Un geniu stresat sau un prost fericit?

Am primit o provocare de la Adrian ; sa raspund unei intrebari pornind de la principiul ca nu exista intrebari indiscrete ci doar raspunsuri indiscrete. De fapt ar trebui sa ma intreb eu pe mine:
Ce-ai prefera sa fii : un geniu stresat sau un prost fericit?

Adresez la randu-mi aceasta intrebare tuturor cititorilor mei, astept de la voi un raspuns scurt sau lung in functie de cum va puteti exprima mai bine, mai liber, mai coerent. Raspunsul mi-a penetrat sufletul inainte sa fi ajuns la finalul intrebarii. Am vazut doar doua cuvinte in propozitie "stresat" si "fericit"...am ales fara sa respir cuvantul din urma.
Am recitit intrebarea si mi-am spus "n-as putea sa fiu un geniu fericit?" Dar stiu ca geniile erau neintelese inca din cele mai vechi timpuri.
Acum, in lumea mea, ma simt un geniu stresat. Sunt stresata si sunt un geniu, depinde de contextul in care ma privesti. Daca vrei sa-mi vezi doar stralucirile de geniu trebuie sa nu ma stresezi dar sa ma lasi sa te stresez.
Sunt lipsita de logica sau de simtul practic (depinde cum vreti s-o luati) insa tot in contextul actual prefer prostia din simplul motiv ca se impleteste cu fericirea.
Geniile sunt pline de virusi existentiali. Prostii sunt la tot pasul.
Geniile n-au fost niciodata intelese. Prostii sunt intotdeauna scuzati.
Geniile au fost apreciate post mortem. Prostilor le e inteleasa pana si aroganta.
Geniile nu cred in noroc. Prostii se scalda in bafta.
Geniile sunt intradevar stresate iar prostii realmente fericiti.
De ce sa inteleg complexitatea universului daca nu pot sa ma bucur de ea? De ce sa vad dincolo de aparente, sa citesc printre randuri si sa-mi incretesc fruntea? Aleg sa nu inteleg, sa gust cu sete, sa ma bucur precum un copchil tembel de fiecare secunda colorata.
Intrebarea e insa foarte desteapta : ce-ai prefera sa fi? si nu : ce esti?
Cred ca tine doar de mine daca am o prostie geniala sau sunt genial de... fericita :)

Voi ce spuneti?

La concertul Madonna

Nu sunt fan Madonna, nu asa cum sunt fan Depeche Mode!

Aseara in drum spre casa dupa munca primim un telefon in urma caruia trebuia sa decidem daca vrem sa mergem la concert sau nu. Invitatii de la organizatori.

"Hai sa mergem, are si ea o varsta...hai sa vedem ce poate"

Am ajuns la parcul Izvor pe la 19:30; atmosfera de concert. Tot centrul capitalei blocat, lumea pe strazi, extrem de multa lume.

Am primit niste bratari de organizatori si ni s-a dat acces in perimetru oriunde doream. Am ales tribuna. Gazonul A era aproape plin, gazonul B era indepartat si trist, tribuna inca goala.

Punctualul DJ Paul Oakenfold a deschis seara la ora 20:00 si a mixat destul de bine.
Pe la orele 20:30 era infernal de multa lume. Sectiunea A acoperita pana la refuz - sectiunea B la fel de indepartata si trista. Mi-era mila de oamenii care au cumparat bilet pentru gazon B.

Dupa ce s-a umplut tribuna de oameni, singurele locuri ramase libere erau culoarele dintre scaune, unde ne-am asezat si noi de altfel.

Pe la ora 21 cand trebuia sa inceapa sa cante "regina" au iesit cainii de paza ai BGS-ului prin tribuna sa "faca ordine". De aici incepe un luuuuung sir de tiganeli "n-aveti voie sa stati aici" ; noi: "suntem organizatori, stam unde vrem c-am dat bani sa sponsorizam acest concert!" ; ei : " n-aveti voie, nu aici, nici aici, nici aici" .

50 de minute de nervi si stres! Cum sa explici unor creiere de gaina puse acolo sa latre ca fara contributia ta de organizator ei inca ar muncii cu ziua la zugravit apartamente in periferie?

In mijlocul discutiilor si plimbarilor de colo-colo in tribuna am inceput sa ne sufocam. Ne uitam in jur, in sus, in jos, in stanga, in dreapta - un nor fin de praf acoperise intreg perimetrul. Parcul fiind aproape in totalitate distrus, pamant uscat in combinatie cu 70.000 de picioare x 2 = insuficienta respiratorie.

Aproape de orele 22:00 diva, regina, unica, exceptionala Madonna a inceput show-ul pe tronul ei bling-bling.

Ne-au deranjat capusele BGS de vreo 2-3 ori dupa inceperea concertului ,din dorinta de-a arata ca-si fac job-ul perfect, fara creier, fara logica pana am decis sa-i ignoram total.

Ok, acum impresii despre concert:

Sonorizare proasta! Repet : sonorizare execrabila!

Ecrane mici si de proasta calitate - rog participantii in sectiunea B sa-mi spuna DACA au vazut-o(sau de ce nu, auzit-o) pe Madonna?

Ea a cantat... bine, a avut joc de scena, dansatorii au fost frumosi, costume fancy, alura snobish - sexuala ; "the usual Madonna". Am avut impresia de cateva ori ca o lasa plamanii si ca fata din spatele scenei suna mai bine decat diva...insa o inteleg - are 50 de ani si a dansat 2 ore!

Organizatorii - nu sponsorii - organizatorilor doresc din tot sufletul meu sa le comunic ceva : r o m a n e s te :) Fara cuvinte domnilor! In astfel de momente, sincer, imi doresc sa n-am niciodata bani sa va angajez sau sa am atat de multi incat sa va extermin.

Imi pare rau pentru cei care au lesinat din cauza prafului - inca ma resimt - am gatul, nasul si pieptul amortit si greoi - dar aici e doar vina lui Dumnezeu ca a lasat pamantul si praful, nicidecum a noastra ca nu avem spatii de concerte.

Mai am o intrebare/nelamurire ; am fost singura care a observat ca publicul n-a prea cantat si dansat? Hai, exceptie doua piese..insa in rest?!

Aaaa, sa nu uit: care-a fost ideea cu melodiile tiganesti si bullshit-ul despre rasism, tigani, rromi?

Insemnul "Bukurest" pe harta??? WTF? (uat za fac)

De laudat insa momentul Michael Jackson - unul din momentele in care publicul a fost foarte (daca nu cel mai) activ.

Ei bine, in urma acestei seri interactive - nemaipomenite , am ajuns acasa sfarsita, plina de noroi in nas, cu dureri de spate si cu degetul din mijloc ridicat catre BGS.

Somn!

Leapsa colorata

"Cei patru apostoli erau de fapt doar trei: Luca si Matei"

Am inceput asa pentru a va explica cele trei culori preferate din care doua sunt de fapt non-culori (multumesc doamnei profesoare de pictura si desen Potra) ; vorbim aici de alb , negru si rosu. Deviem , le imperechem, putem utiliza alb murdar, gri inchis, gri deschis, rosu, roz rosu sangeriu...etc.

Dupa o ancheta in sifonier marturisesc ca acestea sunt culorile hainelor mele...de fapt acestea sunt culorile...punct.

Ok, acestea fiind relatate, am primit o leapsa colorata de la vecina vulpe, si-mi zice sa-mi iau culoarea "pedeapsa" sau caut toate obiectele din casa de aceasta culoare, sa le pozez si sa le prezint pe blogu-mi.

VERDE! Stiti si voi ; verdele destinde psihicul si fizicul, este culoarea naturii, simbolizeaza prospetimea, fertilitatea, armonia, este culoarea reinvierii, culoarea care ofera un nou inceput crud. Verdele mai este si culoarea (procent de 95%) absenta din casa mea, din garderoba mea, din viata mea. La naiba nu am verde nici la birou!

L-am avut pe Ludovic, cactusul, apoi pe Ludovic al II - lea care a murit din pacate datorita varstei fragede si a lipsei de anticorpi. Cam acestea au fost petele mele de culoare, pe langa covorul rosu si masuta roz.

Ocazional primesc flori, dar am inteles ca nu se pun, leapsa trateaza obiectele permanente iar florile de plastic nu-mi plac deci nu primesc, asadar nu am.

M-am cautat in toata casa, doar doar o sa gasesc ceva cu care sa ma laud, sa pozez, sa detaliez. Am urmatorul obiect decorativ cu valoare sentimentala si vechime plus rezistenta : un buchet de trandafiri format din cateva floricele roz (trandafiri roz realizati din hainele porumbului vopsite) si cateva frunze verzi din stuf uscat, tulpini de bambus, toate vopsite verzi...dupa cum se vede in fotografie.

