Poate, de fapt spun aceeasi chestie, iar si iar folosind alte cuvinte, dar sincer...nu-mi pasa pentru ca si asta e un exercitiu bun in meseria mea :) O provocare chiar.
In fine, o noua adunatura de ganduri despre mine aproape de 27 de ani :P (va spun mai incolo ce vreau de ziua mea)
Sunt foarte constienta ca mi-am schimbat sau imbunatatit conceptiile si perceptiile in fiecare an, cel putin in ultimii 10... N-am regresat nici macar o secunda.
Acum sunt in etapa de copilul meu rasfatat, anume: imi permit sa fac, sa spun, sa gandesc, sa ma exprim in orice fel simt...n-am nici un fel de control asupra mea si ma bucur de o libertate deplina. Am voie sa ma gandesc si razgandesc de 100 de ori, nu trebuie sa fiu hotarata sau categorica...
Am voie sa fac tot ce-mi place, cand si cum imi place :) E o revolutie in capsorul meu pana acum destul de hitlerist si organizat, suferind de OCD (in sensul acesta:The phrase "obsessive–compulsive" has become part of the English lexicon, and is often used in an informal or caricatured manner to describe someone who is excessively meticulous, perfectionistic, absorbed, or otherwise fixated). Dar imi place :)
Dar acum copchilu' rasfatat nu vrea altceva decat sa doarma si sa manance. N-are chef sa-si scoata nasu' afara din casa pentru nimic in lume. Este usor antisocial dar nu din rautate ci din lene.
Rateaza orice iesire la film, in club, la spectacole si evenimente si nu si-a mai vazut prietenii de un car de ani. Copilului nu-i pasa ca trece timpul si se stramba cand ii ceri sa sacrifice chiar si o ora de somn...
Am cumva impresia ca nu fac "destul chestii" si invidiez magicienii care reusesc sa se imparta in 1000 de locuri si sa faca 100 de lucruri.
Nu sunt deloc nemultumita de ritmul meu de viata prezent dar as fi curioasa sa aflu cateva secrete despre cum sa-ti imparti timpul intre casa, job, barbat, cum fac mai utile cele 4-5 ore pana sa vina mosul Ene?
Ma simt de parca as fi un urs care a intrat in hibernare si mi-e teama sa nu intru in monotonie. Si-apoi iarasi vine lenea si-mi spune "trruuuussssstttt in meeeeeee, jusssssstttt in meeeee!"
Unde mai pui ca "downloadez" ganduri aci pe blog si am impresia ca mi-am descarcat sufletul si toate pietrele din minte. Apoi, chiar sunt otravita de microbul facebook unde iar am impresia ca sunt intr-o conversatie live cu toti amicii si toti prietenii...
Mda... cam asta e cu copilu, face ce vrea, cand vrea, ma bazez ca o sa ma anunte cand se schimba treaba :) Apoi ma urnesc spre a da telefoane sa-mi revad oamenii de care mi-e un dor coplesitor :) Si incepe sezonul cu vin fiert si povesti la gura sobei :)
delicios!
miercuri, 19 octombrie 2011
joi, 13 octombrie 2011
Cai si femei sau femei si cai
Am asteptat tare mult sa scriu acest articol, cred ca l-am construit putin cate putin in subconstientul meu adunand informatii comportamentale despre…femei si mai apoi am fost ajutata sa inteleg “cum gandesc” caii.
Pentru mine n-ar exista oameni fara sa existe cai si este un subiect atat de indragit incat va invit sa faceti un exercitiu de citit printre randuri (cand folosesc metafore) si de cules bucati de suflet din fiecare cuvant.
Nu sunt eu personajul principal (ca de obicei) ci este… FEMEIA. Si tot un personaj principal este calul, IAPA Salbatica (pentru ca sinonimul cuvantului libertate este iapa/cal).
Impletesc din cuvinte o singura fiinta: femeia salbatica sau iapa umana care la interactiunea cu “stapanul” are aceleasi reactii chiar daca situatiile sunt diferite.
Am aflat ca exista o metoda de imblanzire a iepei salbatice care se numeste “natural horsmanship" si consta in a face iapa sa vina la tine, sa o faci sa cedeze prima in favoarea ta... totul prin stare de spirit, niciodata prin lupta. Concret, prinzi iapa prin orice mijloace, o bagi intr-un tarc si stai acolo cu ea pana cand se apropie de tine... Din acel moment este iapa TA si poti face APROAPE orice cu ea...
Daca va ganditi acum la paralela cu femeia suna erotic nu? Este ideal sa vina FEMEIA la tine si tu sa o convingi sa cedeze crezand ca-i esti superior prin inteligenta. Va asigur ca o femeie nu este complexata de un barbat mai inteligent si ca va “ceda” convinsa prin starea de spirit. Pornind de la aceasta premisa iti poate apartine 100% si poti face APROAPE orice cu ea!?
Acest “aproape orice” merge destul de departe si nu este greu sa vedem similitudinile:
Indienii prindeau iapa salbatica, o carau intr-o mlastina si acolo o incalecau... iapa se lupta sa iasa din mlastina cu calaretul in spate si dupa un timp obosea si nu mai lupta... atunci calaretul o indrepta catre locul potrivit sa iasa din mlastina, o descaleca si ii dadea drumul... iapa devenea prietena lui...
A se intelege ca in cazul femeii salbatice o cucerire de acest tip daca este facuta corect (o indrepti spre calea cea mai usoara dupa ce o lasi prin metodele ei sa realizeze singura ca a gresit) nu inseamna altceva decat ca i-ai fost aproape la greu si ca ati trecut prin foc impreuna.
In Rusia exista o rasa de cai care avea un singur stapan. Proprietarii luau manzul (iapa) la cateva luni de langa mama, o bagau intr-o groapa sau o legau intr-un loc fix unde doar viitorul stapan ii ducea mancare si apa... Restul celor care treceau pe langa iapa o loveau cu pietre sau bete... Dupa cateva zile, saptamani sau luni de asemenea tratament, nimeni nu se mai putea apropia de acesta iapa, inafara de stapan... Erau prieteni pe viata... daca stapanul murea, murea si iapa de foame...
In cazul femeii salbatice fidelitatea pe viata este posibila si fara un astfel de compromis insa e important de stiut ca nu e nevoie de lovituri cu pietre pentru ca aceasta sa aleaga singura izolarea de lume si devotamentul abosolut. Este posibil!
Evident exista metoda cea mai simpla si eficienta (implementata genetic) prin care femeia salbatica simte capacitatea “stapanului” de a-i oferi o familie, un camin, o stabilitate, o continuitate a confortului intim.
Iar cazul iepei metoda implica din nou hrana, adapost si suflet: Daca vrei sa te imprietenesti cu o iapa, cea mai simpla metoda este mancarea, caii sunt pofticiosi si cu un morcov ii poti face sa faca orice vrei. Uneori te cauta prin buzunare, trag de haine si nu mai pleaca de langa tine... tocmai pentru ca simt in buzunarul tau un mar sau ceva ce-i place... Este o modalitate comuna de a imblanzii o "iapa salbatica”.
Dar ce se intampla in cazul in care pana la un punct am aplicat/trait totul perfect si din naivitate procesul o ia pe o cale gresita?
Imblanzirea si convietuirea se deruleaza dar armonia se stinge atunci cand…situatia devine violenta sau dureroasa…
Tehnica nepotrivita este cea cu forta... practic nu suntem la egalitate de forte, daca, iapa ar sti cata forta are ne-ar darama cu totul (ne-ar distruge), dar ea nu stie si mai are un dezavantaj… ne vede mai mari decat suntem (avantaj pentru noi)... Tehnic, noi avem mijloacele de a o supune fizic prin forta, dar daca dai gres cu forta iapa se intoarce impotriva ta...
QED! Nu suntem la egalitate de forte! Femeia salbatica supusa isi vede “stapanul” pe un piedestal imaginar iar daca acesta da gres brusc totul i se poate intoarce impotriva lui! Si nu cred ca exista cale de intoarcere pentru ca asta ar insemna sa REderulam tot procesul mentionat mai sus cu blandete, cu suflet si cu inteligenta…
Iapa simte diferente intre mangaiere si lovitura... In primul rand iapa se mangaie cu "lovituri usoare si repetate", pe gat, crupa (fund) sau oriunde crezi de cuviinta tu ca si proprietar sau calaret. DAR... loviturile de mangaiere pot fi si mai puternice... Caii, de obicei sesizeaza, simt diferenta intre o lovitura data cu placere (mangaierea) si o lovitura data cu ura (bataia) chiar daca lovitura data cu placere este mai TARE decat lovitura data cu ura.
In cazul femeii nu vorbim de lovituri, vorbim de … comportament in sine: complimente, adevaruri, respect cuvenit sau respect mieros, scuze reale sau inventate. Ce mai, vorbim de acel al-6-lea simt cu care suntem inzestrate si care poate fi dovedit si stiintific…
Un alt caz concret: Un cal depus prin tehnica de calaretul lui... un cal foarte puternic care lovea, musca si nu statea locului niciodata... dupa 6 luni de antrenament cu el, calul nu mai mergea niciodata cu alt calaret (inafara de cel initial), sau mergea fortat. Odata si-a muscat stapanul ... De ce ? Pentru ca NU era calare pe el ci era calare pe alt cal... (deci si caii sunt gelosi)...
Nu mai concluzionam efectele infidelitatii in cazul unei “femei salbatice” :) Dar mentionam ca vor fi intotdeauna “neconventionale” (ca sa fiu poeta) si ca se prea poate sa lase rani permanente…
Concluzia mea finala? O iapa – femeie are nevoie de bunatate, sentiment, corectitudine si fermitate. Toate avantajele pe care crezi ca le-ai castigat intr-un proces de “imblanzire” se pot pierde daca nu urmezi un traseu precis. Iar ca sa urmezi “traseul corect” e nevoie de “stare de spirit” , adica fara ocolisuri sa iti arati adevarata fata.
Te dezbraci de orice masca, ramai OMUL si poti sa “domesticesti un animal salbatic” chiar si fara voia acestuia.
Dar cum nu toti oamenii se pricep la cai, nu toti oamenii se pricep la femei. Cum nu toti oamenii sunt facuti pentru a ajunge sa calareasca o iapa salbatica, nu toti oamenii reusesc sa pastreze o femeie domesticita :) . E nevoie de timp si rabdare.
Si…mai ales de SUFLET!
P.S. nu sunt deloc feminista (cine ma cunoaste, stie) si n-am vrut sa apar niste drepturi imaginare ci am vrut sa fac o paralela cu puncte comune, un fel de "carte de folosire" a unor "animale" frumoase. (femeia si iapa). Am modificat de multe ori "calul" cu "iapa" in context pentru a pune punctul pe i :) Multumesc pentru informatiile utile primite de la specialisti.
Pentru mine n-ar exista oameni fara sa existe cai si este un subiect atat de indragit incat va invit sa faceti un exercitiu de citit printre randuri (cand folosesc metafore) si de cules bucati de suflet din fiecare cuvant.
Nu sunt eu personajul principal (ca de obicei) ci este… FEMEIA. Si tot un personaj principal este calul, IAPA Salbatica (pentru ca sinonimul cuvantului libertate este iapa/cal).
Impletesc din cuvinte o singura fiinta: femeia salbatica sau iapa umana care la interactiunea cu “stapanul” are aceleasi reactii chiar daca situatiile sunt diferite.
Am aflat ca exista o metoda de imblanzire a iepei salbatice care se numeste “natural horsmanship" si consta in a face iapa sa vina la tine, sa o faci sa cedeze prima in favoarea ta... totul prin stare de spirit, niciodata prin lupta. Concret, prinzi iapa prin orice mijloace, o bagi intr-un tarc si stai acolo cu ea pana cand se apropie de tine... Din acel moment este iapa TA si poti face APROAPE orice cu ea...
Daca va ganditi acum la paralela cu femeia suna erotic nu? Este ideal sa vina FEMEIA la tine si tu sa o convingi sa cedeze crezand ca-i esti superior prin inteligenta. Va asigur ca o femeie nu este complexata de un barbat mai inteligent si ca va “ceda” convinsa prin starea de spirit. Pornind de la aceasta premisa iti poate apartine 100% si poti face APROAPE orice cu ea!?
