Noi doi. Purtand pantalonii de pijama si cate un tricou labartat.
Tu scoti rufele din masina, eu montez masa de calcat. Tu le separi si le pregatesti de intins, eu am bagat fierul de calcat in priza.
Te uiti la mine, imi zambesti, eu zic: "azi calc doua...camasi"
"Se calca mai bine umede"
Tu te-ai apucat sa pui rufele pe intinzator, aranjand cum poti, perechile de chestii mici si dantelate...
"ce casnici suntem" mi-ai spus razand.
Ma opresc... Ma uit la tine...ma uit la mine, ma uit la noi... Imi soptesc in gand ca urmeaza sesiunea de cosmetizare inainte de somn...
Acesta ar fi fost poate momentul in care intreg interiorul meu ar fi urlat, mintea se ineca in sange, colaps la nivel psihic...
Ma uit la tine, si zau daca imi vine in gand ceva ce pot sa iubesc mai mult? Poate doar tu...cu Nemo in brate, poate doar asta ar fi o imagine pe care as iubi-o mai mult decat ceea ce vad acum.
Am nevoie de zeci si sute de confirmari, ca lumea este la picioarele mele, ca am o capacitate cerebrala mai mare decat majoritatea inconjuratoare, ca aspectul exterior conteaza, zeci de alte sageti total neimportante in acest moment... Acum, imi spun "fericirea e compusa din lucruri simple..."
Cineva mi-a spus ca a iubi neconditionat, inseamna sa oferi fiecare resursa din tine fara sa-ti pese daca ceea ce dai este apreciat, daca primesti inapoi, daca suferi, fara teama de viitor, de consecinte. Teoria asta in acel moment imi suna infiorator.
Pentru ca nu iubeam neconditionat!
Mi-era atat de teama ca nu cumva sa navaleasca cineva atat de adanc in fiinta mea incat gandurile sa nu-mi mai apartina...sufletul sa nu-mi mai apartina... Cine ar avea permisiunea sa-mi rascoleasca orgoliul celibatar?
N-am daruit niciodata totul sau neconditionat pentru ca n-am considerat niciodata ca am epuizat resursele. Probabil din acelasi motiv o sa continuam sa ne poluam planeta, pana cand o s-o distrugem de tot...
Cand imi plangeam de mila dand vina pe "fear of commitment" mi s-a spus c-am "sa tot fug, cu poalele fustii ridicate, pana am sa dau de el".
Iar atunci am sa ma daruiesc fara sa fiu macar constienta c-o fac.
Nu pot sa ma scald in superficialitate, sa tip in stanga-n-dreapta : e fun, e romantic, e special, sa cred ca al meu e cel mai cel, ca noi suntem rezultatul destinului...
E simplu : e normal!
E normal sa-mi fie atat de in suflet, e normal sa-i fiu atat de in suflet. E normal sa nu-mi doresc nimic altceva, e perfect normal sa am certitudinea unui viitor impreuna, e absolut normala bucuria timpului nostru.
M-am cenzurat prea mult. Paradoxal pentru toate celelalte dezvaluiri intime facute de-a lungul lunilor trecute, aici pe blog.
Mi-e bine. N-am cum s-o spun altfel. Nu ma sperie normalitatea si simplitatea acestei stari de bine. Nici n-o grabesc tintind obligatoriu spre felurite rezultate...Nici n-o critic ca fiind lipsita de sclipici.
In filme poate oamenii inghit pastile de nebunie ca sa radieze sentimente...
La noi insa...miracolele fac parte din normalitatea cotidiana :)
Postări