Am inteles din aceasta leapsa ca-mi trebuiesc plante, dragilor ziua mea de nastere e pe 31 octombrie dar pana atunci va stau la dispozitie, dispusa sa-mi cumpar eu pamantul decorativ de flori :)

Povestea mea - inceputul

Mama era (inca mai este) o femeie frumoasa. Avea doar 15 ani cand l-a cunoscut pe tata. Cred ca s-a indragostit instantaneu de ea, desi el era implicat intr-o relatie - pe atunci avand doar 21 de ani.
Ea pustoaica rasfatata, el motociclist rebel. A curtat-o frumos, romantic, flori, bomboane, jucarele de plus, plimbari cu motocicleta. N-a reusit sa-i smulga mai mult decat o o strangere de mana.
L-a lasat s-o curteze, ii placea sa-l vada, sa-l stie indragostit, insa ea era inca un copil.
Pe la 17 ani intr-o seara fara nici o introducere in subiect l-a cerut de barbat. Asa vroia ea, sa fie mare, sa nu mai decida nimeni pentru ea. El n-avea de ales; sa accepte sau sa n-o mai vada.
El avea 23 de ani, ea 17 - au planuit nunta in secret - si inainte de cununia civila au avut totusi curajul sa-si invite familiile la nunta lor.
S-au casatorit civil in decembrie si religios in ianuarie. L-a scurt timp dupa nunta ea a ramas insarcinata. Cu subsemnata.
Majoratul mamei mele l-am prins in burtica. Poate si pasiunea pentru motoare tot in burtica am prins-o. Conducea motorul tatei fara ca el sa stie, sprijinindu-si burta cu copil pe rezervor.
Undeva la finele lui octombrie intr-o zi frumoasa de toamna tanara mamica a inceput sa aiba dureri. Initial le-a ignorat - nu stia ce insemnau - apoi s-a vazut nevoita sa cheme ambulanta.
A ajuns la spitalul judetean Baia Mare spre miezul noptii. Dupa o noapte de chin, dimineata, in ultima zi de octombrie, la orele 07:50 , a venit pe lume mogaldeata cu parul rosu, pielea alba si ochii verzi.
Trebuia sa fie baiat, asa isi dorisera tinerii parinti, dar nu au fost dezamagiti, era primul copil, era frumos, urla ca din gura de sarpe, trebuiau s-o iubeasca!
Pana la 1 an si o luna n-a facut nimic altceva decat sa tipe. Nu dormea niciodata noaptea, nu vroia suzeta, trebuia hranita doar cu lingurita, nu gangurea, nu era atenta sau receptiva, avea o incapatanare extraordinara de-a scoate pe toata lumea din minti cu programul ei de noapte si fara orice alta forma de comunicare. La 13 luni fix a cerut cutitul de pe masa ; "vreau cutitul".
Si din acel moment a inceput sa vorbeasca, corect, coerent, fara greseli de exprimare, fara balbaieli, fara gandureli, ca si cum isi pastrase toata energia pana atunci pentru a invata fiecare cuvant.
Doi ani mai tarziu a venit pe lume cealalta jumatate a echipei ; Pogonici. Mama avea 20 de ani cand s-a nascut sora mea Casandra. De data aceasta erau siguri ca o sa fie baiat, aveau numele pregatit: Vlad. Copila era mica, bruneta cu parul sarmos ce se incapatana sa stea ciufulit si maslinie la ten.
Arici Pogonici era cel mai cuminte copil din lume. A devenit un bebe cu pielea alba, ochi rotunzi si verzi, parul blond, si dolofana.
Pana sa implinesc 6 ani am locuit la bunica mea. Langa Baia Mare. De fapt, ea ne-a crescut. Mama si tata aveau serviciu, trebuiau sa munceasca mult pentru a intretine aceasta familie.
Am crescut la curte, am mancat sanatos, m-am jucat in livada cu copaci verzi, am mancat capsuni, zmeura, mere, pere, coacaze, din gradina noastra. Am respirat aer curat de la poalele muntelui, am zburdat prin campii cu flori de vara, m-am dat cu sania prin cea mai mare zapada, am cutreierat dealurile la topirea zapezii pentru a descoperi primele flori de primavara...
Am iubit animalele, am iubit natura si-am iubit-o cel mai mult pe bunica mea...in bratele careia adormeam in fiecare seara dupa cate doua povesti frumoase.
Parintii mei au decis sa se mute in oras pentru a le fi mai usor cu munca, sa aiba casa lor si numai a lor, se apropia scoala pentru copilul cel mare, trebuia sa primeasca o altfel de educatie.
Am perceput ruptura de bunica, de caminul nostru ca fiind extrem de dureroasa. Nu mi-a placut orasul, nu mi-a placut apartamentul cocotat la etajul 4, nu mi-a placut camera noastra, trotuarele si putinul spatiu verde.
A fost prima mea depresie...
De la 6 ani am refuzat sa mai vorbesc, sa ma deschid, am existat ca un robotel care face (sau nu) ceea ce i se comunica. Am inceput sa citesc "Povesti Nemuritoare" savurand pe rand toate volumele din biblioteca, poate pentru a-mi lasa mintea sa zburde intr-o lume imaginara...
Cand nu ma incuiam in camera noastra si citeam eram in curtea blocului cu cheia de gat, cu paturica si casuta papusilor alaturi de prietenele si vecinele noastre.
Mai exista insa o portita : vacantele.Toate vacantele de la scoala erau petrecute la bunica la tara. Cand eram norocoasa chiar si weekendurile. Acolo n-aveam nevoie de paturica, papusi,TV sau carti de povesti.
Traiam asadar dintr-o vacanta intr-alta. Perioadele dintre aceste vacante treceau fade, fara amintiri sau intamplari. Toata concentratia de viata incepea cand impachetam rucsacul si plecam la bunica.
Am trecut prin pubertate, prin adolescenta, prin muulte - marunte intamplari care mi-ar ocupa zeci de pagini. Majoritatea sunt construite acolo, in raiul meu, vara, iarna, primarava, depinde de vacanta in discutie.

Asa am ajuns sa cresc, sa iubesc, sa vietuiesc, sa contribui la ceea ce sunt azi construind o bucata din mine la aproximativ 600 de kilometri distanta...



Pun ordine in amintiri, le scriu, le aranjez in rafturile sufletului, pe masura ce fac ordine o sa imparc cu voi cateva pagini de viata.

Mi-e dor sa filosofez

Am mintea plina de subiecte pe care as vrea sa le detaliez aici. Sunt atat de prinsa cu toate celelalte incat uit de ele sau pur si simplu aman in nestire.

Nu ma judecati prea aspru daca fac acum un amalgam de ganduri fara sens sau logica.

Pentru mine paginile de blog reprezinta tolba de ganduri nerostite. Mi-e uneori lene sa vorbesc, poate nu-mi gasesc cuvintele cele mai potrivite, dar cand privesc monitorul si dau drumul la degete pe taste totul se leaga armonios, imi descarc mintea de intrebari, sufletul de pietre si dau de stire lumii pe unde-mi mai bantuie imaginatia sau ce ma roade suplimentar.

Nu am certitudinea ca voi dezvolta subiectele vreodata asadar ;

Aveam de gand sa critic campania Ministerului Turismului - e plin Bucurestiul de panouri publicitare, nici nu vreau sa ma gandesc cat au costat - sa-i spun doamnei Udrea ca putea sa investeasca acest buget intr-o campanie mai desteapta. Au facut si reclame la tv (ce-i drept misto reclame) acum ca tv-ul e cel mai ieftin - mi-ar fi placut sa aloc putin timp acestui subiect sa fac o analiza si sa propun o alternativa la aceasta campanie prin care sa isi atinga de fapt scopul. Ce va intereseaza stimati domni si stimate doamne din minister? Doriti ca romanii sa viziteze mai mult Romania? Sub nici o forma n-o sa-i motiveze un spot publicitar sau un panou outdoor! Tocmai pentru ca lucrez in marketing direct stiu cum sa te adresezi consumatorului...dar in fine, nu stric orzul pe ciori!

Alt subiect de dezvoltat era strans legat de echilibrul personal , de energia pe care o asimilam din toti si din toate, de gandurile negative care alunga pentru totdeauna gandurile pozitive. Am nevoie de-un nou seminar de bunatate, de timp cu mine, cu gandurile mele in care sa multumesc pentru tot si pentru toate. Orice justificare ofer pentru lipsa de timp, starea de spirit, robotizarea mea, toate raman pana la urma doar justificari. Am dezbatut chiar eu tainele timpului si-am ajuns la concluzia ca avem timp pentru toate, trebuie doar sa le prioritizam. Asadar - timp pentru iubirea de sine - iubirea in general.

Vroiam sa povestesc pe larg intr-un articol despre tipurile de oameni. As fi dat ca exemplu o ferma cu animale si-as fi personalizat fiecare animal alocandu-i cate o intamplare umana. Exista omeni cu spirit de turma, oameni care traiesc ordonat de cand se nasc pana cand mor. Exista oameni rebeli, oameni care sunt caii salbatici ai omenirii, ies din toate tiparele. Exista si licurici, care au cate o sclipire de geniu din timp in timp. Avem categoria de oameni rai, dihorii care stiu sa se hraneasca cu energia si realizarile celorlalti. Oameni simpli, fara prea multa filosofie, precum porcusorii roz din cotet care odata ce au mancare si loc de dormit devin fericiti si nu guita. Am eroii - cainii de paza, oamenii cu suflet mare care te bucura sa-i ai aproape... Cred ca ati inteles ideea.

Mai am foarte multe amintiri , sau la polul opus - perioade lipsa - etape ale mele care au disparut sau care azi mi le amintesc ca bucati din puzzle-ul ce ma construieste si delimiteaza. Trebuie sa invat sa-mi cunosc toate personalitatile (recunosc ca sunt multiple) pentru a le tine in frau. Noi insine putem deveni cel mai bun prieten sau cel mai mare dusman pe care il avem. Fiecare intamplare care mi-a conturat existenta a devenit de fapt atomul care ma compune.