Acest “aproape orice” merge destul de departe si nu este greu sa vedem similitudinile:
Indienii prindeau iapa salbatica, o carau intr-o mlastina si acolo o incalecau... iapa se lupta sa iasa din mlastina cu calaretul in spate si dupa un timp obosea si nu mai lupta... atunci calaretul o indrepta catre locul potrivit sa iasa din mlastina, o descaleca si ii dadea drumul... iapa devenea prietena lui...
A se intelege ca in cazul femeii salbatice o cucerire de acest tip daca este facuta corect (o indrepti spre calea cea mai usoara dupa ce o lasi prin metodele ei sa realizeze singura ca a gresit) nu inseamna altceva decat ca i-ai fost aproape la greu si ca ati trecut prin foc impreuna.
In Rusia exista o rasa de cai care avea un singur stapan. Proprietarii luau manzul (iapa) la cateva luni de langa mama, o bagau intr-o groapa sau o legau intr-un loc fix unde doar viitorul stapan ii ducea mancare si apa... Restul celor care treceau pe langa iapa o loveau cu pietre sau bete... Dupa cateva zile, saptamani sau luni de asemenea tratament, nimeni nu se mai putea apropia de acesta iapa, inafara de stapan... Erau prieteni pe viata... daca stapanul murea, murea si iapa de foame...
In cazul femeii salbatice fidelitatea pe viata este posibila si fara un astfel de compromis insa e important de stiut ca nu e nevoie de lovituri cu pietre pentru ca aceasta sa aleaga singura izolarea de lume si devotamentul abosolut. Este posibil!
Evident exista metoda cea mai simpla si eficienta (implementata genetic) prin care femeia salbatica simte capacitatea “stapanului” de a-i oferi o familie, un camin, o stabilitate, o continuitate a confortului intim.
Iar cazul iepei metoda implica din nou hrana, adapost si suflet: Daca vrei sa te imprietenesti cu o iapa, cea mai simpla metoda este mancarea, caii sunt pofticiosi si cu un morcov ii poti face sa faca orice vrei. Uneori te cauta prin buzunare, trag de haine si nu mai pleaca de langa tine... tocmai pentru ca simt in buzunarul tau un mar sau ceva ce-i place... Este o modalitate comuna de a imblanzii o "iapa salbatica”.
Dar ce se intampla in cazul in care pana la un punct am aplicat/trait totul perfect si din naivitate procesul o ia pe o cale gresita?
Imblanzirea si convietuirea se deruleaza dar armonia se stinge atunci cand…situatia devine violenta sau dureroasa…
Tehnica nepotrivita este cea cu forta... practic nu suntem la egalitate de forte, daca, iapa ar sti cata forta are ne-ar darama cu totul (ne-ar distruge), dar ea nu stie si mai are un dezavantaj… ne vede mai mari decat suntem (avantaj pentru noi)... Tehnic, noi avem mijloacele de a o supune fizic prin forta, dar daca dai gres cu forta iapa se intoarce impotriva ta...
QED! Nu suntem la egalitate de forte! Femeia salbatica supusa isi vede “stapanul” pe un piedestal imaginar iar daca acesta da gres brusc totul i se poate intoarce impotriva lui! Si nu cred ca exista cale de intoarcere pentru ca asta ar insemna sa REderulam tot procesul mentionat mai sus cu blandete, cu suflet si cu inteligenta…
Iapa simte diferente intre mangaiere si lovitura... In primul rand iapa se mangaie cu "lovituri usoare si repetate", pe gat, crupa (fund) sau oriunde crezi de cuviinta tu ca si proprietar sau calaret. DAR... loviturile de mangaiere pot fi si mai puternice... Caii, de obicei sesizeaza, simt diferenta intre o lovitura data cu placere (mangaierea) si o lovitura data cu ura (bataia) chiar daca lovitura data cu placere este mai TARE decat lovitura data cu ura.
In cazul femeii nu vorbim de lovituri, vorbim de … comportament in sine: complimente, adevaruri, respect cuvenit sau respect mieros, scuze reale sau inventate. Ce mai, vorbim de acel al-6-lea simt cu care suntem inzestrate si care poate fi dovedit si stiintific…
Un alt caz concret: Un cal depus prin tehnica de calaretul lui... un cal foarte puternic care lovea, musca si nu statea locului niciodata... dupa 6 luni de antrenament cu el, calul nu mai mergea niciodata cu alt calaret (inafara de cel initial), sau mergea fortat. Odata si-a muscat stapanul ... De ce ? Pentru ca NU era calare pe el ci era calare pe alt cal... (deci si caii sunt gelosi)...
Nu mai concluzionam efectele infidelitatii in cazul unei “femei salbatice” :) Dar mentionam ca vor fi intotdeauna “neconventionale” (ca sa fiu poeta) si ca se prea poate sa lase rani permanente…
Concluzia mea finala? O iapa – femeie are nevoie de bunatate, sentiment, corectitudine si fermitate. Toate avantajele pe care crezi ca le-ai castigat intr-un proces de “imblanzire” se pot pierde daca nu urmezi un traseu precis. Iar ca sa urmezi “traseul corect” e nevoie de “stare de spirit” , adica fara ocolisuri sa iti arati adevarata fata.
Te dezbraci de orice masca, ramai OMUL si poti sa “domesticesti un animal salbatic” chiar si fara voia acestuia.
Dar cum nu toti oamenii se pricep la cai, nu toti oamenii se pricep la femei. Cum nu toti oamenii sunt facuti pentru a ajunge sa calareasca o iapa salbatica, nu toti oamenii reusesc sa pastreze o femeie domesticita :) . E nevoie de timp si rabdare.
Si…mai ales de SUFLET!
P.S. nu sunt deloc feminista (cine ma cunoaste, stie) si n-am vrut sa apar niste drepturi imaginare ci am vrut sa fac o paralela cu puncte comune, un fel de "carte de folosire" a unor "animale" frumoase. (femeia si iapa). Am modificat de multe ori "calul" cu "iapa" in context pentru a pune punctul pe i :) Multumesc pentru informatiile utile primite de la specialisti.
miercuri, 12 octombrie 2011
Nici o diferenta!
Am tot sustinut diverse cauze de salvare a animalelor fara stapan in ultima perioada, atat in viata de zi cu zi cat si pe facebook sau aici pe blogu-mi...
Nu vreau sa ma transform intr-o fanatica cu wall-ul plin de anunturi si intotdeauna promovez cazurile cele mai speciale (toate sunt importante dar exista unele situatii urgente).
Cel mai urat mi se pare atunci cand abandonul se intampla la modul "gasit o cutie de carton cu pui de catelusi/pisicute". Asta mi s-a intamplat si mie, asta s-a intamplat si unor prietene bune...
Daca gasesti bietele animale alergand printre masini e posibil sa fie pui ai cainilor/pisicilor fara stapan si asa stiu ei sa supravietuiasca...urban...
Ei bine, cand sunt INTR-O cutie...e diferita situatia. CINEVA (un om) a avut suficient de multa umanitate (folosesc cu greu cuvantul umanitate) incat sa-i puna intr-o cutie, sa ramana oarecum protejati. Dar... totusi i-a abandonat.
Declar deschis ca din punctul MEU de vedere nu exista NICI O DIFERENTA intre a abandona un COPIL (un pui de om) intr-o cutie si abandonul de animale in aceeasi maniera...
E drept ca sunt oameni saraci (cu duhul sau la propriu) pe care mintea ii duce pana acolo (la ambalajul de carton) si sunt plini de optimism ca va exista cineva mai milostiv.
Dar noi (oamenii) spre deosebire de ele (animalele) avem darul vorbirii si putem sa ne folosim de acest dar pentru a incerca sa oferim adapost acestor suflete...
Asadar sunt complet indignata de cei ce-si abandoneaza copii. Asa ii voi considera de acum inainte! Abandonezi un suflet cu blana = abandon de suflet fara blana!
Si tot din punctul meu de vedere (intr-o lume ideala) ar trebui sa existe aceeasi pedeapsa!
Cum ar fi sa ne trezim peste noapte cu wall-urile de la facebook pline de anunturi de genul: "gasit 2 copii de 2-3 luni, cautam familii iubitoare!" sau "Urgent! Avem un bebelus de maxim 3 luni care o sa doarma la noapte afara daca nu-l adopta cineva" sau " avem doi fratiori gemeni care au fost abandonati pe strada si le cautam casa"...
Daca am umple facebook-ul de poze cu sugari dezbracati, aruncati in frig, in cutii de carton urland dupa mancare?
Pentru ca NU E NICI O DIFERENTA!
Nu vreau sa ma transform intr-o fanatica cu wall-ul plin de anunturi si intotdeauna promovez cazurile cele mai speciale (toate sunt importante dar exista unele situatii urgente).
Cel mai urat mi se pare atunci cand abandonul se intampla la modul "gasit o cutie de carton cu pui de catelusi/pisicute". Asta mi s-a intamplat si mie, asta s-a intamplat si unor prietene bune...
Daca gasesti bietele animale alergand printre masini e posibil sa fie pui ai cainilor/pisicilor fara stapan si asa stiu ei sa supravietuiasca...urban...
Ei bine, cand sunt INTR-O cutie...e diferita situatia. CINEVA (un om) a avut suficient de multa umanitate (folosesc cu greu cuvantul umanitate) incat sa-i puna intr-o cutie, sa ramana oarecum protejati. Dar... totusi i-a abandonat.
Declar deschis ca din punctul MEU de vedere nu exista NICI O DIFERENTA intre a abandona un COPIL (un pui de om) intr-o cutie si abandonul de animale in aceeasi maniera...
E drept ca sunt oameni saraci (cu duhul sau la propriu) pe care mintea ii duce pana acolo (la ambalajul de carton) si sunt plini de optimism ca va exista cineva mai milostiv.
Dar noi (oamenii) spre deosebire de ele (animalele) avem darul vorbirii si putem sa ne folosim de acest dar pentru a incerca sa oferim adapost acestor suflete...
Asadar sunt complet indignata de cei ce-si abandoneaza copii. Asa ii voi considera de acum inainte! Abandonezi un suflet cu blana = abandon de suflet fara blana!
Si tot din punctul meu de vedere (intr-o lume ideala) ar trebui sa existe aceeasi pedeapsa!
Cum ar fi sa ne trezim peste noapte cu wall-urile de la facebook pline de anunturi de genul: "gasit 2 copii de 2-3 luni, cautam familii iubitoare!" sau "Urgent! Avem un bebelus de maxim 3 luni care o sa doarma la noapte afara daca nu-l adopta cineva" sau " avem doi fratiori gemeni care au fost abandonati pe strada si le cautam casa"...
Daca am umple facebook-ul de poze cu sugari dezbracati, aruncati in frig, in cutii de carton urland dupa mancare?
Pentru ca NU E NICI O DIFERENTA!
marți, 11 octombrie 2011
A 11-a zi din Octombrie
...este ziua in care s-a nascut sora mea :) surioara mea mai mica...
Credeam ca am facut un obicei din a-i scrie pe blog de ziua ei dar spre rusinea mea i-am scris ultima oara in 2008...
Asta pentru ca ne aflam la mai bine de 600 km distanta si pentru ca (surprinzator) nu ma pricep la vorbe graite :) Pot sa scriu pagini intregi in care-mi descriu starea de spirit in cele mai mici detalii insa daca-i musai sa ma uit la tine si sa-ti vorbesc am nevoie de o stare anume.
N-o sa fie un mesaj clasic de urari si declaratii, pentru ca stie ea mai bine ce simt in ceea ce-o priveste. Chiar daca nu-i spun :) stie ea :)
Asa ca o sa incerc sa fiu "mai mare" si sa-i dedic niste cugetari. Dupa cum urmeaza:
Draga mea, draga; Implinesti 25 de ani, nu-s multi dar nici putini, pana acum cred ca ai ajuns sa ma crezi ca mintea ni se schimba de la an la an si gandim diferit pe masura ce trece timpul. Noi, am fost norocoase, am ales sa ne desteptam mai mult de la an la an, sa evoluam, sa invatam din greseli si sa tragem concluzii care ne ajuta spre viitor. Asa cred si stiu eu. Asta mi-ai demonstrat si o sa merg pana in panzele albe daca ma contrazice cineva :)
Ce-ti doresc eu din tot sufletul?
Iti doresc sa inveti, in fiecare zi, luna, an cate ceva nou care te ajuta sa traiesti viata mai frumos! Iti doresc sa te bucuri de fiecare zi asa cum stii, atata timp cat bucuria vine din suflet.
