miercuri, 28 ianuarie 2009

Intr-o lume perfecta

...nu exista zile triste...
Nu exista zile mohorate si ploioase, nu exista cer gri, vant rece, asfalt ud si murdar, copaci goi scheletici, pasari zgriburite, munti de gunoaie, stradute care miros a urina, zgomod vulgar, sirene de ambulante blocate in trafic, bolnavi care-si asteapta medicii...
Nu sunt deloc trista, poate-ar trebui, sa vad, sa simt mai des, sa aud, sa nu ignor suferinta celor din jur, sa nu ma ascund in lumea mea roz de toata durerea ce se lasa purtata de vant pe crestetul fiecaruia dintre noi, la un moment dat.
Mi-e teama uneori...cand ies din casa, si merg cu capul in jos, grabita, s-ajung cat mai repede la birou...sa nu casc ochii la lume...sa nu aud nimic...
Ati vazut vreodata privirea cainilor vagabonzi? Iarna? I-ati vazut cum stau chirciti pe langa vreo sursa de caldura? Se plimba repede si prudenti, ocolind oamenii, si cand te uiti spre el fuge, fara sa aiba curajul sa te priveasca in ochi? Daca totusi le vezi ochii...acei ochi mari, caprui, parca pe jumatate inchisi ce ascund atat de multa frica si tristete... Coditele lor stau vesnic ascunse intre picioare, urechile lor au uitat sa se ridice, nu mai sunt curiosi si nici veseli...chiar daca le dai mancare, se apropie prudent...asteptand parca o capcana...
Cei bolnavi...Doamne, asteptand cuminti in suferinta lor...nu plang, nu vor decat liniste...intr-un oras in care linistea a apus demult.
Ati vazut vreodata mainile unui cersetor batran? Ati vazut cata rusine ascunde chipul lor? Indiferent de nationalitate, cei batrani, par sa fi prins alte vremuri, mai demne...Nu vorbesc de aurolacii ametiti care duhnesc a bronz, vorbesc de batranii curati, care intind o mana trecatorilor...Batranele care vand servetele la metrou, si tin o iconita in mana...
Cei care in ciuda anilor multi ce-i duc in spate, stau cat e ziua de lunga la mila oamenilor grabiti ce rareori ajung sa-i observe... Cei care n-au familii...n-au loc in azilul de batrani, n-au case, asigurari medicale, n-au o masa calda...
Nu stie nimeni cat traiesc...Cand mor?Unde se duc? Unde dorm?Ce mananca? Cum suna vocea lor?Ce inseamna viata lor?E cineva curios?
Ce vad...(uneori cand am curajul sa ma uit) si ma intristeaza...oamenii saraci. Saraci, decenti, curati, insa modest imbracati... Iti dai seama de oboseala lor, de aerul lor pierdut, le privesti mainile...parul, pantofii...Toate sunt ingrijite, insa toate sunt ponosite. Fac parte dintr-o alta lume, o lume in care viata inseamna munca de dimineata pana seara, pe bani putini...
Uneori vad cate o mama, modest imbracata, imbatranita prematur, alaturi copilul, straluceste. Copilul are hainutele noi, este dolofan, rade. Ea...incearca sa-i zambeasca, in ciuda oboselii ce i se ghiceste in fiecare gest. Traieste pentru el. O aud mental "sa-i fie lui mai bine".
Nu trag nici o concluzie...nu judec, nu ma intreb de ce, sau cum...vad o imagine, plec capul...pentru ca in lumea mea e mai bine.
In lumea mea am timp sa analizez si sa observ detalii...In lumea mea fug de aceste imagini triste, le vad, ma dor, dar le uit imediat, si de cele mai multe ori...ridic din umeri neputincioasa...
Daca-mi imaginez o zi perfecta, pare superficial sa vizualizez...oameni ...razand? Caini fericiti? Cersetori milionari? Sa despic firul in patru, sa-mi doresc cer senin, aer proaspat, liniste, flori?
M-as ingropa in ignoranta, incercand sa uit de tristetea ce zace-n jurul meu... Sa alerg cu ochii inchisi, sa nu ma lovesc niciodata de o privire tematoare, de una dezamagita, de una fara licar de speranta...
Ma fac vinovata de neputinta...
Inca sunt receptiva la fiinte, la mediu, la caldura, la suflete.
Ei exista...doar pentru ca noi ii vedem, ii auzim, ne uitam spre ei, ii lasam sa intre putin in lumea noastra... Sa nu inchidem ochii!Sa nu ne-ascundem privirea!
Gandind cu totii ca suntem neputinciosi, devenim asa! Gandind ca le-am flutura ostentativ o alta lume pe sub nas, ajungem s-o facem, ajungem sa-i ocolim.
Daca in lumea noastra perfecta exista doar soare si zambet, poate ca exista o sansa si pentru ei, poate e suficient de cald la noi, poate e molipsitor sa zambesti...


Voi ce-ati schimba in lumea voastra?

8 comentarii:

Anonim spunea...

Welcome back!
Life is not fair.

"What would you attempt to do if you knew you could not fail?"

aka_exitus

Sabbra spunea...

Thanks :) Stiu ca am tendinta sa devin prea comerciala, si trebuia sa abordez si acest subiect VIU care ma macina...
as face muulte...sau macar as incerca sa le fac pe toate :)

Me spunea...

@exitus, bat uai ar iu spiching in inglish? Iu rimaind me of Coana Chiritza.
@Sabbra - Cel mai bun post al tau de pana acum! Cu suflet, fara intimitati, bine scris... "keep it up" cum ar zice extit... (Fara majuscula, si el se simte substantiv comun)

Gabi spunea...

foarte frumos scris Cris! Felicitari :)
te pup
Gabi

Sabbra spunea...

Multumesc :) pup la loc!

LiaLia spunea...

Pot spune şi eu că e cel mai bun text al tău. Nu pentru că ai găsit cuvinte mai ales ca altădată, ci pentru că pentru prima oară se simte că ai văzut şi altceva, nu doar EU supărată, EU deprimată, EU îndrăgostită. Nu vreau să par nici dură, nici "înţeleaptă", dar din păcate, asta e lumea, de când există ea. Nu, nu suntem egali, nici fizic, nici social, nici egali în şanse. Nu trebuie să ne simţim vinovaţi că la noi e soare şi la alţii ninge, că noi avem ceva şi alţii nimic. Dar e mare lucru să conştientizăm că se întâmplă aşa, şi atunci când putem să dăm şi altora din ce ne prisoseşte, să ajutăm fără să cerem înapoi ceva. Sunt lucruri foarte la îndemână şi simple, dar care pentru alţii pot însemna enorm. Haine donate, un căţel adoptat (sau măcar sponsorizat, cum am văzut în link), jucării pentru orfani, o masă caldă unui om bătrân, etc etc. Faptul că ai scris şi conştientizat ce se întâmplă e un pas mare spre o tine mai bună. Nu trebuie nici să fugi, nici să le plângi de milă, ci doar să întinzi uneori mâna sau pur şi simplu să le zâmbeşti.

gigix spunea...

hrrrrrr hhhhRRRRrrrRR hrrr... ah?! ce? ah... hrrrrrrr...

Maria spunea...

eu nu as schimba nimic in lumea mea. ci fac si voi face mereu ceva pentru a ajuta si pe ceilalti care nu au parte de ce am eu. principiul meu: canalizeaza-ti energia in scopuri constructive.