Inca un subiect pe care-l vad mai pe larg scris ar fi cel legat de oboseala acumulata in ultimul timp. Trebuie sa ma invat pe mine, Cristina de azi. Cristina care are job, responsabilitati, traieste intr-un oras mare, are (ca tot omul) rate la banca, datorii uneori, scadente alteori. Pana acum nimic neobisnuit, fac parte din sistem, ma duc in fiecare dimineata la birou, ajung destul de tarziu acasa, am invatat sa-mi flosesc cat mai eficient cele 4 ore de cuplu alocate pe zi. Patru ore care de fapt sunt CELE mai relevante pentru ca ele sunt de fapt viata mea. Atunci inchid robotelul zilnic si-mi intru pe sub piele si revin la viata. Am insa o mare problema ; sunt obosita. Stiu ca par o plangacioasa care refuza sa faca parte din viata reala, posibil am o problema psihica, o perioada grea, si n-as vrea decat sa pun capul pe perna si sa DORM!

Sa ma trezesc intr-o lume mai buna . . .

Doua din weekend

Doua intamplari.

Inainte sa istorisesc aspectele pozitive ale sfarsitului de saptamana incheiat trebuie sa fac o precizare ; traiesc de pe un weekend pe celalat. De indata ce se sfarseste unul visez la cel ce vine.

Am iesit intr-un restaurant nou sambata seara. "Orasul Interzis" un loc cu mancare chinezeasca remarcabila. Voi detalia pe blogul de carciuma. Imi era dor sa lenevesc intr-un Bucuresti mai putin incins, mai mult racoros, sambata seara cu prietenii.

Imi era dor sa plec dintr-un restaurant cochet, cu burta plina de mancare delicioasa, spre un club in care sa sper sa gasesc loc in ringul de dans.

Acum doua saptamani am pornit devreme spre Barfly "sa prindem loc la masa" si-am gasit clubul gol-golut, fara chip de om pana dupa miezul noptii cand am plecat la casele noastre.

Sambata seara insa pe la 12 trecute fix Barfly-ul canta muzica buna din vremuri apuse, era la fel de plin de fum precum imi aminteam eu, oameni cu chef de dans si fara prospaturi iesite la bere din banii de alocatie.

Acesta e un alt motiv pentru care evit sa ma inghesui in cluburi ; tineretul intre 17 - 21 de primaveri. Ei cu timiditatea si cosurile la vedere, ele cu o dorinta nestavilita de imperehere...

Stiu... "Cristina dar tu cand aveai 21 de ani?!"

"Eu cand aveam 21 de ani, maica, faceam scoala de dimineata si job dupa-amiaza." Nu detaliez cu lectii de morala si educatie tehnologica ca nu da bine.

A doua intamplare de weekend a fost targul de antichitati. Duminica, dupa pranz, aglomeratie. Pasionata fiind de bijuteriile vintage am incercat sa gasesc un chilipir. Am incercat.

Cateva observatii: daca bijuteriile de argint sunt tratate cu o substanta speciala nu inseamna ca sunt neaparat vechi ; substanta-tratament are efectul dorit numai daca este aplicata de catre cunoscatori ; supra-pretul pentru un fake nu merge pe timp de criza.

Inca ceva: daca se organizeaza un targ vintage "middle-age" cred ca va avea un real succes. Niciodata nu am vazut mai multe batranici simpatice intre 60 - 80 de ani dornice de-a se impopotona cu bijuuri. Nu puteai sa treci de ele, erau ca o baricada stafidita in adulmecarea de bling-bling-uri.

Sunt rautacioasa? Putin. Am ramas uimita de energia ce-o debordau doamnele bine trecute de varsta a doua la acest targ de antichitati - credeti-ma era un efort sa parcurgi bulevardul dintr-un capat in celalalt pe jos, oprindu-te la fiecare stand in aglomeratia respectiva - si am comparat comportamentul acestor doamne in mijloacele de transport in comun - you do the math.

Sunt o persoana cu mult bun simt (uneori prea mult) si am un respect deplin pentru cei trecuti de prima tinerete - deh, cu totii ajungem acolo (Doamne da!) - insa am mica pretentie sa nu fiu calcata in picioare fara macar scuzele de rigoare.

Per total targul a fost o idee desteapta si-am putut admira piese de mobilier absolut superbe, tablouri autentice, vesela argintata si muulte alte obiecte vechi valoroase.

Acestea fiind spuse s-a incheiat al doilea weekend de august.

Oficial , conform calendarului popular am intrat in toamna.

Neoficial - va tin la curent!

Relaxxx !

Am furat o "leapsa/exercitiu" de pe blogul Liei. Mi s-a parut extrem de simpatica, mi-a readus zambetul pe chip, macar pentru cateva momente :)
Incercati-o si voi (cei curiosi), e un exercitiu relaxant si flatant pana la urma :)

Folosind doar titluri de melodii ale unui artist sau ale unei trupe, răspunde la următoarele întrebări. Incearca pe cat posibil sa nu repeti titlurile melodiilor.

Pick your Artist
Depeche Mode

Are you a male or female:
Lilian

Describe yourself:
Precious

How do you feel:
Newborn

Describe where you currently live:
Here Is The House

If you could go anywhere, where would you go?
Fly On The Windscreen

Your favorite form of transportation:
Behind The Wheel

Your best friend?
Personal Jesus

You and your best friends are:
Policy Of Truth

What's the weather like:
Enjoy The Silence

Favorite time of day:
Only When I Lose Myself

If your life was a TV show, what would it be called:
World In My Eyes

What is life to you:
A Question Of Time

Your relationship:
A Question Of Lust

Your fear:
Condemnation

What is the best advice you have to give:
Never Let Me Down Again

Thought for the Day:
Everything Counts

How I would like to die:
Goodnight Lovers

My soul's present condition:
I Feel Loved

My motto:
Just Can’t Get Enough

the end

P.S. I'm a fan !

Prima data

Am primit iar o leapsa simpatica de la Lia pe care o onorez cu zambetul pe buze.

Leapsa zice sa declar prima/primul , dupa cum urmeaza:

maşină: Aveam vreo 2-3 ani cand am primit cadou prima decapotabila marca...Dacia?!? Era din plastic, portocalie, cu pedale. Am folosit-o indelung, am si poze care sa dovedeasca asta. De atunci insa m-am tinut departe de masini, ma atrag motoretele si imi place masina iubitului - ca-i a lui :)

călătorie în perimetrul ţării: Am batut judetul Maramures in lung si-n lat... Prima oara cand am calatorit in tara, pana la Constanta si inapoi, deci prima mea iesire din judet - pe la 16 ani si putin :)

călătorie în afara ţării: Hmmm...in 008 , la bulgari si apoi la unguri. N-a fost mare branza, mi-a placut mai mult a doua oara :)

amintire: Am mai scris pe undeva (nu stiu unde insa) ca prima mea amintire clara o am cu tortul de la 3 ani. Era un tort maaare de ciocolata si caramel. Mama punea lumanari pe el, mi le numara, eu... o bulina roz cu par rosu si ochi verzi curiosi. Apoi blituri.

animal de casă: Am avut o...vrabie. De fapt un pui de vrabiuta, l-am crescut, l-am invatat sa zboare ; nu prea bine insa deoarece la prima aterizare de pe umarul meu, o pisica rea l-a inhatat. Drama!!! Am urat pisicile o vreme. Apoi am avut un catel mic-mic, apoi niste porumbei in balcon, apoi pisici si iar pisici. Acum e Nemo :)

îndrăgosteală: Indragosteala pe bune - pe la 14 ani. Ce mai poveste :) Noroc ca n-a durat decat un an.

descoperire: Tot pe la vreo 3-4 ani ma uitam fascinata cum bunica mea ardea frunzele uscate din livada si vreascurile. Mi-am luat grabita galetuta mica de plastic, am umplut-o cu apa si-am aruncat-o peste foc. Credeam ca "apa creste focul". N-a fost deloc asa :)

job: Oficial? :) La 19 ani, in departamentul Infoline al lui OPS (Open Public Services).

idol: Creeeed ca Michael Jackson. Nu l-am idolatrizat in adevaratul sens al cuvantului, era amicul meu imaginar.

creaţie: prima mea tunsoare...Am luat foarfeca si-am comis-o ; in timp ce mestecam tutunul de pipa al tatalui meu. Cautasem indelung accesoriile, adica foarfeca si tutunul.

Atat cere leapsa, eu as mai avea...de adaugat inceputuri glorioase, initieri intr-ale vietii (nu ganditi erotic, nu dau detalii picante).

Leapsa merge mai departe catre Sasha :)

P.S. La multi ani Sasha!

New Template?!

Am nevoie de putin ajutor din partea voastra ;

Vreau sa schimb tapetul in coltul meu de internet, inca nu m-am decis cum renovez :)

Orice fel de sfaturi, sugestii si linkuri sunt binevenite.
E drept ca am inclinatii spre roz sau floral, insa e musai sa se pupe ceea ce scriu cu zugraveala de pe pereti, nu?

Calatorii in timp...

Am iesit si noi din Bucurestiul incins si prafuit...(cred ca toate articolele mele de calatorie incep asa)

Sambata pe la pranz, aerul conditionat cu filtrul schimbat, fara sa-mi bata totusi in fata (asta ca sa nu-mi stimulez nevralgiile contactate in ani de munca prin birourile autohtone), o ora de mers din semafor in semafor pana sa dam de "autostrada" ce duce spre Pitesti.

Despre soferi inconstienti cu permisul luat pe spagi...n-am sa vorbesc, am sa le urez doar viata lunga, indiferent de gradul de mutilare in care s-ar afla la finalul traseului de iad!

Well...revenind la tonul uman ; ne-am dat intalnire cu ai mei (mama&tata) la Caciulata.

Parintii mei frumosi si tineri isi fac concediul prin Romanica, cautand locuri deosebitein care sa poposeasca, batand tara in lung si-n lat, inca "turisti in Romania" (minunata campanie de outdoor by sweet MT).