Iti doresc sa fii inteleapta sa iei cele mai bune decizii PENTRU TINE caci tu esti cea mai importanta persoana din viata ta. Sa nu te grabesti, toate la timpul lor, e o vorba mai adevarata decat orice alta vorba :)
Sa traiesti TOTUL (orice, orice) cu intensitate pentru ca altfel intram in rutina :)
Sa stii ca NOI suntem responsabili de starile de bine sau de starile de rau. Noi putem sa vedem partea plina a paharului, sau partea goala.
Sa nu-ti fie niciodata rusine de tine, sa nu te indoiesti de inteligenta, de frumusetea, de viata TA! Porneste de la ideea ca esti cel mai frumos om din lume si ca toata planeta e la picioarele tale. Nu exista vise mari exista doar oameni mici care nu-si permit sa viseze, ori, tu nu esti unul dintre ei :)
Sa nu-ti fie frica sa fii egoista, narcisista, independenta sau catalogata. Cuvintele au intelesul pe care NOI li-l dam, ori daca tu stii sa te protejezi, sa te iubesti, sa-ti porti de grija si sa te definesti ca om...restul de ce-ar mai conta?
Nu pierde timpul! Sa nu regreti nici macar o zi traita, fiecare moment are valoarea lui.
Cu toate cuvintele astea de mai sus am vrut de fapt sa-ti spun sa fii TU, asa cum vrei, asa cum iti place!
Si nu, nu-s vorbe mari, nu te indemn la egoism sau la narcisism, te indemn la bucuria de a traii. Sa te accepti pe tine, in totalitate, asa cum esti, asa cum iti place sa fii, sa iei tot ce-i pozitiv si benefic din jurul tau si sa nu lasi o vorba nespusa sau un compromis sa-ti apese sufletul. Viata e scurta si avem tot dreptul din lume sa o "personalizam" noi :)
Eu sunt tare mandra de tine, de noi, de ce suntem azi, de CUM suntem azi. Nu exagerez cu iubirea de sine ci pur si simplu ma lovesc zilnic de oameni si constientizez cat de altfel suntem noi. Altfel in BINE!
Cam asta as fi vrut eu sa-ti spun, draga mea :) Sa te bucuri mai mult in a 11-a zi din Octombrie pentru ca-i a TA!
La multi ani!
Credeam ca am facut un obicei din a-i scrie pe blog de ziua ei dar spre rusinea mea i-am scris ultima oara in 2008...
Asta pentru ca ne aflam la mai bine de 600 km distanta si pentru ca (surprinzator) nu ma pricep la vorbe graite :) Pot sa scriu pagini intregi in care-mi descriu starea de spirit in cele mai mici detalii insa daca-i musai sa ma uit la tine si sa-ti vorbesc am nevoie de o stare anume.
N-o sa fie un mesaj clasic de urari si declaratii, pentru ca stie ea mai bine ce simt in ceea ce-o priveste. Chiar daca nu-i spun :) stie ea :)
Asa ca o sa incerc sa fiu "mai mare" si sa-i dedic niste cugetari. Dupa cum urmeaza:
Draga mea, draga; Implinesti 25 de ani, nu-s multi dar nici putini, pana acum cred ca ai ajuns sa ma crezi ca mintea ni se schimba de la an la an si gandim diferit pe masura ce trece timpul. Noi, am fost norocoase, am ales sa ne desteptam mai mult de la an la an, sa evoluam, sa invatam din greseli si sa tragem concluzii care ne ajuta spre viitor. Asa cred si stiu eu. Asta mi-ai demonstrat si o sa merg pana in panzele albe daca ma contrazice cineva :)
Ce-ti doresc eu din tot sufletul?
Iti doresc sa inveti, in fiecare zi, luna, an cate ceva nou care te ajuta sa traiesti viata mai frumos! Iti doresc sa te bucuri de fiecare zi asa cum stii, atata timp cat bucuria vine din suflet.
Iti doresc sa fii inteleapta sa iei cele mai bune decizii PENTRU TINE caci tu esti cea mai importanta persoana din viata ta. Sa nu te grabesti, toate la timpul lor, e o vorba mai adevarata decat orice alta vorba :)
Sa traiesti TOTUL (orice, orice) cu intensitate pentru ca altfel intram in rutina :)
Sa stii ca NOI suntem responsabili de starile de bine sau de starile de rau. Noi putem sa vedem partea plina a paharului, sau partea goala.
Sa nu-ti fie niciodata rusine de tine, sa nu te indoiesti de inteligenta, de frumusetea, de viata TA! Porneste de la ideea ca esti cel mai frumos om din lume si ca toata planeta e la picioarele tale. Nu exista vise mari exista doar oameni mici care nu-si permit sa viseze, ori, tu nu esti unul dintre ei :)
Sa nu-ti fie frica sa fii egoista, narcisista, independenta sau catalogata. Cuvintele au intelesul pe care NOI li-l dam, ori daca tu stii sa te protejezi, sa te iubesti, sa-ti porti de grija si sa te definesti ca om...restul de ce-ar mai conta?
Nu pierde timpul! Sa nu regreti nici macar o zi traita, fiecare moment are valoarea lui.
Cu toate cuvintele astea de mai sus am vrut de fapt sa-ti spun sa fii TU, asa cum vrei, asa cum iti place!
Si nu, nu-s vorbe mari, nu te indemn la egoism sau la narcisism, te indemn la bucuria de a traii. Sa te accepti pe tine, in totalitate, asa cum esti, asa cum iti place sa fii, sa iei tot ce-i pozitiv si benefic din jurul tau si sa nu lasi o vorba nespusa sau un compromis sa-ti apese sufletul. Viata e scurta si avem tot dreptul din lume sa o "personalizam" noi :)
Eu sunt tare mandra de tine, de noi, de ce suntem azi, de CUM suntem azi. Nu exagerez cu iubirea de sine ci pur si simplu ma lovesc zilnic de oameni si constientizez cat de altfel suntem noi. Altfel in BINE!
Cam asta as fi vrut eu sa-ti spun, draga mea :) Sa te bucuri mai mult in a 11-a zi din Octombrie pentru ca-i a TA!
La multi ani!
vineri, 7 octombrie 2011
Ignoranta
Desi ma laud ca traiesc intr-o bula protectoare si ca am universul meu unic in care aproape nimeni nu are acces...ma simt atinsa din cand in cand de poluarea din jur.
Vad, simt, miros, aud, ating si cele ce nu-mi plac, cele ce nu ma bucura, cele ce ma otravesc si ma ranesc...ma ofilesc.
Asa e felul meu sa am mereu ochii deschisi si sa caut detalii, sa vad cat mai multe, sa observ amanunte pe care altii le ignora sau poate nici nu stiu ca exista. Vad in culori, vad bucuria si tristetea oamenilor din jur, vad dincolo de cuvinte, dincolo de aparente, este un "dar" al meu pe care-l exploatez involuntar.
Doare sa vezi un om ASA cum e el nu asa cum VREA sa para... Doare.
Simt, presimt, schimbari de atitudine, de imprejurari, atat de des, atat de adanc incat uneori intru in panica sperand sa ma insel. De cele mai multe ori ceea ce simt este sau devine adevarul...
Nu-mi doresc sa traim intr-o lume de ganduri transparente pentru ca ar fi prea mult zgomot si prea putin placut.
Imi strangulez capacitatea de-a citii gandurile celor din jurul meu pentru ca nu vreau sa le stiu cele mai negre porniri.
Am luat totusi decizia de-a fi EU, intaiul om din viata mea care se dezbraca de secrete. Nu voi tacea decat atunci cand chiar nu am nimic de spus. Nu voi menaja decat atunci cand va fi de folos.
Voi renunta total la diplomatie pentru ca traiesc intr-o lume in care diplomatia este sinonim cu prostia.
Nu voi crea aparente placute pentru ca nu pot inmagazina sentimente murdare.
Nu voi aplana conflicte pentru ca nu vreau sa fac implozie.
Nu voi purta poveri sufletesti pentru ca nu vreau un suflet greu.
Fara compromis, fara scuze, fara minciuni nevinovate, fara taceri lungi, fara metafore frumoase care descriu situatii urate, fara a doua, a treia, a infinita sansa, fara supunere, fara regret, fara sa calc peste decizii.
Asta sunt EU, de fapt o mica-mica parte a ceea ce pana acum am tinut inchis intr-un sertar.
Vreau sa-mi redefinesc ignoranta si sa-i dau un sens placut. Vreau sa dau un alt sens cuvantului SINCER, anume acela pe care l-a avut cand a fost inventat.
Nu voi nega nimic din ceea ce sunt si nu voi mai avea nici o microsecunda de ezitare.
Timpul e prea scurt.
Nu, redefinit :)
Vad, simt, miros, aud, ating si cele ce nu-mi plac, cele ce nu ma bucura, cele ce ma otravesc si ma ranesc...ma ofilesc.
Asa e felul meu sa am mereu ochii deschisi si sa caut detalii, sa vad cat mai multe, sa observ amanunte pe care altii le ignora sau poate nici nu stiu ca exista. Vad in culori, vad bucuria si tristetea oamenilor din jur, vad dincolo de cuvinte, dincolo de aparente, este un "dar" al meu pe care-l exploatez involuntar.
Doare sa vezi un om ASA cum e el nu asa cum VREA sa para... Doare.
Simt, presimt, schimbari de atitudine, de imprejurari, atat de des, atat de adanc incat uneori intru in panica sperand sa ma insel. De cele mai multe ori ceea ce simt este sau devine adevarul...
Nu-mi doresc sa traim intr-o lume de ganduri transparente pentru ca ar fi prea mult zgomot si prea putin placut.
Imi strangulez capacitatea de-a citii gandurile celor din jurul meu pentru ca nu vreau sa le stiu cele mai negre porniri.
Am luat totusi decizia de-a fi EU, intaiul om din viata mea care se dezbraca de secrete. Nu voi tacea decat atunci cand chiar nu am nimic de spus. Nu voi menaja decat atunci cand va fi de folos.
Voi renunta total la diplomatie pentru ca traiesc intr-o lume in care diplomatia este sinonim cu prostia.
Nu voi crea aparente placute pentru ca nu pot inmagazina sentimente murdare.
Nu voi aplana conflicte pentru ca nu vreau sa fac implozie.
Nu voi purta poveri sufletesti pentru ca nu vreau un suflet greu.
Fara compromis, fara scuze, fara minciuni nevinovate, fara taceri lungi, fara metafore frumoase care descriu situatii urate, fara a doua, a treia, a infinita sansa, fara supunere, fara regret, fara sa calc peste decizii.
Asta sunt EU, de fapt o mica-mica parte a ceea ce pana acum am tinut inchis intr-un sertar.
Vreau sa-mi redefinesc ignoranta si sa-i dau un sens placut. Vreau sa dau un alt sens cuvantului SINCER, anume acela pe care l-a avut cand a fost inventat.
Nu voi nega nimic din ceea ce sunt si nu voi mai avea nici o microsecunda de ezitare.
Timpul e prea scurt.
Nu, redefinit :)
miercuri, 5 octombrie 2011
Cu suflet
Am trait de curand o experienta coplesitoare, dar ca sa fiu artistiqua :P si ca sa ajung acolo (dragii mosului) trebuie sa va iau pe ocolite si sa va explic (ce-a vrut sa zica poetul) cum am ajuns sa fiu/simt asa:
Mie-mi plac animalele :) Mai mult decat imi plac oamenii. Le iubesc. Nu la modul acela bolnav, nu ganditi aiurea! Animalele, vietatile astea cu ochi si suflet care nu sunt programate genetic sa faca rau ci doar sa se apere. Mi-ar placea sa am o mosie maaaaare-maaare si sa ma joc de-a arca lui Noe pentru tot restul vietii mele. Asta daca ar ploua cu mancare, ca altceva nu mi-ar fi necesar. Hrana pentru vietati, hrana pentru mine. Si zau daca n-as deveni vegetariana. Lacto :)
Asa sunt de cand ma stiu, ma topesc toata cand vad/aud un suflet cu blana :) Evident ca sa nu devin bolnava (mental) m-am autoprotejat cand a venit vorba de intrat in organizatii. Ajut de cate ori pot si de cate ori am ocazia dar full-time nu stiu daca as putea rezista. Asta e, in orice fapta buna facuta exista un substrat egoist (zice Phoebe din Friends, iar io n-o contrazic) si n-as fi eu daca as nega ca am doze multe si marunte de egoism.
