Wake me up when September ends...

Am avut o mare curiozitate...ce faceam anul trecut la sfarsitul lui Septembrie? Evident sta scris pe undeva. Sunt franturi de cuvinte pe care doar eu le pot descifra...
Mi-am propus sa fac aceste pauze binemeritate si sa-mi amintesc cum eram candva...in circumstante total diferite.
"Nu vreau sa mai uit nimic, vreau sa pastrez toate amintirile! Construiti-ma voi, caci eu am obosit... haha!Deja ma uit in gol spre monitor si fac propriul puzzle cu fiecare amintire...o Doamne am prea multi ani, prea multe zile, prea multe ore, cate din toate acestea au fost semnificative, cate le-am trait fara sa stiu, cate le-am dormit, cate le-am pierdut? Cine ma stie vreodata euforica urland ca vreau sa traiesc, sau ca traiesc? Eu nu-mi aduc aminte...Pot sa-mi incep povestea acum?
Pot...."
SAU:
"Adio vara, adio soare, adio zile lungi, adio canicula!
Adio an urat si lung...pentru mine deja ai murit, te vor spala toate ploile de toamna, o sa te usuce apoi un vant rece si taios, o sa te ascunda zapada...pentru ca asa imi doresc eu!
Poate am sa ma ascund la limita dintre moartea ta si nasterea celuilalt an...poate am sa petrec o eternitate intr-o secunda...in ultima secunda vie...sau prima secunda moarta."
Am adormit aseara cerandu-mi iertare de la toti oamenii pe care mi-i aminteam. Pe unii i-am ranit, cu nestiinta, insa am vrut sa ma asigur ca imi pare rau. In acelasi context i-am iertat pe toti cei care m-au ranit si m-au dezamagit. Chiar si pe cei la care am renuntat.
Azi dimineata, m-am trezit somnoroasa, dormisem putin, dar primul lucru pe care l-am observat a fost soarele. Un soare frumos (desi cu dinti) de toamna. Exact ceea ce-mi dorisem de cand m-am intors. O zi de toamna! Calda!Luminoasa! Mi-a parut rau ca n-am bantuit pe strazile Bucurestiului mai mult.
Cred ca Bucurestiul imi place in finalul lui Septembrie si poate si-al lui Octombrie cel mai mult. Cu toate ca e aglomerat, cu toate ca e racoros si batut de vant, mizerabil si plin de stres, in soarele de toamna capitala devine vesnica. Orasul pare functional si viu, praful si mizeria nu ma sufoca la fel de mult ca-n lunile caniculare, oamenii nu se lipesc transpirati de mine, la metrou nu duhneste, si nici nu trebuie sa vad prin fustele pitipoancelor de pe hi5.
Si cu acest zambet de toamna am inceput sa-mi rastalmacesc prin memorie intrebari de genul "ce-oi fi facut anul trecut?".
Imi amintesc ca asteptam sa-mi treaca zilele, una cate una, in graba, erau zile mult mai frumoase de toamna decat cele de anul acesta. Imi promisesem o ultima rebeliune, de ziua mea, un cadou, un tatuaj. Si ma saturasem de rutina in care ma scaldam. imi doream sa ma las contruita de oameni, sperand ca ei vor avea de spus numai vorbe placute auzului meu. M-am perceput ca fiind aproape de fericire, sau de falsa fericire, indiferent in ce forma mi s-ar fi aratat vroiam sa ma las sedusa si abandonata. Sau sa seduc si sa abandonez. Sau doar sa seduc, sau doar sa abandonez. M-am dezgolit si m-am aratat vulnerabila si capabila sa fiu impresionata, sensibilzata.
Situatia e asemanatoare evenimentului de "serial pilot" concept american de testare a publicului receptiv (sau nu) unui nou serial tv. Doar ca la serialul meu pilot nu s-au prezentat nici actori nici spectatori. Imi doream cu ardoare sa-mi incep povestea!A mea! Povestea mea!
Apoi am avut un fel de premonitie care ma avertiza asupra ultimei secunde din an. Ultima secunda vie, sau prima secunda moarta? Imi doream sa ucid eu toate regulile naturii si sa sarbatoresc anul departe de data calendaristica.
Vroiam sa ma scald intr-o secunda, sa o savurez si sa faca diferenta pe langa toate celelalte scurse degeaba.
Povestea mea de Septembrie s-a scurs, s-a bifurcat, a devenit una atat de complexa si atat de nebuna incat din toate secundele ei nu-mi doresc decat frumusetea unei zile racoroase de toamna.
Sa ma trezesc si sa rad de finele lui Septembrie, de mijlocul lui octombrie si sa-mi numar anii ce-mi vin...urland de fericire!