Pentru ca erau la mai putin de 300 de km departare si nu in zona litoralului sau a hiper-populatului Brasov, am decis sa ne urnim noi inspre ei.

Caciulata desi o statiune ce pare uitata de timp/schimbari/evolutie s-a dovedit a fi neincapatoare pentru puhoiul de turisti.

Strandurile pline, pensiunile arhipline, terase, discoteci, buticuri, manastiri, ce mai...pana si la baile termale era coada...

Partea mai putin frumoasa (apropo de bai termale) era ca o data la jumatate de ora urla sirena de ambulanta. De ce? Cardiacii varstnici + apa termala (fara recomandare medicala ci la discretie) + temperaturile de afara.

Pentru mine a contat de fapt un singur lucru : ca i-am revazut pe ai mei (dupa cateva luni). Puteam sa fi fost in costum de cosmonaut pe Marte si tot m-as fi bucurat. Contextul a fost totusi favorabil, mai putin solicitant decat in cosmos :)

Sambata seara am alergat dupa licurici in parcul Caciulata, zona fantanii cu apa termala.

Nu eram singurii care au renuntat la zacutul pe terasa, sau la discotecile in aer liber.

Pe potecile intunecate ce margineau frumosul Olt misunau in bezna oameni, copii, animalute, si din loc in loc speriati si licuricii.

Am incercat sa pozam ganganiile fluorescente si la declansarea blitului s-au napustit spre noi in haita.

Am dedus de aici ca in starea lor de excitare licuricii clipesc repetat din...codite.

Departe de lumea mirifica din "povesti nemuritoare" in ramasitele de spatiu verde, facand abstractie de zgomotul muzicii house, exista INCA momente magice. Si licurici. Adevarati!

Duminica mi-am trait scurtul moment spiritual la manastirea Cozia, mai apoi la manastirea Turnu.

Spun scurtul moment deoarece l-am inghesuit in cateva secunde, suficiente cat sa aprind o lumanare pentru sufletul celor plecati dintre noi si o alta pentru sufletele ce-si cauta inca linistea pe pamant.

O revelatie nemaipomenita nu am avut oricat mi-as fi dorit. Dumnezeu salasuia in manastire, printre oamenii multi, unii faceau trafic cu bijuterii "sfintite", altii se spalau pe maini (sau isi racoreau pur si simplu cefele transpirate de multime) in fantana cu apa "Sfanta", altii cerseau (foarte multi), altii se inghionteau pur si simplu din curiozitatea de-al vedea pe preot...in cele din urma m-am scarbit cand am vazut cum se "sfinteste" un Logan, rosu (ca focu' , sa-i surada norocu'); parintele stropind motorul cu apa si busuioc iar proprietarii privind spasiti ritualul...

Aglomeratie si afaceri cu cele sfinte...in timp de criza. Caci Dumnezeu are taxa de protectie?!

Am decis sa vizitam imprejurimile, mai exact Voineasa, in speranta ca vom gasi un loc cu de-ale gurii.

Impresionant peisaj, popasul turistic Voineasa isi are "cireasa de pe munte" in spatiul dintre cele doua hoteluri comuniste. Unul poarta numele de Hotel Lotrisor, celalalt...since nu-mi amintesc.

Doua cladiri gigant - timpul s-a oprit cu urale si inscrieri patriotice in perioada Ceausista.

La parterul hotelului era o alimentara, un magazin de cadouri si-o cofetarie. Marcate cu fontul clasic, litere mari lipite pe geamurile murdare.

Zona pustie!

Am intrat in cofetarie mai mult pentru a poza relicva ce tinea loc de cantar ; din acela triunghiular de la Gostat. Tovarasa vanzatoare ne-a intampinat irascibila spunandu-ne pe un ton pitigaiat ca i s-au terminat prajiturile de sambata si ca duminica nu aprovizioneaza. Poate vroiam un cico? Brifcor?

"Am vrut doar sa pozam"

"N-aveti voie!"

Asa ni s-a spus si la Alimentara dupa ce tovarasul vanzator ne-a chestionat.

Locul gemea de tristete, ruinile scaldate de soare lacrimau dupa o perioada de glorie apusa, astazi intr-un sistem turistic bolnav de cancer neputand sa ofere curiosilor altceva decat legenda tichetelor de vacanta oferite de impuscatu'.

Am aflat ca spre Petrosani, pe o alta culme de munte, in paragina domnesc alte doua viitoare-foste hoteluri comuniste. Au fost construite de raposatu' pentru lotul olimpic dar nu si-au implinit niciodata scopul maret.

Mi-am adus aminte de vecinii greci care isi valorifica si cea mai nesemnificativa pietricica facand din istorie un atuu si inventand legende ce atrag turistii.

Doar ca noua nu ne plac maslinele si Ion nu e Zorba, iar mioarele noastre sunt rahitice si nu dau un iaurt atat de cremos...

Dupa scurta excursie la Voineasa am gasit (cu greu) un hotel privat la care sa luam masa. Una copioasa.

Dupa-amiaza de duminica am petrecut-o la o terasa, inapoi in Caciulata, cu o cafea marea cu gheata in fata. Da, recunosc, a trebuit sa educam si trainuim chelnerul in spiritul "ice-coffee" , insa acum ca a invatat ce inseamna latte si ce inseamna ice, presupun c-o sa aiba clienti mai multumiti. Si bacsis mai gras.

Uite-asa s-a incheiat un ultim weekend de iulie... Linistit, frumos, alaturi de cei dragi, cu mintea odihnita, si cu multa multa ingaduinta fata de semeni.

Voi ce-ai facut in weekend?

Despre "pupincurism"

Este noul trend setat de criza financiara in piata de business.

Evident n-am inventat eu acum "gaura macaroanei", dar sunt inca ametita si clipesc delicat fiind pentru prima oara cand ma lovesc de sportul acesta atat de vulgar - acum practicat ostentativ in vazul meu de fata simpla.

In continuare voi incerca sa-mi raspund singura la cateva intrebari sau macar sa descriu in linii mari acest nou tip de cariera, in cazul in care anumiti cititori se gandesc serios sa se reprofileze.

Am delimitat in scrieri trecute categorii de oameni care mi-a fost dat sa-i intalnesc ; oameni frumosi, oameni malefici, oameni ignoranti, oameni fara personalitate si asa mai departe.

Cred ca pentru fiecare categorie ar merge o descriere care sa ne ajute sa-i identificam mai usor...dar as divaga de la subiect , n-as mai avea timp si spatiu sa corelez titlul articolului cu articolul in sine.

Ce inseamna "pupincurism"? Asa cum reiese din denumire, la figurat (daca s-ar putea la propriu as descrie orgii) arta de-a maguli dosuri superioare pentru beneficiile proprii.

E drept, uneori practica pupincurismului se manifesta pur si simplu fara motivatie/scop/mijloace, din simplul motiv ca practicantul nu dispune de alte tactici care sa-l reprezinte.

Cum recunoastem un practicant al pupincurismului? E simplu - daca nu iese in evidenta din prima datorita personalitatii infecte, frustrarii in ceea ce priveste aspectul exterior sau lipsei de bun simt, etica si profesionalism...un pupincurist va cauta in permanenta dosuri disponibile (asadar sta cu nasul pe sus, dosurile fiind la nivel superior si nu totdeauna accesibile) pe care sa le adulmece.

Daca mai exista urma de indoiala, priviti, studiati mijloacele marsave prin care un asemenea specimen calca peste cadavre si invenineaza intreg mediul inconjurator pentru a se face remarcat.

La ce bun acest sport? Sincer...oricat mi-as chinui suvitele blonde tot nu gasesc un singur aspect pozitiv al pupincurismului. Amuzant ar fi daca as gasi; nimeni n-o sa recunoasca niciodata "da nene, asa ma manifest eu!"

Poate ca e singura sansa de "covor rosu" singura modalitate sa ajunga in "lumina reflectoarelor" si atunci n-o sa incerc sa inteleg visul celebritatii de acest gen...

Cum ne afecteaza pe noi, ceilalti pupincurismul? E ca o picatura chinezeasca ; o vezi, o recunosti ca metoda de tortura, cu toate acestea esti legat (de maini si de picioare) si nu prea ai remedii imediate. Exista tactici de preintampinare...sau de eliminare definitiva a celui infectat? Cred ca exista insa "nu te pui cu prostu oricum" , asadar inainte de-a incepe tratamentul e nevoie de studiu de caz. Studiem situatia, gasim solutii, cu timp si munca avem sanse sa devenim imuni.

Exista metode de anihilare? Eu cred ca daca intram in contact cu specimene predispuse la pupincurism trebuie sa dam dovada de ignoranta.

S-au intalnit cazuri in care personajele ingrate bolnave dupa atentie devin stimulate de ignoranta semenilor si persista in practicarea jalnica a pupincurismului.

Inteleg aceste cazuri, le compatimesc chiar, pentru ca in aceasta ultima situatie stiu ca nu mai este o etapa, o boala, o frustrare, este chiar un stil de viata...

Unul trist e drept, dar pentru ca n-am incercat , n-am degustat, n-am trait in felul acesta pana acum n-o sa-mi permit sa cataloghez.

Eu imi duc traiul nestingherita, in continuare, la adapost de astfel de oameni.

Ma intereseaza cati dintre voi, si in ce fel, ati avut de suferit sau v-ati intersectat cu pupincuristi?

Cea mai buna istorisire castiga un premiu :P (inca n-am decis premiul, dar nu-i bai)

Criza imobiliara - isterica!

Mi-am dorit mult sa ma pot abtine sa nu emit nici o parere referitoare la criza din piata imobiliara.

Imi doresc si-n acest moment sa ma cenzurez sa nu le-o dau prin... of...nu-mi iese.