Despre Nemo si celelalte suflete pe care le-am salvat de-a lungul timpului nu va mai spun, stiti, plus ca nu vreau acum sa scriu atat de mult :)
Asa...Acum cateva zile, duminica, ne intorceam noi acasica, cocotati pe motocicleta noastra iubita si cu gandul la o leneveala caracteristica ultimei zile de weekend. In fata casei noastre statea o cutie de carton (si m-am prins pe loc despre ce-i vorba) in care se uitau vreo doi baietei de pe strada. Curioasa din fire (eu felina) am aruncat un ochi: ce sa vezi - minune mare - un matz mic-mic-mic si tare nervos scuipa de zor, miorlaia amenintator si tremura tot ca prima impresie a mea a fost ca-i turbat.
Cauza? Niste personaje "binevoitoare" (doua fete, am alflat ulterior, tiganci, ca sa fiu mai precisa) au purtat cutia "in suturi" (adica lovind cu picioarele in ea pana se muta din loc in loc, vreo 200 de metri) pana s-au plictisit si au abandonat-o in fata portii noastre. Din acest motiv animalutul era traumatizat.
Cat am dat eu o fuga sa-i aduc ceva de mancare...cutia a disparut. Evident m-am bucurat crezand ca un suflet milos a luat mogaldeata. Daaaar...am vazut apoi aceeasi cutie...la ghena. "Sufletul milos" (inca nu stiu cine) a mutat cutia la ghena...Pentru ca asa facem (noi oamenii) aruncam VIATA la gunoi. Pentru ca...putem!
N-am stat deloc pe ganduri, am luat mogaldeata in casa.
A urmat panica personala :ce ma fac eu acum? Era mic, speriat, usor agresiv, puricos, murdar, mic si iar mic de vreo trei ori!
Pas cu pas: spalat, deparazitat, spalat, front-line, hranit,iar spalat si iar uscat, tinut tot timpul la caldurica (cu ocazia asta am dat drumul la centrala in casa) pentru ca imi parea ca tremura fara oprire. De fapt era speriat saracutul...
L-am pus rapid pe facebook cu arhicunoscutul titlu :cauta familie! N-aveam cum sa-l pastrez pentru ca Nemo a intrat brusc in depresie. Nemo (copilul meu cu blana) are sindromul "copilului singur la parinti" si este foarte egoist. Nu stiu daca isi va schimba vreodata comportamentul pentru ca am mai avut si alte experiente de genul si a reactionat mereu la fel: nu mai mananca, nu mai doarme cu noi, nu ne mai iubeste, nu ne mai baga in seama, nu mai e dragastos...ce mai...e apatic si uracioso-agresiv pana dispare "ala micu".
Doua zile l-am tinut pe Roscovan (motanelul pufos, mic-mic, cu ochi albastri si mieunat subtire) timp in care am fost mamica-adoptiva care se trezeaza noaptea din doua in doua ore sa-l duca la tavita, sa-l hraneasca, sa vada ca puiul e ok. In doua zile s-a transformat din "creatura turbata" intr-un sufletel adorabil, iubitor, pupacios si dependent de afectiune.
"Vezi ca oamenii pot face si bine?" ii spuneam cand iesea din culcusul lui noaptea si ma cauta in pat iar eu dormeam iepureste de teama sa nu ma rostogolesc peste el in somn.
Dupa doua zile am primit cerere de adoptie din partea unor persoane foarte iubitoare de animale.
Eh, aici vine experienta coplesitoare: m-am bucurat teribil ca i-am gasit familie dar am simtit cum o mica bucatica din suflet mi se rupe... Stiam de la inceput ca nu-l pot pastra, stiam ca am scopul precis de a-i gasi familie, stiam ca e temporar, nu credeam ca ma pot atasa in halul asta, atat de repede. Dar totusi...totusi m-am atasat...
Am stat ca pe ghimpi la birou cele cateva ore ramase pana sa ajung acasa sa-l pregatesc pentru noua lui casuta. Vroiam sa mai stau putin cu el, sa-l mai pup, sa-l mai dragalesc si sa-l CONVING (pe el, da, nu am inebunit) ca o sa-i fie bine.
Credeti-ma ca a fost obositor sa am grija de el dar am uitat de tot si toate cand am inteles ca n-o sa-l mai am...Nu tragedizez si sunt 100% convinsa ca am luat decizia buna si ca va avea o viata frumoasa :) Dar l-am iubit...si am fost iubita, stiu!
M-am simtit necesara. Am dat o sansa la viata si stiu ca exista sute de oameni care fac asta zilnic, pentru unii e un job, pentru altii e un hobby, pentru mine a fost o scurta experienta insa una extrem de puternica. E un sentiment extraordinar pe care-l ai atunci cand ajuti, cand stii ca ai castigat iubirea unei fiinte atat de mici incat nu-ti vine sa crezi ca are suflet. DAR ARE! Iar cand cei doi ochisori mici si albastri se uitau la mine si boticul roz ma cauta prindeam aripi!
Este atat de BINE sa faci BINE incat nu-mi pot imagina cum este posibil sa fi de cealalta parte a baricadei...
Poate asa sunt eu.
Acum am revenit la normal, Nemo ma REiubeste, e liniste in casa, lenevesc, stiu ca Nemo gaseste singur tavita, mananca (exagerat) singur, doarme unde are chef, ma cauta doar cand vrea el - independentul :)
Dar n-o sa uit niciodata de Roscovan!
Mie-mi plac animalele :) Mai mult decat imi plac oamenii. Le iubesc. Nu la modul acela bolnav, nu ganditi aiurea! Animalele, vietatile astea cu ochi si suflet care nu sunt programate genetic sa faca rau ci doar sa se apere. Mi-ar placea sa am o mosie maaaaare-maaare si sa ma joc de-a arca lui Noe pentru tot restul vietii mele. Asta daca ar ploua cu mancare, ca altceva nu mi-ar fi necesar. Hrana pentru vietati, hrana pentru mine. Si zau daca n-as deveni vegetariana. Lacto :)
Asa sunt de cand ma stiu, ma topesc toata cand vad/aud un suflet cu blana :) Evident ca sa nu devin bolnava (mental) m-am autoprotejat cand a venit vorba de intrat in organizatii. Ajut de cate ori pot si de cate ori am ocazia dar full-time nu stiu daca as putea rezista. Asta e, in orice fapta buna facuta exista un substrat egoist (zice Phoebe din Friends, iar io n-o contrazic) si n-as fi eu daca as nega ca am doze multe si marunte de egoism.
Despre Nemo si celelalte suflete pe care le-am salvat de-a lungul timpului nu va mai spun, stiti, plus ca nu vreau acum sa scriu atat de mult :)
Asa...Acum cateva zile, duminica, ne intorceam noi acasica, cocotati pe motocicleta noastra iubita si cu gandul la o leneveala caracteristica ultimei zile de weekend. In fata casei noastre statea o cutie de carton (si m-am prins pe loc despre ce-i vorba) in care se uitau vreo doi baietei de pe strada. Curioasa din fire (eu felina) am aruncat un ochi: ce sa vezi - minune mare - un matz mic-mic-mic si tare nervos scuipa de zor, miorlaia amenintator si tremura tot ca prima impresie a mea a fost ca-i turbat.
Cauza? Niste personaje "binevoitoare" (doua fete, am alflat ulterior, tiganci, ca sa fiu mai precisa) au purtat cutia "in suturi" (adica lovind cu picioarele in ea pana se muta din loc in loc, vreo 200 de metri) pana s-au plictisit si au abandonat-o in fata portii noastre. Din acest motiv animalutul era traumatizat.
Cat am dat eu o fuga sa-i aduc ceva de mancare...cutia a disparut. Evident m-am bucurat crezand ca un suflet milos a luat mogaldeata. Daaaar...am vazut apoi aceeasi cutie...la ghena. "Sufletul milos" (inca nu stiu cine) a mutat cutia la ghena...Pentru ca asa facem (noi oamenii) aruncam VIATA la gunoi. Pentru ca...putem!
N-am stat deloc pe ganduri, am luat mogaldeata in casa.
A urmat panica personala :ce ma fac eu acum? Era mic, speriat, usor agresiv, puricos, murdar, mic si iar mic de vreo trei ori!
Pas cu pas: spalat, deparazitat, spalat, front-line, hranit,iar spalat si iar uscat, tinut tot timpul la caldurica (cu ocazia asta am dat drumul la centrala in casa) pentru ca imi parea ca tremura fara oprire. De fapt era speriat saracutul...
L-am pus rapid pe facebook cu arhicunoscutul titlu :cauta familie! N-aveam cum sa-l pastrez pentru ca Nemo a intrat brusc in depresie. Nemo (copilul meu cu blana) are sindromul "copilului singur la parinti" si este foarte egoist. Nu stiu daca isi va schimba vreodata comportamentul pentru ca am mai avut si alte experiente de genul si a reactionat mereu la fel: nu mai mananca, nu mai doarme cu noi, nu ne mai iubeste, nu ne mai baga in seama, nu mai e dragastos...ce mai...e apatic si uracioso-agresiv pana dispare "ala micu".
Doua zile l-am tinut pe Roscovan (motanelul pufos, mic-mic, cu ochi albastri si mieunat subtire) timp in care am fost mamica-adoptiva care se trezeaza noaptea din doua in doua ore sa-l duca la tavita, sa-l hraneasca, sa vada ca puiul e ok. In doua zile s-a transformat din "creatura turbata" intr-un sufletel adorabil, iubitor, pupacios si dependent de afectiune.
"Vezi ca oamenii pot face si bine?" ii spuneam cand iesea din culcusul lui noaptea si ma cauta in pat iar eu dormeam iepureste de teama sa nu ma rostogolesc peste el in somn.
Dupa doua zile am primit cerere de adoptie din partea unor persoane foarte iubitoare de animale.
Eh, aici vine experienta coplesitoare: m-am bucurat teribil ca i-am gasit familie dar am simtit cum o mica bucatica din suflet mi se rupe... Stiam de la inceput ca nu-l pot pastra, stiam ca am scopul precis de a-i gasi familie, stiam ca e temporar, nu credeam ca ma pot atasa in halul asta, atat de repede. Dar totusi...totusi m-am atasat...
Am stat ca pe ghimpi la birou cele cateva ore ramase pana sa ajung acasa sa-l pregatesc pentru noua lui casuta. Vroiam sa mai stau putin cu el, sa-l mai pup, sa-l mai dragalesc si sa-l CONVING (pe el, da, nu am inebunit) ca o sa-i fie bine.
Credeti-ma ca a fost obositor sa am grija de el dar am uitat de tot si toate cand am inteles ca n-o sa-l mai am...Nu tragedizez si sunt 100% convinsa ca am luat decizia buna si ca va avea o viata frumoasa :) Dar l-am iubit...si am fost iubita, stiu!
M-am simtit necesara. Am dat o sansa la viata si stiu ca exista sute de oameni care fac asta zilnic, pentru unii e un job, pentru altii e un hobby, pentru mine a fost o scurta experienta insa una extrem de puternica. E un sentiment extraordinar pe care-l ai atunci cand ajuti, cand stii ca ai castigat iubirea unei fiinte atat de mici incat nu-ti vine sa crezi ca are suflet. DAR ARE! Iar cand cei doi ochisori mici si albastri se uitau la mine si boticul roz ma cauta prindeam aripi!
Este atat de BINE sa faci BINE incat nu-mi pot imagina cum este posibil sa fi de cealalta parte a baricadei...
Poate asa sunt eu.
Acum am revenit la normal, Nemo ma REiubeste, e liniste in casa, lenevesc, stiu ca Nemo gaseste singur tavita, mananca (exagerat) singur, doarme unde are chef, ma cauta doar cand vrea el - independentul :)
Dar n-o sa uit niciodata de Roscovan!
vineri, 30 septembrie 2011
Daca Feisbuc nu e....nimic nu e!
Cand s-a inventat Facebook (milions and milions of years ago) eram intr-o agentie de online si-am zis sa-mi fac cont ca sa fiu up to date (adica in pas cu data) cu tot ceea ce inseamna mediul de comunicare pe net, retele sociale si asa mai departe.
Da' vroiam cont asa...ca sa-i vaz io pe ceilalti, nu sa ma vaza si ei pe mine. Asa ca mi-am setat o regula: dau accept (adica acord prietenia) doar persoanelor pe care le cunosc, fata in fata si cu care am interactionat cel putin odata.
Oh well...
