanei, capatul unei stelute. Totul s-a terminat insa cu bine, nimeni n-a ramas cu handicapuri.
Imi mai amintesc cand pe la 15 ani, avand o pasiune nebuna pentru un...tanar, le-am spus parintilor mei ca am fost invitata la o petrecere, undeva in oras, dar de fapt eu urma sa merg cu grupul lui de prieteni la o cabana in afara orasului, pentru trei zile. Dupa prima zi, ai mei, innebuniti de spaima mi-au gasit agenda cu numere de telefon, au sunat toti prietenii mei si intr-un final au aflat de mica mea escapada. "Las-o ca se intoarce ea,cand i-o fi foame". Si asa a fost. M-am intors spasita, si dezamagita din punct de vedere sentimental. Si mi-am savurat pedeapsa alor mei timp de o luna.
Acum imi vine sa rad cand imi aduc aminte : "N-ai voie la tv".
Revenind la ultimele ore de 008, am ajuns pe plaja in Vama, la minus 9 grade, sub un cer extraordinar de aproape, plin de stele, cum n-am vazut niciodata intr-o noapte de vara. Nisipul era amestecat cu zapada inghetata, iar marea gri batea din valuri spargand cumva pustiul.
Am ras de ultimele minute din an, ne-am propus cativa primi pasi de facut in 009, si-apoi am desfacut sampaniile pe plaja, tremurand de frig si privind artificiile ce impanzeau cerul.
Anul cel vechi si ponosit ne-a pus incercarile infinite la picioare, iar acum intram in noul an ce are ca principala tinta perfectiunea noastra ca fiinta. Asta cred eu.
Drumul de intoarcere a fost placut, linistit, am ras si-am cantat cu Abba "Happy New Year" cu sticla de sampanie in mana.
Am ajuns dimineata acasa, cu o sacosa plina de tortillas de la singurul loc deschis, un restaurant mexican.
Acasa am mai deschis o sticla de sampanie, am ciocnit, pentru ca acest nou inceput merita sarbatorit atat cat pot duce...(in doi)
Cu sampanie la micul dejun, pe masuta roz bombon, langa cele mai frumoase citate de iubire din lume!
La multi ani!
In toata tevatura lui 008 mi-am propus stingher ca pana la finele lui, sa-mi...iau...o...casa :)
Si cum nu puteam sa las sa treaca anul fara sa fac si acest lucru, ca in rest le facusem pe toate...am dat o fuga la Ikea si mi-a luat o mandrete de casuta.
Casuta din turta dulce! Daca toate celelalte fapte "simbolice" ale lui 008 au fost facute sub taisul ascutit al ironiei si al nebuniei temporare, macar casa mea cea noua are un gust dulce si aromat.
N-aveam nimic planificat de Revelion (apropo, stie careva istoria cuvantului revelion?) asa ca ne-am lasat purtati de val. La propriu! In loc sa ajungem acasa cu cele doua pahare pentru sampanie ce isi asteptau inaugurarea, lumanarelele rosii de fructe de padure si bineinteles casa mea din turta dulce cu nasurei de bombonele, am ajuns pe...autostrada soarelui...directia...Vama Veche!Doar noi doi.
Tot drumul n-am putut sa-mi stapanesc disperarea cu care-mi doream sa treaca minutele, orele, sa treaca de miezul noptii!Pentru ca ar fi singura modalitate prin care pot invinge timpul. Am rabdare, el trece oricum.
Mi-am amintit de Revelionul in care, copil fiind, m-am trezit, m-am ascuns sub masa, pentru ca cei mari petreceau, nu m-au observat, iar de acolo de sub masa le sterpeleam tiptil paharele de sampanie...pana m-am ametit destul de bine.
Prima mea petrecere de Revelion, pe la 12 ani, am invitat toti colegii de scoala, si-am pus-o pe mama in fata faptului implinit. Au cedat si m-au lasat sa-mi organizez party-ul. La miezul noptii am iesit toti pe balcon cu stelute/artificii in mana, iar eu, accidental i-am infipt in coltul ochiului Oanei, capatul unei stelute. Totul s-a terminat insa cu bine, nimeni n-a ramas cu handicapuri.
Imi mai amintesc cand pe la 15 ani, avand o pasiune nebuna pentru un...tanar, le-am spus parintilor mei ca am fost invitata la o petrecere, undeva in oras, dar de fapt eu urma sa merg cu grupul lui de prieteni la o cabana in afara orasului, pentru trei zile. Dupa prima zi, ai mei, innebuniti de spaima mi-au gasit agenda cu numere de telefon, au sunat toti prietenii mei si intr-un final au aflat de mica mea escapada. "Las-o ca se intoarce ea,cand i-o fi foame". Si asa a fost. M-am intors spasita, si dezamagita din punct de vedere sentimental. Si mi-am savurat pedeapsa alor mei timp de o luna.
Acum imi vine sa rad cand imi aduc aminte : "N-ai voie la tv".
Revenind la ultimele ore de 008, am ajuns pe plaja in Vama, la minus 9 grade, sub un cer extraordinar de aproape, plin de stele, cum n-am vazut niciodata intr-o noapte de vara. Nisipul era amestecat cu zapada inghetata, iar marea gri batea din valuri spargand cumva pustiul.
Am ras de ultimele minute din an, ne-am propus cativa primi pasi de facut in 009, si-apoi am desfacut sampaniile pe plaja, tremurand de frig si privind artificiile ce impanzeau cerul.
Anul cel vechi si ponosit ne-a pus incercarile infinite la picioare, iar acum intram in noul an ce are ca principala tinta perfectiunea noastra ca fiinta. Asta cred eu.
Drumul de intoarcere a fost placut, linistit, am ras si-am cantat cu Abba "Happy New Year" cu sticla de sampanie in mana.
Am ajuns dimineata acasa, cu o sacosa plina de tortillas de la singurul loc deschis, un restaurant mexican.
Acasa am mai deschis o sticla de sampanie, am ciocnit, pentru ca acest nou inceput merita sarbatorit atat cat pot duce...(in doi)
Cu sampanie la micul dejun, pe masuta roz bombon, langa cele mai frumoase citate de iubire din lume!
La multi ani!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
http://sabbrasthughts.blogspot.com
Postări
Comentarii