Boon, putin putin tot tot sa rad, n-am avut o saptamana amuzanta pana sa intru pe az.ro si mai apoi pe imobiliare.ro .

Primii mentionati prezinta o situatie destul de tragica - apartamente de vanzare sub 100.000 euro, in scadere, oameni innebuniti sa vanda si la 55.000 euro.

Ei bine, cei din urma mentionati (va invit sa vizitazi linkul) raman pe pozitii cu preturi de milioane si sute de mii de euro.

Atunci am inceput sa rad.

Bai baieti! Veniti-va in fire!

Oricat de sufocat ar fi actualul guvern de situatia financiara absolut tragica...nici macar programul "prima casa" n-o sa salveze dosurile hienelor imobiliare.

Preturile de 55.000 de euro pentru un apartament de doua camere in stare jalnica este un pret absolut exagerat! Sa v-o luati in bot libidinosilor!

Chiriile sunt in scadere pentru ca potentialii chiriasi ar suporta conditii inumane pentru apartamente ieftine!

Cei ce inchiriaza n-au decat sa se sinucida cu facturile de la intretinere ale caselor lor goale!

Nu e bine sa te bucuri de necazul altuia...insa in cazul de fata ma bucur ca mor din cauza avarismului de care au dat dovada.

Nici un program imobiliar n-a fost construit niciodata in avantajul cumparatorului.

Oamenii care-si doresc o casa fac din asta stigmata si isi vad visul ca pe-o iluzie indepartata!

Acum as face dansul bucuriei cantand un cantecel : n-o sa vindeti ! n-o sa vindeti! veti da faliment pe capete si-o sa facem cripte si cavouri din ansamblurile voastre rezidentiale.

Daca s-or destepta in ultimul ceas cetatenii onorabili care-si vand casele pentru a platii ratele la banca si vor scadea preturile la un nivel decent - diferit de exemplu de preturile de case din Spania (care apropo, sunt mai mici decat la noi) - in acest caz vor vinde.

Atentie - guvernul garanteaza 60.000 de euro ptr PRIMA casa!

Oamenii care stau in chirii se orienteaza spre a cumpara o casa cu exact atatia bani.

Cei ce cresc preturile caselor si apartamentelor...gresesc, dar sunt liberi sa le pastreze...deoarece:

- cu cat mai multi cumparatori (ex chiriasi) de case au proprietati, cu atat mai mult o sa scada piata inchirierilor.

Asadar - cei ce n-au vandut initial pentru ca au avut preturi mai mari decat cel garantat de guvern...vor inchiria (in lipsa de altceva) la preturi mai mici.

VOILA!

Daca nu am ghicit intocmai mizeria in care se vor adancii proprietarii si patronii...imi cer scuze si astept sa fiu uimita!

Despre Michael Jackson

S-a scris mult despre Michael Jackson in ultima perioada...Au urlat toate blogurile, sa nu mai vorbesc despre reviste/tv, radio...

Cred ca zilele lui de glorie au inviat post-mortem.

Foarte multi oameni au plans, la fel de multi au ignorat, dar, mai multi au criticat.

Am vazut aseara un documentar - m-am uitat mai mult de curiozitate - care mi-a schimbat putin perceptia si stadiul de ignoranta in care ma aflam.

Sa fim seriosi...cu totii am fost fani Michael Jackson cel putin o data-n viata. E o zicala doar.

Am avut perioada de euforie de pe la 6 ani pana pe la 8 ani.

Mi-o amintesc atat de bine dintr-un singur motiv : Michael Jackson era prietenul meu imaginar.

Imi mai aduc aminte ca varul meu era adolescent, mergea pe la discoteci si uneori il vedeam "dansand Michael".

Ne uitam la video sau la tv la concerte, filme cu si despre el, atunci in Romania (in viziunea mea) toti erau Michael.

Eu vorbeam cu el in fiecare zi. N-am avut alt prieten imaginar, nu stiu de ce l-am ales pe el, dar eram fascinata de tot ceea ce insemna Michael, si-i povesteam in fiecare seara activitatile mele de peste zi.

Uneori spuneam cu voce tare "Tu ce crezi Michael?" si apoi ascultam pauza lungaaaa pana ce mintea-mi concepea un raspuns "pe masura".

A trecut perioada respectiva, cu toate etapele aferente fiecarei varsta a mea. A trecut si Michael si-mi aminteam amuzata de el, fara sa mai caut/ascult/studiez absolut nimic despre ce face.

Toate noutatile/stirile ajunse la mine au fost pur intamplatoare si nu le-am analizat in nici un fel.

De fapt...cred ca m-a intristat putin infatisarea lui din ultimii 7-8 ani. Mi s-a parut ca a exagerat.

Cand am aflat ca a...murit...am fost oarecum socata, mai apoi agasata de nebunia presei si in ultima instanta stupefiata de reactia si actiunile familiei lui.

Nu pot pleda in necunostinta de cauza nici pro nici contra Michael Jackson, pot sa-mi exprim o opinie in urma acestui documentar vazut, mentionat mai sus.

Ce-am inteles?

A fost un copil traumatizat. N-a avut copilarie. A trait ca o papusa in lumina reflectoarelor, o

mica masinarie de produs bani, coordonata sever de tatal inconstient.

Adolescenta i-a fost puternic marcata de o dorinta de libertate financiara...o independenta fata de o familie avara dupa faima.

El avea faima, avea banii insa nu cred ca stia ce sa faca cu ele...

Drama lui a fost aspectul exterior...motiv pentru care a incercat sa-l imbunatateasca constant dupa o perfectiune setata de mintea lui suferinda. Culoarea pielii, forma nasului, parul, fata...totul dus la extrem.

Tanjea dupa o copilarie, tocmai din acest motiv a creeat NeverLand.

Sunt convinsa ca era pueril si infantil si-am perceput asta simplu in urma reportajului : comunicarea cu realizatorul documentarului (adult) era una...sa-i zicem defensiva. Vorbea timid, usor speriat, parand chestionat, stanjenit dar totodata respectuos.

Comunicarea in NeverLand ,"domeniul lui" cu copii din jur...era un relaxata, mult mai in aria lui de intelegere, in largul lui, am perceput-o cam "la acelasi nivel cu ei".

Se simtea in siguranta doar in preajma celor inocenti pe care-i percepea ca fiind lumea lui. Lumea unui copil.

A vazut cineva filmul I am Sam? Acesta ar explica oarecum stadiul intelectual al lui Michael.

Nu, nu cred ca era retardat mintal! Cred doar ca isi creease un scut "anti-omenire" si din intamplare avea si resursele financiare pentru a-l dezvolta pana la nivelul ridicolului.

Tot din acest documentar am inteles abordarea lui paterna neobisnuita. Mastile pentru copii pentru a-i tine departe de hienele paparazzi... Lipsa prezentei materne; odata pentru a oferi el toata dragostea (din ambele puncte de vedere, atat al mamei cat si al tatalui) si nu in ultimul rand negatia unei autoritati si responsabilitati.

Admitand ca e parinte ar fi trebuit sa imparta aceasta sarcina cu o jumatate feminina. In cazul lui Michael, o sotie, o mama, ar fi fost perceputa ca o maturizare, ca o injumatatire a sarcinilor si deciziilor, iar el isi DOREA sa "do it all by himself" in cazul in care ceva ar fi mers prost "to have noone else to blame it on".

Dependenta de pastile - cert a fost una - am dedus-o din comportamentul lui schimbator in functie de situatie. In lumina reflectoarelor devenea robotelul fara personalitate care stie sa cante si sa danseze, iar acasa era (asa cum si el era convins ca e) Peter Pan.

Nu cred ca Michael Jackson s-a drogat constient. Cred doar c-a vrut sa poata mai mult. Stiu, nu e o scuza, insa n-a fost nimeni care sa-l ajute! Asta e dovedit.

Imi mentin pana in panzele albe parerea ca nimanui nu i-a pasat de omul, de sufletul, de fiinta Michael Jackson! Exista starul, exista excentricul, exista macho Michael.

Mai cred ceva...referitor la ignoranta maselor: Michael Jackson a crescut o generatie. A vandut muzica pentru copii/adolescenti/tineri, a vandut o imagine, un stil de viata care prinde o audienta cu o anumita mentalitate. Ei bine, in momentul in care natura a depasit bariera adolescentina...Michael a fost uitat.

A urmat scandalul si acuzatiile de pedofilie si-atunci nici un parinte n-a mai educat in spiritul muzical Michael...

NU CRED ca a abuzat vreun copil!

Caracteristic noua, oamenilor, am invatat ce insemna omul acesta, abia dupa ce el nu mai exista.

Avem vreo certitudine ca soarta lui ar fi fost altfel daca noi ne-am fi aratat sufletele, fara sa ne hranim urechile si-atat? Nu stiu.

Stiu ca e trist.

Odihneste-te in pace Michael!