Din acest motiv mi-am pus toate informatiile publice, n-am tinut ascunse poze sau "status updates". Ma gandeam ca daca exista fiinte care vor doar sa-mi vada pozele sa le dau o sansa, poate nu-si mai bateau capul sa-mi ceara si prietenia. Plus ca mai postam linkuri spre blog si stiam ca exista femei frustrate care nu-si pot atinge cei 12 pasi (ca-n sistemul american de alcoolic anonim - ai 12 pasi de respectat) de vindecare cerebrala fara sa poata scuipa pe pozele-mi si pe articolele mele de blog.
Deci da, mi-am facut cont ca sa inteleg mai bine ce inseaman o retea sociala, sa tin legatura cu amicii si sa dau peste nas intrusilor. Motive bune nu?
Dupa primii 100 de prieteni virtuali pe care-i stiam...am inceput sa primesc cereri de prietenie de la necunoscuti. O perioada le-am ignorat, apoi a venit moda sa-ti faci cont daca esti firma, celebritate,blogger sau orice alta forma de existenta publica. Apoi trebuia sa fii prieten cu prietenii prietenilor ca deh, aveati ceva in comun.
Cea mai misto faza a fost acum un an (?!? cred) cand am cunoscut o fatuca - de fapt n-am cunoscut-o , ma stiam bine cu doi prieteni de-ai ei, dar ea nu mi-a fost prezentata - am stat o seara intreaga intr-un club, nu chiar impreuna, mai statea pe la masa noastra si dansa cam la 1-2 metri de noi; A doua zi la prima ora si eu si Costin aveam ADD pe facebook din partea ei.... WTF mate?!
Bon, recunosc, am dat si io add unor personaje pe care nu le stiu face-to-face gen...David Gahan?Saaaau cu alte ocazii cand am vrut sa intru in contact cu oameni (instructori de calarie in general) m-am prezentat, mi-am facut publice intentiile...
Revenim in prezent cand am o lista de prieteni destul de mare, cunosc poate jumate din oamenii de acolo...vreo 20% sunt antreprenori (intr-un fel sau altul) si am dat "accept" cu duiumul tuturor fanilor de echitatie (asta e punctul meu slab).
Dar...m-am trezit cu vreo 30 de fetite si baietei cu varste intre 12 si 18 ani, in lista mea de prieteni...care... nu m-ar deranja aproape deloc in mod normal. Insa trebuie sa mentionez ca sunt atat de inculti incat imi trece pana si mila fata de varsta lor frageda si creierele lor nedezvoltate...
Aceste personaje tin cu tot dinadinsul sa posteze si sa "vorbeasca public" - sau ar fi mai corecta metafora "sa se afirme"?
Nu ma deranjeaza atat de mult greselile gramaticale (le fac si eu constant) cat ma deranjeaza prostia. In stilul cel mai porcesc posibil! "Suntem prosti pentru ca PUTEM si pentru ca NE PLACE - Ne-am facut Feisbuc sa NE agaTZam onlain si sa NE punem poze secsi."
Anyways, am inceput sa unfrienduiesc (adica sa tai din lista) tot felul de young-pitzi-girl-or-boy.
Ah, da, am sperat ca daca pun link pe facebook cu acest nou articol or sa se sesizeze si o sa ma stearga ei din lista :) Sau poate chiar sa ma blocheze (adica sa ne ignoram pe viata) , pentru ca prefer sa am de-a face cu insecte (cine ma cunoaste stie ce inseamna afirmatia asta) decat sa ma citesc rahaturi online...
P.S. cuvinte de genul "feisbuc", unfrienduies si formulari de tipul "in pas cu data" au fost facute intentionat pentru a va stimula carliontii cerebrali, da?
Da' vroiam cont asa...ca sa-i vaz io pe ceilalti, nu sa ma vaza si ei pe mine. Asa ca mi-am setat o regula: dau accept (adica acord prietenia) doar persoanelor pe care le cunosc, fata in fata si cu care am interactionat cel putin odata.
Oh well...
Din acest motiv mi-am pus toate informatiile publice, n-am tinut ascunse poze sau "status updates". Ma gandeam ca daca exista fiinte care vor doar sa-mi vada pozele sa le dau o sansa, poate nu-si mai bateau capul sa-mi ceara si prietenia. Plus ca mai postam linkuri spre blog si stiam ca exista femei frustrate care nu-si pot atinge cei 12 pasi (ca-n sistemul american de alcoolic anonim - ai 12 pasi de respectat) de vindecare cerebrala fara sa poata scuipa pe pozele-mi si pe articolele mele de blog.
Deci da, mi-am facut cont ca sa inteleg mai bine ce inseaman o retea sociala, sa tin legatura cu amicii si sa dau peste nas intrusilor. Motive bune nu?
Dupa primii 100 de prieteni virtuali pe care-i stiam...am inceput sa primesc cereri de prietenie de la necunoscuti. O perioada le-am ignorat, apoi a venit moda sa-ti faci cont daca esti firma, celebritate,blogger sau orice alta forma de existenta publica. Apoi trebuia sa fii prieten cu prietenii prietenilor ca deh, aveati ceva in comun.
Cea mai misto faza a fost acum un an (?!? cred) cand am cunoscut o fatuca - de fapt n-am cunoscut-o , ma stiam bine cu doi prieteni de-ai ei, dar ea nu mi-a fost prezentata - am stat o seara intreaga intr-un club, nu chiar impreuna, mai statea pe la masa noastra si dansa cam la 1-2 metri de noi; A doua zi la prima ora si eu si Costin aveam ADD pe facebook din partea ei.... WTF mate?!
Bon, recunosc, am dat si io add unor personaje pe care nu le stiu face-to-face gen...David Gahan?Saaaau cu alte ocazii cand am vrut sa intru in contact cu oameni (instructori de calarie in general) m-am prezentat, mi-am facut publice intentiile...
Revenim in prezent cand am o lista de prieteni destul de mare, cunosc poate jumate din oamenii de acolo...vreo 20% sunt antreprenori (intr-un fel sau altul) si am dat "accept" cu duiumul tuturor fanilor de echitatie (asta e punctul meu slab).
Dar...m-am trezit cu vreo 30 de fetite si baietei cu varste intre 12 si 18 ani, in lista mea de prieteni...care... nu m-ar deranja aproape deloc in mod normal. Insa trebuie sa mentionez ca sunt atat de inculti incat imi trece pana si mila fata de varsta lor frageda si creierele lor nedezvoltate...
Aceste personaje tin cu tot dinadinsul sa posteze si sa "vorbeasca public" - sau ar fi mai corecta metafora "sa se afirme"?
Nu ma deranjeaza atat de mult greselile gramaticale (le fac si eu constant) cat ma deranjeaza prostia. In stilul cel mai porcesc posibil! "Suntem prosti pentru ca PUTEM si pentru ca NE PLACE - Ne-am facut Feisbuc sa NE agaTZam onlain si sa NE punem poze secsi."
Anyways, am inceput sa unfrienduiesc (adica sa tai din lista) tot felul de young-pitzi-girl-or-boy.
Ah, da, am sperat ca daca pun link pe facebook cu acest nou articol or sa se sesizeze si o sa ma stearga ei din lista :) Sau poate chiar sa ma blocheze (adica sa ne ignoram pe viata) , pentru ca prefer sa am de-a face cu insecte (cine ma cunoaste stie ce inseamna afirmatia asta) decat sa ma citesc rahaturi online...
P.S. cuvinte de genul "feisbuc", unfrienduies si formulari de tipul "in pas cu data" au fost facute intentionat pentru a va stimula carliontii cerebrali, da?
joi, 29 septembrie 2011
Respir usurata!
De cate ori am un moment mai prost sau ma simt mai...gri...fac un efort de memorie si realizez cum am trecut razant pe langa toate gropile din viata.
Am atat de multe cunostinte, fosti colegi de scoala, colegi de-ai colegilor, cunostinte de-ale cunostintelor, medii in care m-am invartit, toti si toate in prezent damnate.
Ca si cum viata mea de pana acum ar fi fost o poteca ingusta cu prapastie in stanga si abis in dreapta. De cate ori nu mi-au alunecat picioarele si eram gata-gata sa cad... De cate ori n-am cazut dar m-am prins in ultimul moment de cate o radacina de copac si m-am catarat inapoi pe poteca...
Puteam sa ies intr-o mie de alte feluri, alt om decat sunt azi. Iar azi sunt impacata cu mine, ma indragesc si-mi sunt recunoscatoare...
Ma minunez gandindu-ma prin cate anturaje am circulat si cate influente negative puteam sa primesc care mi-ar fi distrus viata iremediabil...
Cine sau ce m-a ghidat pe mine mereu pe drumul cel bun?
Evident calea mea n-o fi tocmai perfecta dar sunt cu mult peste medie...
Vad oameni cu care am interactionat in trecut cum si-au irosit ani din viata alegand cai gresite. Cu riscul de a suna malitioasa, vad oameni inculti care au fost candva extrem de avansati... Parca s-ar fi oprit timpul pentru ei pe la 14-15 ani si de atunci ar fi involuat...
Vad oameni care si-au ratat cariera, care s-au multumit cu putin... Nu ca as judeca in functie de cariera sau realizari materiale.... Dar am cunoscut oamei destepti care au promis mult si care pur si simplu au renuntat...
Oameni care au ramas captivi in necunostina, oameni care dupa o prima privire ma fac sa ma simt ca si cum m-as fi intors in timp, undeva intr-o alta era...
Am fost cumva extrem de norocoasa sa iau doar partile bune din toate cele rele de care m-am lovit. Nu m-am multumit niciodata cu putin si-am vrut intotdeauna mai mult si mai mult.
Chiar daca am fost catalogata ca fiind nehotarata sau nemultumita acum inteleg ca puteam sa-mi pierd capul de atatea si atatea ori.
M-as fi blocat in lumi foarte diferite de a mea (in prezent) daca nu as fi incercat mereu sa-mi depasesc conditia...
Asta ma face sa realizez ca cineva/ceva a vegheat asupra mea, sau ca pur si simplu am fost norocoasa. Nu e vorba doar de instinct pentru ca de multe ori acesta m-a inselat...
Am dat cu capul de pereti de foarte multe ori insa am insistat sa aflu "de-ce-ul" necesar. Daca nu mi-as fi stors mintea dupa raspunsuri probabil ca as fi ramas la stadiul de fetita-proasta....
Nu judec, de fapt chiar imi pare rau pentru toti cei care s-au multumit cu succesul momentului. Poate undeva in lumea lor, care mie mi se pare simplista, ei chiar sunt fericiti.
... asa ca respir usurata si-mi spun ca niciodata nu sunt PREA pretentioasa si ca mereu e loc de mai bine :)
Am atat de multe cunostinte, fosti colegi de scoala, colegi de-ai colegilor, cunostinte de-ale cunostintelor, medii in care m-am invartit, toti si toate in prezent damnate.
Ca si cum viata mea de pana acum ar fi fost o poteca ingusta cu prapastie in stanga si abis in dreapta. De cate ori nu mi-au alunecat picioarele si eram gata-gata sa cad... De cate ori n-am cazut dar m-am prins in ultimul moment de cate o radacina de copac si m-am catarat inapoi pe poteca...
Puteam sa ies intr-o mie de alte feluri, alt om decat sunt azi. Iar azi sunt impacata cu mine, ma indragesc si-mi sunt recunoscatoare...
Ma minunez gandindu-ma prin cate anturaje am circulat si cate influente negative puteam sa primesc care mi-ar fi distrus viata iremediabil...
Cine sau ce m-a ghidat pe mine mereu pe drumul cel bun?
Evident calea mea n-o fi tocmai perfecta dar sunt cu mult peste medie...
Vad oameni cu care am interactionat in trecut cum si-au irosit ani din viata alegand cai gresite. Cu riscul de a suna malitioasa, vad oameni inculti care au fost candva extrem de avansati... Parca s-ar fi oprit timpul pentru ei pe la 14-15 ani si de atunci ar fi involuat...
Vad oameni care si-au ratat cariera, care s-au multumit cu putin... Nu ca as judeca in functie de cariera sau realizari materiale.... Dar am cunoscut oamei destepti care au promis mult si care pur si simplu au renuntat...
Oameni care au ramas captivi in necunostina, oameni care dupa o prima privire ma fac sa ma simt ca si cum m-as fi intors in timp, undeva intr-o alta era...
Am fost cumva extrem de norocoasa sa iau doar partile bune din toate cele rele de care m-am lovit. Nu m-am multumit niciodata cu putin si-am vrut intotdeauna mai mult si mai mult.