Ganduri...cu nori

Nu pot sa va mint, nici sa va ascund...voua, celor ce uneori va sunt de folos cuvintele mele, celor ce le cititi din pura curiozitate, celor dragi ce ma citesc pentru ca ma iubesc, celor ce vin aici pentru noutati/curiozitati, de orice fel ...trebuie sa va marturisesc ceva:
ma gandesc la viitor!
La viitorul meu, la viitorul nostru, la sufletul meu, la linistea mea, la o lume mai buna, la ceva stabil, la o casa, peste timpuri lungi la un el - mic, Victor...
Asa cum toate constatarile destepte vin greu, aceasta a mea s-a lasat indelung asteptata. Am renuntat la limitarile de genul "niciodata", mi-am intrebat sufletul si mi-am raspuns sincer, acum iata-ma cu un motiv in plus sa privesc optimista spre un viitor ce am posibilitatea sa mi-l construiesc si pe care nu-l mai vreau lasat la voia intamplarii.
Insa cel mai dureros lucru pe care mi l-am recunoscut in acest moment de sinceritate...a fost ca viitorul meu/nostru nu-si prea are locul aici.
Daca doar constientizez fara sa si pun in practica voi tinde spre o viata ce acumuleaza frustrari...
Azi de exemplu m-am saturat, ma doare capul, mi-e sila, de tot ceea ce ma inconjoara.
O tara ce involueaza, o natie ce-si pierde sufletul in fiecare moment, un sistem corupt si prost, o situatie economica jalnica, oameni rai...(aici vroiam sa ajung), multi oameni rai, malefici chiar.
Falsitate, minciuna, coruptie, prostie, mizerie...
Putinele sanse cu care ne nastem pe lumea asta ajung sa fie faramitate daca nu tinem cu dintii de ele...
Ma intreb: chiar nu exista un loc mai bun? Chiar nu exista o lume mai buna care sa-mi zambeasca, unde sa pot sa exist si sa nu am tendinta sa ma otravesc?
Sunt putin obosita sa fiu optimista, sunt putin dezamagita sa cultiv speranta, sa ma prefac ca lumea e roz, sa cred mai mult intr-un univers imaginar...Sa caut cu forta bunatatea din sufletele oamenilor (acele suflete ce nu s-au pierdut inca), sa incerc sa cred in CEVA-ul himeric...
Au disparut mainile intinse, intentiile bune, prietenia, socializarea, bunul simt...
Strang din dinti, imi pacalesc mintea ca de fapt am eu o zi mai proasta si o tendinta spre macabru...dar azi spun STOP!
In afara de un om minunat cu care-mi impart si bune si rele, ajung sa constat ca nimic nu-mi mai smulge un zambet...
Am tras pentru "o cariera" de cand am ajuns in Bucuresti. Acum imi spun..."de ce cariera?"
Pentru a-mi permite un trai pe care il detest?!?
Cariera care sa imi umple viata de sedinte si intalniri, un program care-mi permite 4 ore pe seara cu familia mea (adica el) , timp pe care realmente NU stiu cum sa-l impart astfel incat sa fie de calitate.
Astept weekend-urile cu sete ca sa...dorm...si sunt atat de avida dupa "good quality time" cu el incat prefer sa nu-mi vad prietenii/amicii, sa renunt la cluburi doar pentru a petrece mai mult timp in doi!
Pentru ceea ce IMI DORESC cu adevarat sa fac...nu am timp; sa-i vad pe ai mei, sa iesim la taclale lungi cu amicii, sa ne apucam de pictura, de cursuri foto, de calatorit...
Vreau sa-l fac pe el fericit, sa-i ofer o femeie frumoasa, deschisa, alaturi, care sa-l umple de pofta de viata.
Si in loc de asta ma transform intr-un carierista, cu "Dress-code", obosita, si neimplinita...cu prea multe regrete...astenii si oscilatii de comportament.
Sa presupunem c-as vrea un copil da? Imi spun "il faci cand ai sa poti sa-i oferi ceva" Si de fapt ce ma sperie, de ce nu-l fac, ce vreau sa-i ofer? Suficienti bani sa-i angajez o bona? Bani sa-l trimit in vacante? Bani sa-i iau jucarii care sa-l tina ocupat cand eu NU sunt acasa? Asta vreau? NU! Ajung asadar sa concluzionez "nu ai timp sa te gandesti la asa ceva"
Asta daca stilul de viata, poluarea, alimentele si toti ceilalti factori externi vor permite organismului meu sa procreeze...cand..."o sa am timp sa ma gandesc la asa ceva".
Stiu ca bunatatea sta in adancul nostru, frumusetea in ochii privitorului, dar lumea de azi iti ucide pana si irealul.
Imi fura visele!
Ajung sa-mi spun "cel mai mult iti doresti o casa" ... si posibilitatile sa o cumpar sunt acelea de "profita de criza financiara si de colapsul imobiliar".
Dar "voi avea stabilitate financiara, acum cu toate disponibilizarile?"
O privesc pe femeia aceasta in oglinda si-i spun "TRAIESTE!", iar ea imi raspunde: "caut o solutie si te anunt".
Astept acel "maine" idilic de-atatea zile incat numar un an prin articole de blog, fara alte amintiri.
Dar...cu toate acestea, sunt optimista, cred, iubesc, traiesc.
Optimista ca pot sa-mi aleg un viitor mai bun, pot sa-l gandesc si nu renunt la el.
Cred ca nu toti oamenii isi pierd sufletele si n-o sa ma tem (prea tare) de semenii mei.
Traiesc, asa cum pot, uneori euforic, alteori chinuit.
Faptul ca iubesc e poate motivatia pentru care toate devin suportabile, tolerez si trec peste impedimente, am acel refugiu personal, sanctuarul meu...raiul din iad...

Am nevoie de cei ce sunt sinceri, darnici cu un sfat si care stiu sa citeasca printre randuri.
Va intreb acum ; sunteti complet multumiti de vietile voastre?(da stiu, nimeni nu e multumit, cu totii luptam pentru mai bine, asta o fac DEJA)
Aveti vre un regret, o reprimare o frustrare care va apasa de ceva vreme?
Ce ati vrea sa schimbati?
Va ganditi la viitor?Si daca da, cum arata el?

Am devenit "om mare"

adica din ala...care. ..ia decizii?!?

M-am trezit duminica dupa amiaza intr-o caldura insuportabila...
Chiar daca blocu-i racoros, la umbra soarelui de peste zi...deloc izolat fonic, asta in ceea ce privesc sutele de ciori ce-au poposit in copacii din cismigiu...eh, sa n-o lungesc, a venit vara, in toata puterea cuvatului!
Cum m-am trezit eu asa, jumate amortita, in bratele lui, destul de transpirati amandoi dupa somnicul de dupamiaza, aveam o pofta de inghetata...sa lesin nu alta!
"vreau inghetaaataaa" m-am smiorcait.
"hai sa luam"
L-am luat de mana, si-am iesit somnorosi sa cautam drogul arctic ne ne bantuia mintile, pesemne si lui ii era pofta!
Mi-am pus tricoul cu animalute ("feel free to be as you are"), pantalonii scurti, sandalutele rosii, si-mi tarsaiam picioarele agale, trasa de mana, ca un copchil tembel ce casca ochii minunandu-se iar si iar de fiece vietate din jur.
Trecand pe langa locul de joaca amenajat pentru copii...parcela de nisip cu tobogan, "casuta copiilor" , masinuta cu arc ; mi-am lipit privirea de toate acele minunatii imbietoare, si-am ramas o clipa pe ganduri...
O pofta tampita de joaca a pus stapanire pe mine, dar ca orice copil cuminte, am cerut mai intai voie : "Ce-as mai vrea si eu sa ma dau in masinuta...Oare as putea?"
"Pai...nu, masinutele sunt facute pentru copii, nu pentru oameni care se apropie de 30 de ani"
Asta mi-a spus el! El calm, dragut, tinandu-ma strans de mana, uitandu-se la mine cu cel mai mult drag posibil...
Iar mintea mea...a luat-o la goana, urland iar si iar si iar "Cristinaaaaa!!!Sa sti ca are dreptate!!!"
Sa ne intelegem ; nu-s absurda, nu ma victimizez, nu mi-am pierdut mintile, doar ca a fost PRIMA OARA cand am constientizat cu adevarat ca nu mai am deloc 17 ani!
E drept, pana spre 30 mai am ceva, cateva nopti de pierdut, cateva beri de baut, cateva veri de dansat! Si dupa 30 parca s-ar schimba ceva...inafara de mai multe amintiri, mai multa minte-n cap?
Daaaa, daaa... stiu toata filosofia din spatele povestii, si nu e nevoie sa radeti de-un biet copchil speriat!
De ce am ramas totusi atat de mirata, socata, stupefiata cand am aflat ca anul acesta trec de "my early 20's" si intru in "late 20's".
Daca eu am atat de multi ani asta inseamna ca si parintii mei au ceva mai multi nu? Ca si sora mea are mai multi, ca toti oamenii pe care-i stiu au mai multi ani si poate fiecare...alte prioritati?
E ca si cum mi s-ar fi parut brusc ridicol sa-mi port toate tricourile colorate, sa ma joc cu toate jucariile mele, sa port poseta in forma de vacuta, pijamalele roz cu pisici...inelul cu fluturas din cauciuc, papucii mei verzi cu sclipici???
Acum...ca sunt om mare, trebuie sa iau toate deciziile importante???
Si mai ales...daca am constientizat toate cele spuse mai sus, devin puerila?!
Toate aceste ganduri imi treceau prin cap in timp ce-l priveam tampa! Si mi-era dor de...casa!
Sa merg in spate, in masina alor mei, langa sora-mea, si sa ne maimutarim cantand toate cantecele de la radio, dansand si facand valuri in timp ce mama ne spune sa fim cuminti!
Sa vrem la pipi in plin traseu de serpentine, sa face picnic weekend de weekend, sa ne dam cu barca, sa pap ardei copti facuti de tata, sa dansam prin casa, sa ma prostesc in toate felurile si lor sa li se para normal, pentru ca SUNT (si n-au nici un drept sa ma refuze, sau sa conteste) COPILUL lor!
N-am inteles nici eu...de ce creierul meu tragediza...mi se zbatea sa-mi sara din cap, ochii musteau de lacrimi, fara motiv! N-am inteles de ce aceasta afirmatie facuta ironic/cald mi-ar fi dat peste cap gandurile jucause si le-ar fi innorat instantaneu...
Poate pentru ca suntem indoctrinati de conceptia conform careia "oamenii mari nu se joaca" , ei trebuie sa fie seriosi, calmi, rabdatori, sa ia decizii, sa munceasca, sa fie-n lumea lor de oameni mari remarcati si responsabili?





Sa ma lamureasca si pe mine cineva, fara insinuari sexuale, ironice, absurde, CUM se joaca oamenii mari, si cand stim sigur ca am devenit adulti?

Niciodata sau intotdeauna?

Pentru ca sunt alb sau negru, niciodata gri, pentru ca merg orbeste dintr-un capat in celalalt, am scos din "tolba de ganduri" o lista de do's and dont's...

Teoretic...nu fac altceva decat sa ma ingradesc singura, sa-mi pun calus, si sa devin sclava lui "eu niciodata..." sau "eu intotdeauna...".

Si cum concorda asemenea expresii cu cineva care (citez) "respira independenta"? Mentala evident! Nu-mi plac astfel de stereotipisme care ne ingradesc personalitatea si ne leaga mintea in lanturi... Nu ne putem defini exitenta prin fraze de genul "eu NICIODATA" , "eu nu" , "eu intotdeauna".

Cat de mult ne limitam orizontul afirmand asa ceva? Totusi, ma regasesc spunand pateticele cuvinte si apoi in cel din urma ceas corectez expresia cu un pansament: "niciodata nu spune niciodata".

Pana la urma jocul din cuvinte n-ar valora nimic daca nu s-ar transpune in actiuni, iar uneori actiunile acestor exprimari prohibitorii devin ireversibile pentru initiatorii lor.

Pe romaneste?

Daca intradevar suntem convinsi ca "noi niciodata" sau "noi intotdeauna" , actiunile noastre se restrang intr-un cerc bolnavicios. De ce? Pentru ca aceste statusuri creeaza dependenta existentiala.

Nu fac nota discordanta de semenii mei, ma incadrez la randu-mi in gloata ce poarta ochelari de cal.

Recent mi-am dat seama ca am vederea incetosata datorita acestor reprimari succesive.

Alta denumire chiar nu gasesc pentru aceste afirmatii. Primul pas, de altfel, a fost sa constientiez ca aceste doua afirmatii in taie brusc din raza existentiala multe posibilitati.

Doar GANDIND ca "eu niciodata" sau ca "eu intotdeauna" starpesc mentalitatea de "om deschis" la care aspir de o buna perioada.

Asadar elimin initial din modul de gandire aceste doua expresii.

Incepand cu o regula stupida (e prima care-mi vine in minte) ; "eu niciodata nu mananc verdeata" si finalizand cu o afirmatie apocaliptica ; "eu intotdeauna dau gres" las la latitudinea voastra sa alcatuiti compozitia de reprimari ce sta intre aceste extreme de care am abuzat intens.

De-a lungul timpul am ridicat la rang de lege aceste doua liste de "do's and dont's". M-am incadrat cu buna stiinta intre barierele regulilor impuse chiar de mine, crezand ca ma definesc, ca imi intaresc personalitatea, ca ma ajuta sa par concisa.

Cand am ajuns sa ma sufoc intre fapte pe care mi le interzic si fapte carora ma supun mi-am propus sa elimin una cate una aceste reguli si tot ceea ce vizeaza ele.

Carpe Omnius (traieste totul)!

Odata cu moartea lor se sting alte rani cum ar fi "a judeca" , "a cataloga" , "a condamna" , "a suporta"...

Curatenia mentala e de fapt o lunga experienta a carei rezultate se vad rar de cei din jur...

Eu va propun sa incercati sa numarati cati de "niciodata" si cati de "intotdeauna" va ingradesc si va ingreuneaza modalitatea de perceptie.

P.S. Stiu ca am abuzat poate de un "limbaj de lemn" trantand de fapt o teorie... In general descrierea unei stari psihice este altfel decat descrierea unei intamplari, a unei emotii sau a unui obiect.

Experimentul meu este acela de-a testa bariere :)

Nemo Miaunache si Seven Aeroplanul

De data asta...m-au scos din monotonia zilei de luni cei de la Hotcity cu leapsa lor pisiceasca, vreau sa le multumesc si poate sa le fur unul din tricourile cadou.

Mi-am dorit tricou cu pisici, ca tot am pijama cu pisici, sosete cu pisici, decoratiuni cu pisici...si chiar...pisici.

Pe Nemo, si pe Seven.

Eh..pe Seven il are Vali acum, dar mama "biologica" tot eu ii sunt :P

Iaca...poze:

Eveniment Esquire & Dunhill

Mie imi plac cei de la Sanoma, pe bune, chiar imi plac. Am citit si Esquire, le-am pus un clip destept pe blogu-mi (acum ceva vreme), am lucrat cu ei pentru niste virale FHM ( e drept, nu le-am facut eu personal) dar le-am impartit "cititorilor" , citesc Cosmo ocazional, si celelalte publicatii ale lor...

Eh, din acest motiv am stat pe ganduri daca sa fiu sincera si carcotasa saaau sa...tac ? Ei bine, tacerea nu mai e o virtute, asadar, baieti-fete (daca cititi) si va devin brusc antipatica incercati sa intelegeti ca pana la urma e parerea mea (umila-blonda), saaau..doar un sfat.

Am primit o invitatie, pe email la un eveniment intitulat "Fine experience by Esquire".

Prima chestie pe care am remarcat-o a fost ditamai pagina de email cu muuuulte muuuulte adrese ale unor oameni (importanti evident) din companiile autohtone, multinationale si luate in ordine alfabetica.

"N-or fi auzit de BCC?" mi-am spus. Dar, pentru ca mi s-a intamplat si mie, si pentru ca am luat-o drept strategie de marketing din gama ; "uite ce de invitati sunt, o sa vada toata lumea pe toata lumea, hai sa mergem".

Prin surse proprii am aflat ca era vorba de un party intr-o locatie usor neobisnuita, o surpriza pentru invitati. La orele 20:00 (trecute, fix).

Am ajuns acolo, pe la fara cinci minute, eu, al meu iubit, si colega lui de la PR (ei venind amandoi din partea companiei mama, eu de la 121).

Adresa exacta, cladire mare de birouri, nedata in folosinta inca, receptie imensa, pereti de sticla, si angajatii Sanoma la receptie pregateau pachetele cu daruri pentru invitati...

"Nu-s prea punctuali, ca deh, invitatii vin direct de la birou, chit ca ni s-a dus buhul ca intarziem la evenimente, uneori suntem exceptia care intareste regula"...

"hai sa mai fumam o tigara, mai asteptam p-afara 10 minute, sa nu fim primii"

Dupa 10 minute, am intrat, odata cu noi un mic alt puhoi de lume...

Cineva ne-a spus "buna seara" , altcineva ne-a facut o poza, intre timp ei tot mai impachetau cadouri...

Am urcat pe cladire, pe terasa amenajata superb, in stil japonez, canapele din perne albe, podea neagra, mese gen clepsidra, mancare japoneza, un bar amenajat...o muzica excelenta, niste hostese Dunhill imbracate in costume cam ciudate... Prima impresie ... foarte stilat!

Am asteptat putin sa fim bagati in seama, sa remarcam o fata cunoscuta, sa...apara restul de invitati...in fine, dupa 10-15 minute ne-am oprit in dreptul unei mese testand calitatea sushi-ului si dexteritatea in a manevra betisoarele japoneze (cele coreene si cele chinezesti sunt demult incercate).

In acelasi ambient minunat ne-a gasit...prima rafala de vant...

"Asta o fi surpriza?November rain?"

Cred ca am cobit (iertare!); in 10 minute era...devastata terasa...Cum asa? Uite asa:

Rafalele de vant au contenit sa apara, oamenii insarcinati in a monta niste perdele protecoare s-au miscat oarecum greu (e drept, era si dificil), insa ploaia a patruns rapid printre, a imprastiat pernele canapelelor, a spart paharele de pe mese, a daramat barul, si-a impins mare parte din invitati spre singurul perete disponibil...

"Cu meteo nu te pui frate!"

Norocul nostru a fost ca vijelia n-a tinut mult...poate un sfert de ora...cerul s-a eliberat de nori, iar oamenii lor s-au miscat rapid si-au curatat terasa...au redat o oarecare ordine amintind de ambientul initial.

Oamenii socializau, am savurat platoul de sushi, cocktailul cu pepene galben, pe la orele 21:30 a urcat pe scena (neanuntati) cativa oameni, o mini-orchestra care si-au inceput recitalul cu un cover Depeche Mode - World in my eyes, absolut genial, am innebunit!

O hostesa impartea tigari...

Am stat putin peste orele 22 , asteptand...un semn (divin) al organizatorilor ; un bun venit, o glumita referitoare la furtuna, un "enjoy the party", un "motiv", un concept...CEVA?!

Cum nimic de genul nu s-a petrecut...am decis sa ne retragem, cu atat mai mult cu cat trebuia sa fim matinali pentru a doua zi.

Ultima etapa ciudata a fost aceea ca nimeni nu s-a sesizat (si NU eram singurii care plecau)!

Nu ne-a condus nimeni, nu ne-au spus "la revedere", iar jos...in receptie...era gol, cu maldarul de pungi cadou (ce probabil asteptau sa fie oferite invitatilor la plecare) stand acolo...fara ca nimeni sa le pazeasca...sau...ofere...