Chiar daca am fost catalogata ca fiind nehotarata sau nemultumita acum inteleg ca puteam sa-mi pierd capul de atatea si atatea ori.
M-as fi blocat in lumi foarte diferite de a mea (in prezent) daca nu as fi incercat mereu sa-mi depasesc conditia...
Asta ma face sa realizez ca cineva/ceva a vegheat asupra mea, sau ca pur si simplu am fost norocoasa. Nu e vorba doar de instinct pentru ca de multe ori acesta m-a inselat...
Am dat cu capul de pereti de foarte multe ori insa am insistat sa aflu "de-ce-ul" necesar. Daca nu mi-as fi stors mintea dupa raspunsuri probabil ca as fi ramas la stadiul de fetita-proasta....
Nu judec, de fapt chiar imi pare rau pentru toti cei care s-au multumit cu succesul momentului. Poate undeva in lumea lor, care mie mi se pare simplista, ei chiar sunt fericiti.
... asa ca respir usurata si-mi spun ca niciodata nu sunt PREA pretentioasa si ca mereu e loc de mai bine :)
Copchil like
Ma tot bateam cu caramida-n piept despre cat de femeiematurasiplinadeintelepciune mi-s eu pana cand mi-am dat seama cam de ce n-o sa reusesc (prea curand) sa am grija de altcineva (adica unu mic si urlator, inafara de Nemo) decat de mine (m-am gandit mai bine - Nemo isi cam poarta de grija singur).
Da, stiu sa traversez singura strada si nu ma ratacesc in drum spre scoala (job, faculta). Mananc singura si am invatat sa nu mai fac in pat sau la olita :D.
Daaaaaarrrrr:
N-am voie sa beau cafea, am voie sa gust putin, doar dimineata, cu lapte, altfel nu mai dorm noaptea si tin toata casa (barbat, animal) treaza pana ma epuizez eu.
Fac abuz de dulciuri (nu des, but still) si devin extra-energica - ori eu cand sunt extra energica vorbesc mult si uneori prostii, n-am stare, mananc SI mai multe dulciuri, beau si mai multa cola...ma batzai si ma fatzai pan' ce toti ochii sunt pe mine...
Ma dau cu curu' de pamant pana ce iese totul ca mine, altfel ma dau iar cu curu' de pamant pana oboseste indiferent cine :)
Sa te fereasca toti sfintii sa ma ciupesti, sa ma tragi de par, sau orice altceva pentru ca urlu ca din gura de sarpe!
Cand sunt foarte obosita adorm doar dupa ce ma auto-epuizez, asta presupune sa ma fatzai in pat, sa ma duc la baie de 50 de ori, sa beau lapte cald, sa miorlai si sa oftez pana adorm...
Daca am pus bot - nu ma mai joc cu tine ...poti sa ma lasi in pace pana-mi trece supararea, altfel musc!
De obicei ma starnesti si ma impresionezi cu orice fel de jucarie noua, uit ca prin minune de tot si toate :)
O conditie FOARTE importanta de interactiune cu mine este: rasfatul!
Si nu in ultimul rand: pentru mine cuvantul NU (spus de altcineva) inseamna DA :)
Asadar si prin urmare... feed me, love me, never leave me :) Miau!
Da, stiu sa traversez singura strada si nu ma ratacesc in drum spre scoala (job, faculta). Mananc singura si am invatat sa nu mai fac in pat sau la olita :D.
Daaaaaarrrrr:
N-am voie sa beau cafea, am voie sa gust putin, doar dimineata, cu lapte, altfel nu mai dorm noaptea si tin toata casa (barbat, animal) treaza pana ma epuizez eu.
Fac abuz de dulciuri (nu des, but still) si devin extra-energica - ori eu cand sunt extra energica vorbesc mult si uneori prostii, n-am stare, mananc SI mai multe dulciuri, beau si mai multa cola...ma batzai si ma fatzai pan' ce toti ochii sunt pe mine...
Ma dau cu curu' de pamant pana ce iese totul ca mine, altfel ma dau iar cu curu' de pamant pana oboseste indiferent cine :)
Sa te fereasca toti sfintii sa ma ciupesti, sa ma tragi de par, sau orice altceva pentru ca urlu ca din gura de sarpe!
Cand sunt foarte obosita adorm doar dupa ce ma auto-epuizez, asta presupune sa ma fatzai in pat, sa ma duc la baie de 50 de ori, sa beau lapte cald, sa miorlai si sa oftez pana adorm...
Daca am pus bot - nu ma mai joc cu tine ...poti sa ma lasi in pace pana-mi trece supararea, altfel musc!
De obicei ma starnesti si ma impresionezi cu orice fel de jucarie noua, uit ca prin minune de tot si toate :)
O conditie FOARTE importanta de interactiune cu mine este: rasfatul!
Si nu in ultimul rand: pentru mine cuvantul NU (spus de altcineva) inseamna DA :)
Asadar si prin urmare... feed me, love me, never leave me :) Miau!
luni, 26 septembrie 2011
Cu ochii larg inchisi
Foarte, foarte greu renunt. La ceva, la orice, in general, sunt un om insistent, persuasiv care cere iar daca nu i se da isi ia singur.
Mai putin cand vine vorba de incredere si de respect. Aici sunt intotdeauna corecta, constienta ca atat increderea cat si respectul sunt calificative care se castiga, se dovedesc, sprijina caracterul uman. Asta e unul din motivele pentru care aleg sa fiu sincera, uneori brutala si taioasa pentru a nu crea impresii false.
Decat o catalogare falsa mai bine o respingere corecta.
Nu prea stiu sa fiu altfel decat EU...
Gresesc uneori cand ma astept ca cei din jurul meu sa aiba acelasi sistem de valori ca si mine, sa ma simta, sa ma cunoasca si cel mai important : sa ma accepte!
Doar ca, in acelasi context de mai sus, nu stiu sa lupt (sau poate nu vreau) pentru a fi acceptata! Pentru ca mi-e suficient de clar ca acceptarea vine de la sine daca "vrea" soarta...
Urasc cu toata fiinta mea batalia pentru a fi vazut ca "un om bun" cu intentii bune...
Din acest motiv am decis sa renunt. Nu la a fi un om bun, sincer, onest, de caracter, ci la a lupta pentru a deschide ochi.
Dupa cum spune vechea vorba din popor "cine are ochi sa vada, VEDE" eforturile in zadar duc la epuizare psihica.
Stiu foarte bine ce fel de om sunt eu, petrec o groaza de timp eu "cu gandurile mele" pentru a pleda pozitiv fara a fi subiectiva. La fel cum stiu foarte bine ca exista "liberul arbitru" care nu poate fi rapus sub nici o forma.
Cu un gust amar in gura renunt la a mai incerca sa castig respect, incredere sau suport. Nu sunt in nici un fel lezata sufleteste ci sunt epuizata psihic...
Este sub demnitatea mea sa cersesc respectul care cred ca mi se cuvine. De peste tot...
Poate subconstient am fost macinata de anumite etichete pe care stiam ca le port ca o stigmata si tot subconstient am ales sa transpir incercand sa-mi "curat identitatea" .
Sunt intr-o armonie perfecta cu sinele meu, bun, rau uneori, corect aproape intotdeauna, egoist atat cat e nevoie, narcisist daca e cazul...
N-o sa fiu biciuita pentru deciziile in care cred si pe care aleg sa mi le respect.
Loviturile "sub centura" vin intradevar din partea oamenilor foarte apropiati, pentru ca in fata lor ne dezbracam de armuri si ne lasam sufletul pe podea. Nu cugetam la faptul ca sufletul ar putea fi ridicat cu grija de pe podea si asezat frumos pe pat, sau ar putea fi mototolit sub talpi.
Din simplul motiv ca unii aleg sa nu fie atenti la detalii...
Sau pur si simplu pun eu prea mult suflet in tot ceea ce fac...
Mai putin cand vine vorba de incredere si de respect. Aici sunt intotdeauna corecta, constienta ca atat increderea cat si respectul sunt calificative care se castiga, se dovedesc, sprijina caracterul uman. Asta e unul din motivele pentru care aleg sa fiu sincera, uneori brutala si taioasa pentru a nu crea impresii false.
Decat o catalogare falsa mai bine o respingere corecta.
Nu prea stiu sa fiu altfel decat EU...
Gresesc uneori cand ma astept ca cei din jurul meu sa aiba acelasi sistem de valori ca si mine, sa ma simta, sa ma cunoasca si cel mai important : sa ma accepte!
Doar ca, in acelasi context de mai sus, nu stiu sa lupt (sau poate nu vreau) pentru a fi acceptata! Pentru ca mi-e suficient de clar ca acceptarea vine de la sine daca "vrea" soarta...
Urasc cu toata fiinta mea batalia pentru a fi vazut ca "un om bun" cu intentii bune...
Din acest motiv am decis sa renunt. Nu la a fi un om bun, sincer, onest, de caracter, ci la a lupta pentru a deschide ochi.
Dupa cum spune vechea vorba din popor "cine are ochi sa vada, VEDE" eforturile in zadar duc la epuizare psihica.
Stiu foarte bine ce fel de om sunt eu, petrec o groaza de timp eu "cu gandurile mele" pentru a pleda pozitiv fara a fi subiectiva. La fel cum stiu foarte bine ca exista "liberul arbitru" care nu poate fi rapus sub nici o forma.
Cu un gust amar in gura renunt la a mai incerca sa castig respect, incredere sau suport. Nu sunt in nici un fel lezata sufleteste ci sunt epuizata psihic...
Este sub demnitatea mea sa cersesc respectul care cred ca mi se cuvine. De peste tot...
Poate subconstient am fost macinata de anumite etichete pe care stiam ca le port ca o stigmata si tot subconstient am ales sa transpir incercand sa-mi "curat identitatea" .
Sunt intr-o armonie perfecta cu sinele meu, bun, rau uneori, corect aproape intotdeauna, egoist atat cat e nevoie, narcisist daca e cazul...
N-o sa fiu biciuita pentru deciziile in care cred si pe care aleg sa mi le respect.
Loviturile "sub centura" vin intradevar din partea oamenilor foarte apropiati, pentru ca in fata lor ne dezbracam de armuri si ne lasam sufletul pe podea. Nu cugetam la faptul ca sufletul ar putea fi ridicat cu grija de pe podea si asezat frumos pe pat, sau ar putea fi mototolit sub talpi.
Din simplul motiv ca unii aleg sa nu fie atenti la detalii...
Sau pur si simplu pun eu prea mult suflet in tot ceea ce fac...
miercuri, 21 septembrie 2011
Memoria, bat-o vina!
Unii iarta si uita, altii uita dar nu iarta, unii nu iarta si nici nu uita iar eu de obicei iert dar niciodata nu uit :)
Am mari probleme cu memoria mea de elefant ... Tin minte ca la un moment dat in serialul House MD apare o pacienta cu o problema de memorie. Amintirile din toate timpurile i se pastrau vesnic proaspete ca si cum abia le-ar fi trait... Ajungi sa iti pierzi mintile nu alta...
Nu am exact aceeasi problema dar ma regasesc destul de mult in personajul din serial.
Are si uitarea rolul ei pentru bunul trai al omului. Ei bine, cand nu poti sa uiti ... REtraiesti iar si iar intamplarea si creierul tau refuza s-o lase balta. Aceleasi sentimente revin, emotii, panica, ura, agresivitate...
Daca-ar fi fost mereu de bine nu m-as fi confesat acum pe blog. Dar uneori incerci sa UITI pentru a inchide rani. Iar cand nu functioneaza ce faci? Ma stradui pe cat posibil sa ignor sau sa ma autoconving ca ignor...
De iertat...iert pentru ca e frumoasa impacarea cu sine ce vine ulterior...
Dar faptul ca memoria mea ramane vie si refuza categoric sa stearga ceva ma face uneori sa par o masinarie supraincarcata care explodeaza. Imi pocneste hard-ul :)
Saptamana asta sunt posaca si necreativa... Nu pot pune punctul pe i, nu pot arata cu degetul
cauza starii mele ciudate... asa ca dau vina pe memorie si pe toate chestiile care le diger de 1000 de ori si pur si simplu nu dispar...
Veti spune ca orice problema dispare daca e rezolvata CORECT...iar eu voi fi de acord!
Total si perfect de acord!
Am mari probleme cu memoria mea de elefant ... Tin minte ca la un moment dat in serialul House MD apare o pacienta cu o problema de memorie. Amintirile din toate timpurile i se pastrau vesnic proaspete ca si cum abia le-ar fi trait... Ajungi sa iti pierzi mintile nu alta...