After party thoughts: (ori probabil sunt eu obsedata de strategii de marketing) sa fi avut cineva din Sanoma ideea ca oaspetii sunt de obicei sufocati cu astfel de evenimente si blazati de atata "ospitalitate" iar ei au vrut sa faca un party cu un concept de genul "nu ne pasa, nu va bagam in seama, am vrut sa stiti ca existam"?!?!?

Ceva care sa para atat de autentic prost realizat incat sa se vorbeasca muuult timp despre asta?!

Daca e asa, jos palaria, a iesit perfect!

Daca nu...well guys...ati cam dat iama-n buget...degeaba...

Tips&Tricks pentru viitoare evenimente:

1. identificati targetul!

2. pastrati discretia cu adresele de e-mail!

3. FITI PUNCTUALI!

4. Intampinati invitatii intr-un mod placut si elegant, in ton cu petrecerea

5. Fiti mai atenti ca exista predictii meteo, si modalitati rapide si eficiente de back-up (just in case?)

6. SOCIALIZATI cu invitatii vostri.

7. Comunicati conceptul petrecerii...motivul, programul, etc...

8. Atentie mare la cei ce pleaca...?!

9. Spune-ti "multumim pentru prezenta, blabla" si aveti grija sa nu aiba impresia ca ies dintr-o "Casa parasita"

10. De obicei organizarea unui eveniment trebuie sa aiba un rezultat masurabil, o posibilitate de feedback si sa genereze...CEVA.

11. S-auzim de bine!

Mananca, Roaga-te, Iubeste!

Am mancat, m-am rugat, si-am ajuns sa si iubesc.

Scriu abia acum, zambind, analizand ultimele luni, ultimul an din viata mea, ma identific abia acum cu ultimele pagini ale cartii mele preferate, si realizez ca este atat de simplu...sa traiesti "din carti".

Cartea lui Elizabeth Gilbert a ajuns sa fie vanduta in milioane de exemplare, sa fie idolatrizata, sa inspire femei de pe intreaga planeta.

De ce?

Pentru ca fiecare femeie se identifica la un moment dat in ceea ce spune autoarea cartii "Mananca, Roaga-te, Iubeste!" , povestind anul decisiv al vietii ei.

Nici nu ma intereseaza daca e intradevar jurnalul ei, ceea ce conteaza cu adevarat e ca poti sa iei pe rand fiecare lucru cu care te confrunti si poti sa zambesti intr-un final cand faci "retrospectiva".

Cartea a ajuns la mine intr-un moment...foarte potrivit...in care trebuia sa fac orice altceva decat sa-mi analizez viata sau actiunile.

Dupa ce-am devorat primele 3 pagini plangeam si-mi spuneam "cartea asta a fost scrisa pentru mine!" Nici nu stiam daca pot s-o citesc pana la capat...daca suport sa-mi regasesc gandurile imprastiate in paginile unei alte femei. Ma simteam dezgolita de idei, de sentimente, sau exact pe dos ; banala, etichetata ca si ceva atat de comun, incadrata in "tipologia feminina" de pretutindeni.

Nu vreau sa dedic cuvinte si noi pagini pentru a REaminti cum si de ce ajunsesem in situatia aceea pierduta... E cert ca eram desprinsa din primele pagini ale cartii.

A inceput Italia, prima tara in care eroina mea invata sa-si segmenteze trairile...sa detina controlul propriei persoane si sa...manance.

Avem si eu 40 de kilograme, si eram nevrotica...asa ca am pornit la drum...

Repet; fara sa fiu constienta ca parcurg un traseu anume, fara sa-mi doresc sa urmez vreun exemplu sau sa copiez o reteta de suflet!

Am vazut multe locuri frumoase, mi-am hranit mintea si sufletul cu ele, si apoi mi-am desfatat papilele gustative ca un copil ce are voie ciocolata pentru prima oara in viata.

Cred ca deja terminasem Cartea cand am sesizat...kilogramele.

Am invatat sa ma rog...in fiecare zi in care ma simteam singura si abandonata. Nefiind insa in India. Stiu ca oamenii tind sa se arunce in bratele religiei doar in momentele grele insa eu m-am abandonat intr-o lume mai buna, mai frumoasa, in care iti multumesti ca existi si ca iubesti pana si pietrele de pe drum.

Am cautat echilibrul ideal intre mintea si corpul meu, intre mine ca om si restul de oameni, intre ce reprezint eu si ce reprezinta lumea, eliminand conceptul de "element nesemnificativ" si strecurandu-ma in multime fara scut de protectie, crezand in existenta bunatatii simple.

Am invatat sa rad, sa ma bucur de viata, sa privesc cicatricile trecutului fara resentimente.

Citeam din nou ultimele paginii ale Cartii, cu naturaletea omului hranit, satul, fericit si pozitiv insa...curios... "Pana aici...asa a fost, dar...cand am sa si iubesc?!"

M-am desprins oarecum de traseul pe care-l urmaream inconstient si ma resemnam intr-o asteptare...a unui ceva pe care il constientizam ca existent dar mi se parea irealizabil. Si nici nu eram in Indonezia...

Dar, a venit! A venit si iubirea, i-am dat toate cuvintele mele, fiecare suflare, fara sa ezit, fara sa cuget, stiind ca e cel mai firesc mod sa exist...

Urlam la lume fara sa-mi pese, fara sa fiu constienta, fara sa-mi reprim emotiile, pentru ca nu-i asa, dragostea e oarba, nebuna, egoista dar cea mai frumoasa!

Coincidenta? Faptul ca am mancat, m-am rugat si ca iubesc, spune despre mine ca ma incadrez in tipologiile normalului sau ca sunt un caz aparte? Eu cred ca nu ma deosebesc cu nimic de autoarea cartii, avem chiar un lucru in comun ; amandoua ne-am "scris jurnalul", ea insa a stiut s-o scrie mai bine decat mine.

Recomand cu tot sufletul aceasta carte! Am facut-o pana acum, primind ulterior telefoane de genul "Cartea asta a fost scrisa pentru mine!" Zambesc si spun "a fost scrisa pentru noi toate".

Nu iti divulga vreun secret, nu-ti arata o cale nebanuita, ci doar te invita...prieteneste sa mananci, sa te rogi, si sa iubesti...constientizand ceea ce faci si acordandu-le atentia meritata fiecaruia in parte.

Lectura placuta!

Ziua Mondiala a Laptelui

Planificasem pentru sambata o vizita la targul de antichitati de la Obor... Singura modalitate sa nu innebunesti in capitala e sa te comporti precum un turist. Asadar in fiecare weekend "vizitam" ceva... Ne facem poze, ne minunam, incercam sa rupem bucati frumoase dintr-un oras ce ...sincer...devine nelocuibil...

Am aflat apoi ca sambata are loc un eveniment in Parcul Tineretului - Ziua Mondiala a Laptelui, si mi-a suras ideea. Cu atat mai mult cu cat in articolul precedent marturiseam pasiunea pentru bunatatea laptelui!

M-am documentat pe site-ul dedicat evenimentului, m-am entuziasmat, desi nu sunt mamica, mi-am propus sa ma incadrez in sectiunea dedicata adultilor, sa aflu "mai multe despre lapte", sa fac testul de osteoporoza, sa sa ma imbrac in alb si sa petrec Milk Cocktail Day la Cafeneaua Actorilor, pe lacul din parc.

Zis si facut, matinali (sau nu prea) pe la orele pranzului eram in locatie, eu vesela si alba, cu chef de cascat ochii in jur.

Ma abat putin de la subiect pentru a aduce "la cunostinta" ca Parcul Tineretului a devenit un semi-strand ; spatiul verde fiind impanzit de oameni in costume de baie care stateau la plaja...

M-am minunat de intrecerile sportive acvatice, in jurul pancardei "Interzis SCALDATUL in lac!". Am facut poze, asa, de amintire...

Am ajuns la locul de joaca al copiilor...Erau cateva echipe de personaje de poveste ce pictau copii pe fata, vreo doi clowni ce imparteau baloane cu UHT , am primit si eu unul, ca aveam doua codite, si nu purtam tocuri :)

M-am dus la standul de testare a osteoporozei - am aflat ca sunt bagate in seama persoanele de la 40 de ani in sus. Ok, m-am incapatanat si-am luat un pliant, incercand sa dau de inteles ca astept "sfaturi de preventie si combatere a acesteia" precum mentiona programa site-ului...Intre timp o doamna, trecuta de 40 de ani a ajuns la stand cu aceleasi intentii, si norocul ei ca se si incadra in target.

"Ne pare rau, nu functioneaza aparatul...Incercati mai tarziu!"

Am plecat spre Cafeneaua Actorilor...cu gandul sa poposim la un cocktail de lapte, din partea casei.

In locatie exista o masa cu pliante UHT (am tras eu cu ochiul) dar nu s-a sinchisit nimeni sa ni le ofere! Ne-am asezat la masa, am asteptat vreo 10 minute sa fim bagati in seama (desi nu era aglomeratie si eram cam singurii cu articole vestimentare ALBE conform "intelegerii") iar apoi am decis ca nu vrem sa mai fim clientii lor...

Ne-am ridicat si am plecat...fara sa fi fost tratati conform programei (in caz ca mai exista dubii).

Dezamagire? Putina... M-am bucurat ca s-au distrat cei mici (desi n-o sa aflu cat).

La un calcul simplu, eveniment, perioada de vara SI de criza, rezultatele ar fi? As putea sa fiu mult mai critica, sa exemplific CE inseamna organizarea unui eveniment si care sunt pasii corecti pentru ca acesta sa aiba un rezultat masurabil, pentru ca in spatele acestei reusite (sau nu) sta o companie cu un nume mare, ce-a fost promovat pe fiecare balon alb...