Nu am exact aceeasi problema dar ma regasesc destul de mult in personajul din serial.
Are si uitarea rolul ei pentru bunul trai al omului. Ei bine, cand nu poti sa uiti ... REtraiesti iar si iar intamplarea si creierul tau refuza s-o lase balta. Aceleasi sentimente revin, emotii, panica, ura, agresivitate...
Daca-ar fi fost mereu de bine nu m-as fi confesat acum pe blog. Dar uneori incerci sa UITI pentru a inchide rani. Iar cand nu functioneaza ce faci? Ma stradui pe cat posibil sa ignor sau sa ma autoconving ca ignor...
De iertat...iert pentru ca e frumoasa impacarea cu sine ce vine ulterior...
Dar faptul ca memoria mea ramane vie si refuza categoric sa stearga ceva ma face uneori sa par o masinarie supraincarcata care explodeaza. Imi pocneste hard-ul :)
Saptamana asta sunt posaca si necreativa... Nu pot pune punctul pe i, nu pot arata cu degetul
cauza starii mele ciudate... asa ca dau vina pe memorie si pe toate chestiile care le diger de 1000 de ori si pur si simplu nu dispar...
Veti spune ca orice problema dispare daca e rezolvata CORECT...iar eu voi fi de acord!
Total si perfect de acord!
joi, 15 septembrie 2011
Iubire
M-apuca cateodata un dor...un dor din acela coplesitor, inuman, dureros, istovitor. Am mai spus-o de o mie de ori si-o s-o mai spun de cate ori voi putea: draga si mult-iubita mea bunica, plecata dintre noi in 2004...
Inchid ochii si vad atat de viu totul, REvad si REsimt fiecare detaliu atat de in amanunt incat nu mai vreau sa deschid ochii niciodata si nu gasesc nici un motiv pentru care as putea sa ies din transa...
Iar daca as stii ca o gasesc, la capatul pamantului, in orice colt de lume, sau de univers, as lua-o la picior in secunda imediat urmatoare si nici o distanta nu mi-ar parea imposibila...
Imi tot caut cuvintele potrivite sa descriu ce SIMT in momentele in care mi-o amintesc... Pot spune doar ca abia atunci pozitionez sufletul ca fiind in piept... Pentru ca mi se umple pieptul de "fara cuvinte" si pot ramane vesnic asa...cu pleoapele tresarind, cu respiratia sacadata, intr-un sentiment atat de puternic si contrar: iubire-durere. Ma doare CAT iubesc si CUM iubesc!
Iar daca exista vreo explicatie mai presus si mai puternica decat durerea atunci e: imi pare rau ca n-am stiu sa-i spun si sa-i arat ce simt!
Nu doar ca m-a invatat sa simt ci EA este, a fost si va fi pentru mine sinonimul iubirii. Si sinonimul sufletului si sinonimul frumusetii si al puterii si al credintei.
Da, e corect: bunica inseamna iubire, suflet, frumusete, putere si credinta! Si tot altceva ce-i bun.
Sunt foarte rare momentele in care POT sa vorbesc despre ea, aproape niciodata nu pot sa vorbesc cu altcineva despre ea, prefer sa scriu...pentru ca nu vreau sa pierd nici macar un gand din cele ce-i apartin. Este o incarcatura emotionala pe care o traiesc din timp in timp cu atata putere incat ma uimesc pe mine. Dar ii dedic toate aceste momente ca un fel de jertfa. Prea putin!
Nu plang des pentru ca ea m-a invat ca lacrimile ii ard si-i dor pe cei plecati dintre noi. Apoi, n-am putut sa plang pentru ca nu i-am acceptat niciodata plecarea. Nu complet.
Vroiam initial sa scriu despre cum m-a invatat bunica despre dragostea fata de familie, in special fata de sot si cum a fost exemplul cel mai elocvent pentru cum/cat sa-ti iubesti barbatul. Sa va spun despre cum si cat si-a iubit jumatatea cu o putere si o constanta care ma uimeste si pe care o consider martira. Cum am invatat eu ca jumatatea perfecta se intalneste o data in viata si este pentru totdeauna. Chiar si dincolo de moarte.
Dar o sa va povestesc altadata despre toate acestea.
Acum va "recit" cateva versuri scrise de mine imediat dupa ce a plecat dintre noi. Nu conteaza talentul poetic ci conteaza strict cuvintele, toate impreuna sau fiecare separat:
DE CE mi-ati luat-o biblici hoti?
Acolo-n raiul vostru...
Cat va urasc acum pe toti!
Cu sufletu-mi...sihastru...
Inchid ochii si vad atat de viu totul, REvad si REsimt fiecare detaliu atat de in amanunt incat nu mai vreau sa deschid ochii niciodata si nu gasesc nici un motiv pentru care as putea sa ies din transa...
Iar daca as stii ca o gasesc, la capatul pamantului, in orice colt de lume, sau de univers, as lua-o la picior in secunda imediat urmatoare si nici o distanta nu mi-ar parea imposibila...
Imi tot caut cuvintele potrivite sa descriu ce SIMT in momentele in care mi-o amintesc... Pot spune doar ca abia atunci pozitionez sufletul ca fiind in piept... Pentru ca mi se umple pieptul de "fara cuvinte" si pot ramane vesnic asa...cu pleoapele tresarind, cu respiratia sacadata, intr-un sentiment atat de puternic si contrar: iubire-durere. Ma doare CAT iubesc si CUM iubesc!
Iar daca exista vreo explicatie mai presus si mai puternica decat durerea atunci e: imi pare rau ca n-am stiu sa-i spun si sa-i arat ce simt!
Nu doar ca m-a invatat sa simt ci EA este, a fost si va fi pentru mine sinonimul iubirii. Si sinonimul sufletului si sinonimul frumusetii si al puterii si al credintei.
Da, e corect: bunica inseamna iubire, suflet, frumusete, putere si credinta! Si tot altceva ce-i bun.
Sunt foarte rare momentele in care POT sa vorbesc despre ea, aproape niciodata nu pot sa vorbesc cu altcineva despre ea, prefer sa scriu...pentru ca nu vreau sa pierd nici macar un gand din cele ce-i apartin. Este o incarcatura emotionala pe care o traiesc din timp in timp cu atata putere incat ma uimesc pe mine. Dar ii dedic toate aceste momente ca un fel de jertfa. Prea putin!
Nu plang des pentru ca ea m-a invat ca lacrimile ii ard si-i dor pe cei plecati dintre noi. Apoi, n-am putut sa plang pentru ca nu i-am acceptat niciodata plecarea. Nu complet.
Vroiam initial sa scriu despre cum m-a invatat bunica despre dragostea fata de familie, in special fata de sot si cum a fost exemplul cel mai elocvent pentru cum/cat sa-ti iubesti barbatul. Sa va spun despre cum si cat si-a iubit jumatatea cu o putere si o constanta care ma uimeste si pe care o consider martira. Cum am invatat eu ca jumatatea perfecta se intalneste o data in viata si este pentru totdeauna. Chiar si dincolo de moarte.
Dar o sa va povestesc altadata despre toate acestea.
Acum va "recit" cateva versuri scrise de mine imediat dupa ce a plecat dintre noi. Nu conteaza talentul poetic ci conteaza strict cuvintele, toate impreuna sau fiecare separat:
DE CE mi-ati luat-o biblici hoti?
Acolo-n raiul vostru...
Cat va urasc acum pe toti!
Cu sufletu-mi...sihastru...
marți, 13 septembrie 2011
D'ale cuplului...
Stiti vorba aia cu Yin si Yang ? Contrariile se atrag? Binele si raul? Alb si negru, noapte si zi...
De ce nu e bine sa ne potrivim "la perfectie" sa ne placa mereu aceleasi lucruri, sa gandim la fel sa fim doua boabe intr-o pastaie, sa ne continuam frazele si sa avem mereu si mereu si mereu exact aceleasi opinii?
Nu spun ca nu e bine in general, spun ca nu se aplica peste tot regula asta.
Eu una nu pot sa traiesc in oglinda. Nu am putut si nici nu voi putea. Evident, omul din viata mea nu trebuie sa fie EXACT opusul meu dar nici reflexia mea! Trebuie sa fie ceea ce eu nu sunt, sa ma completeze atuci cand e cazul, sa ma traga in directia opusa atunci cand a mea e gresita.
Daca mi-as simtii mereu gandurile citite, frazele continuate, dorintele indeplinite...ar fi o armonie ciudata pentru mine. Eu sunt altfel. N-o spun cu mandrie, nici cu suparare ci pur si simplu.
Am felul meu de a iubi, felul meu de-a coexista, poate uneori diferit de ceea ce e numit "comun" sau "normal" in popor :)
Iubesc pana la capatul pamantului fara sa stiu sa o exprim de fiecare data. Pot sa fiu crud de taioasa fara sa aiba vreo influenta asupra sentimentelor pe care le port.
Nu pot sa fiu dulce si delicata in fiecare zi. Pot in schimb sa fiu acida si dificila in fiecare zi :)
Regula de aur pe care o aplic este EGALITATEA. Suntem egali, luptam cu viata in mod egal, nici unul dintre noi nu e mai slab sau mai puternic in relatia asta. Avem drepturi egale.
Nu sunt adepta "bunului comun" si a dulcegariilor de genul "impartim totul". Greselile mele sunt ale mele si tocmai pentru ca te iubesc nu le impart cu tine. Daca ma iubesti vei vedea ca sunt capabila sa invat din propriile mele greseli fara sa te pun si pe tine soldat in fata unui razboi care nu-ti apartine. DA, vei fi in spatele meu, te voi stii acolo, in umbra in CAZUL in care voi cadea.
Nu ma astept sa-ti imparti succesul cu mine, e al tau, scalda-te in glorie, eu voi fi la fel de mandra de tine!
"La bine si la rau" se refera la cu totul si cu totul altceva :) Detaliez la cerere :)
Fac parte din categoria de oameni care inca invata sa motiveze pozitiv un om aflat la pamant. Stiu, nu e o metoda buna, am spus: inca invat.
Nu pot sa-ti spun ca "o sa fie bine" atunci cand nu sunt sigura de asta. Pot in schimb sa-ti spun "o sa FACEM noi cumva sa fie bine" sau pot sa-ti spun "ai putea sa faci ASTA ca sa fie bine".
Esti la pamant, ai nevoie de o vorba buna? "Sunt langa tine neconditionat" e lucrul de care te asigur. Dar tu trebuie sa inveti sa te ridici (desi eu voi fi langa tine cu un ochi vigilent). N-o sa te las sa te prabusesti dar nici nu pot sa ma ridic in locul tau.
Nu pot sa afirm ca te iubesc daca in acelasi timp TE MINT ca va fi bine! Nu pot sa pretind ca-ti vreau binele dar sa nu iti evidentiez greselile! Nu pot sa fiu tandra intr-o situatie limita! Tandretea este pentru momentele de tandrete. Atat. Situatiile de criza au nevoie de SOLUTII, nu de "te iubesc-uri", iar solutiile nu stau in mine, in mintea mea ; le putem insa afla impreuna.
Nu-mi place sa fiu "lupul cel rau" din relatie dar nu sunt, nu am fost si nici nu voi fii "frumoasa din padure adormita".
Nu ma astept sa fiu salvata, ma astept sa nu fie necesara o salvare.
Iubirea din filme nu exista.... Relatiile ca-n filme sfarsesc ca-n filme...
Melancolia si fluturasii isi au locul lor, timpul lor. Chiar daca nu sunt intotdeauna tandra, alunecoasa, stralucitoare, sentimentele mele sunt de fier...Asta este incontestabil.
Inca ceva: nu inseamna NU, da inseamna DA. Daca-mi schimb nu-ul sau da-ul nu inseamna ca m-ai convins ci inseamna ca am facut un compromis. Ori mie nu-mi prea place sa fac compromisuri....
De ce nu e bine sa ne potrivim "la perfectie" sa ne placa mereu aceleasi lucruri, sa gandim la fel sa fim doua boabe intr-o pastaie, sa ne continuam frazele si sa avem mereu si mereu si mereu exact aceleasi opinii?
Nu spun ca nu e bine in general, spun ca nu se aplica peste tot regula asta.
Eu una nu pot sa traiesc in oglinda. Nu am putut si nici nu voi putea. Evident, omul din viata mea nu trebuie sa fie EXACT opusul meu dar nici reflexia mea! Trebuie sa fie ceea ce eu nu sunt, sa ma completeze atuci cand e cazul, sa ma traga in directia opusa atunci cand a mea e gresita.
Daca mi-as simtii mereu gandurile citite, frazele continuate, dorintele indeplinite...ar fi o armonie ciudata pentru mine. Eu sunt altfel. N-o spun cu mandrie, nici cu suparare ci pur si simplu.
Am felul meu de a iubi, felul meu de-a coexista, poate uneori diferit de ceea ce e numit "comun" sau "normal" in popor :)
Iubesc pana la capatul pamantului fara sa stiu sa o exprim de fiecare data. Pot sa fiu crud de taioasa fara sa aiba vreo influenta asupra sentimentelor pe care le port.
Nu pot sa fiu dulce si delicata in fiecare zi. Pot in schimb sa fiu acida si dificila in fiecare zi :)
Regula de aur pe care o aplic este EGALITATEA. Suntem egali, luptam cu viata in mod egal, nici unul dintre noi nu e mai slab sau mai puternic in relatia asta. Avem drepturi egale.
Nu sunt adepta "bunului comun" si a dulcegariilor de genul "impartim totul". Greselile mele sunt ale mele si tocmai pentru ca te iubesc nu le impart cu tine. Daca ma iubesti vei vedea ca sunt capabila sa invat din propriile mele greseli fara sa te pun si pe tine soldat in fata unui razboi care nu-ti apartine. DA, vei fi in spatele meu, te voi stii acolo, in umbra in CAZUL in care voi cadea.
Nu ma astept sa-ti imparti succesul cu mine, e al tau, scalda-te in glorie, eu voi fi la fel de mandra de tine!
"La bine si la rau" se refera la cu totul si cu totul altceva :) Detaliez la cerere :)
Fac parte din categoria de oameni care inca invata sa motiveze pozitiv un om aflat la pamant. Stiu, nu e o metoda buna, am spus: inca invat.
Nu pot sa-ti spun ca "o sa fie bine" atunci cand nu sunt sigura de asta. Pot in schimb sa-ti spun "o sa FACEM noi cumva sa fie bine" sau pot sa-ti spun "ai putea sa faci ASTA ca sa fie bine".
Esti la pamant, ai nevoie de o vorba buna? "Sunt langa tine neconditionat" e lucrul de care te asigur. Dar tu trebuie sa inveti sa te ridici (desi eu voi fi langa tine cu un ochi vigilent). N-o sa te las sa te prabusesti dar nici nu pot sa ma ridic in locul tau.
Nu pot sa afirm ca te iubesc daca in acelasi timp TE MINT ca va fi bine! Nu pot sa pretind ca-ti vreau binele dar sa nu iti evidentiez greselile! Nu pot sa fiu tandra intr-o situatie limita! Tandretea este pentru momentele de tandrete. Atat. Situatiile de criza au nevoie de SOLUTII, nu de "te iubesc-uri", iar solutiile nu stau in mine, in mintea mea ; le putem insa afla impreuna.
Nu-mi place sa fiu "lupul cel rau" din relatie dar nu sunt, nu am fost si nici nu voi fii "frumoasa din padure adormita".
Nu ma astept sa fiu salvata, ma astept sa nu fie necesara o salvare.
Iubirea din filme nu exista.... Relatiile ca-n filme sfarsesc ca-n filme...
Melancolia si fluturasii isi au locul lor, timpul lor. Chiar daca nu sunt intotdeauna tandra, alunecoasa, stralucitoare, sentimentele mele sunt de fier...Asta este incontestabil.
Inca ceva: nu inseamna NU, da inseamna DA. Daca-mi schimb nu-ul sau da-ul nu inseamna ca m-ai convins ci inseamna ca am facut un compromis. Ori mie nu-mi prea place sa fac compromisuri....
luni, 12 septembrie 2011
Pofte
Nu vi s-a intamplat niciodata sa vreti, sa poftiti, sa doriti ceva apoi sa incercati sa va infranati aceasta pornire in ciuda dorintei. Sa incercati o "corectie" fortata a subconstientului si... surpriza, aceasta chiar sa dea roade?
Hai sa vorbim concret, un exemplu (o metafora): sa zicem ca doi, trei, cinci dintre prietenii mei s-au apucat de mancat inghetata cu aroma de ... cactus :) Toti sunt incantati, toti imi recomanda sa incerc si eu inghetata cu aroma de...cactus :)
Initial (dupa firea-mi vijelioasa) spun DA! Vreau si eu! Dau fuga la chiosc, ma indrept spre frigiderul cu inghetata apoi...subit (cu o viteza de 1000 de ganduri/secunda) decid ca nu mai vreau inghetata cu aroma de...cactus :) Pentru ca toti mananca! Pentru ca nu vreau sa fiu ca toti ceilalti, pentru ca mi-e frica sa risc sa incerc o noua aroma care poate la fel de bine sa-mi provoace greata si sa ma strice la stomac...Poate as fi vrut eu sa descopar prima ...aroma de...cactus :) In fine, una peste alta, nu mai iau.
Apoi persoanele din mintea mea intra in sedinta: exista una anume care-mi spune de un milion de ori "tu nu vrei, tie nu-ti place, tu nu ai nevoie de inghetata!"
Dupa ce-mi spune asa o perioada incep sa cred. Iar cand cred, cred! Ajung sa cred ca sunt de-a dreptul oripilata de inghetata cu aroma de...cactus :)
Parca nici nu mai pot sa-mi aud prietenii incantati de aroma, laudand gustul, convingand din ce in ce mai multi sa incerce. Nu-mi pot imagina ca am fost vreodata curioasa sa incerc...
Iar daca mai trece o perioada de timp si stau sa fac o analiza logica iata ce iese:
1. categoric NU inghetatei cu aroma de ...cactus
2. Trebuia sa fi cedat primului impuls? R: NU!
3. Poate ai vrut si-acum nu mai vrei? Nu, n-am vrut, a fost o iluzie!
4. Poate iluzia e ca ti-ai repetat in minte de 1000 de ori pana ai ajuns sa crezi? R: NU!
Cu cine sa ma cert?
Ei, vi se intampla si voua asa ceva?
Hai sa vorbim concret, un exemplu (o metafora): sa zicem ca doi, trei, cinci dintre prietenii mei s-au apucat de mancat inghetata cu aroma de ... cactus :) Toti sunt incantati, toti imi recomanda sa incerc si eu inghetata cu aroma de...cactus :)
Initial (dupa firea-mi vijelioasa) spun DA! Vreau si eu! Dau fuga la chiosc, ma indrept spre frigiderul cu inghetata apoi...subit (cu o viteza de 1000 de ganduri/secunda) decid ca nu mai vreau inghetata cu aroma de...cactus :) Pentru ca toti mananca! Pentru ca nu vreau sa fiu ca toti ceilalti, pentru ca mi-e frica sa risc sa incerc o noua aroma care poate la fel de bine sa-mi provoace greata si sa ma strice la stomac...Poate as fi vrut eu sa descopar prima ...aroma de...cactus :) In fine, una peste alta, nu mai iau.
Apoi persoanele din mintea mea intra in sedinta: exista una anume care-mi spune de un milion de ori "tu nu vrei, tie nu-ti place, tu nu ai nevoie de inghetata!"
Dupa ce-mi spune asa o perioada incep sa cred. Iar cand cred, cred! Ajung sa cred ca sunt de-a dreptul oripilata de inghetata cu aroma de...cactus :)
Parca nici nu mai pot sa-mi aud prietenii incantati de aroma, laudand gustul, convingand din ce in ce mai multi sa incerce. Nu-mi pot imagina ca am fost vreodata curioasa sa incerc...
Iar daca mai trece o perioada de timp si stau sa fac o analiza logica iata ce iese:
1. categoric NU inghetatei cu aroma de ...cactus
2. Trebuia sa fi cedat primului impuls? R: NU!
3. Poate ai vrut si-acum nu mai vrei? Nu, n-am vrut, a fost o iluzie!
4. Poate iluzia e ca ti-ai repetat in minte de 1000 de ori pana ai ajuns sa crezi? R: NU!
Cu cine sa ma cert?
Ei, vi se intampla si voua asa ceva?
Secrete
Fiecare om are secrete... Fiecare om pastreaza cel putin un secret fata de restul lumii.
Daca as fi diplomata as spune "povestea lui", doar ca nu e chiar asa. Povestile fiecaruia dintre noi mai ies la iveala insa aceste secrete nu sunt dezvaluite nici macar in oglinda in fata ta.
Secretul este relevant pentru purtator si de cele mai multe ori e bine ca salasuieste ascuns, adanc in constiinta.
Cunosc oameni in fiecare zi, alte dati abia asteptam sa-i descos sa le aflu povestea... Acum insa prefer sa n-o stiu, sa n-o aud. Alta data eram mai calda, mai cu bratele deschise gata sa ascult, sa tainuiesc povesti si secrete. Acum incerc sa ma feresc de asemenea experiente.
Vad oameni peste tot in jurul meu si din proasta obisnuinta ma intreb "oare ce ascunde?" apoi imi dau seama ca n-as schimba nimic sa stiu.
De aici deduc ca noi, oamenii, n-o sa fim niciodata cu adevarat sinceri. Nu pentru ca alegem sa tainuim in sufletele noastre cuvinte nespuse. Ci pentru ca uneori refuzam o confruntare chiar cu propria fiinta...
Cati dintre voi se uita seara, sau dimineata in oglinda si isi spune adevarul? Aveti curajul sa va marturisiti frustrarile? Egoismul? Frumusetea sau uratenia? Poti sa spui : asta sunt eu!? Fara sa-ti gasesti o scuza? Fara sa construiesti intuitiv motive si circumstante atenuante pentru ceea ce de altfel e purul adevar?
Mi se intampla de multe ori sa imi spun "de astazi inainte... o sa spun verde in fata, n-o sa-mi musc limba, n-o sa-mi inghit cuvintele" Apoi uit, sau mai rau: fac concesii.
Evident ca le am si eu pe ale mele, multe - putine, habar n-am. Sunt ale mele, nu ma fac nici mai bogata, nici mai saraca.
Alta data numeam aceste secrete "bagaj emotional" si-am insirat un intreg articolul despre cutii si valize cu sentimente. Eh, nu e tocmai corect sa le confund.
Nu pledez contra acestor secrete! Nu incerc sa le caut o scuza si nici nu le aduc acuze... Fac parte din noi...ne formeaza, ne apasa, ne dor sau ne bucura.
Ar fi linistitor ca din cand in cand sa fim capabili sa avem un momen de sinceritate propriu. Sa ne privim prin ceilalti ochi, sa ne judecam prin ceilalti ochi. Nu sfatuiesc momente de confesiune pentru ca uneori sinceritatea n-aduce nimic bun. Am zis-o si pe asta :) Asa e - prea mult adevar doare (uneori!).
Te ajuta sa fii un om mai bun daca iti admiti si bunele si relele :)
Daca as fi diplomata as spune "povestea lui", doar ca nu e chiar asa. Povestile fiecaruia dintre noi mai ies la iveala insa aceste secrete nu sunt dezvaluite nici macar in oglinda in fata ta.
Secretul este relevant pentru purtator si de cele mai multe ori e bine ca salasuieste ascuns, adanc in constiinta.
Cunosc oameni in fiecare zi, alte dati abia asteptam sa-i descos sa le aflu povestea... Acum insa prefer sa n-o stiu, sa n-o aud. Alta data eram mai calda, mai cu bratele deschise gata sa ascult, sa tainuiesc povesti si secrete. Acum incerc sa ma feresc de asemenea experiente.
Vad oameni peste tot in jurul meu si din proasta obisnuinta ma intreb "oare ce ascunde?" apoi imi dau seama ca n-as schimba nimic sa stiu.
De aici deduc ca noi, oamenii, n-o sa fim niciodata cu adevarat sinceri. Nu pentru ca alegem sa tainuim in sufletele noastre cuvinte nespuse. Ci pentru ca uneori refuzam o confruntare chiar cu propria fiinta...
Cati dintre voi se uita seara, sau dimineata in oglinda si isi spune adevarul? Aveti curajul sa va marturisiti frustrarile? Egoismul? Frumusetea sau uratenia? Poti sa spui : asta sunt eu!? Fara sa-ti gasesti o scuza? Fara sa construiesti intuitiv motive si circumstante atenuante pentru ceea ce de altfel e purul adevar?
Mi se intampla de multe ori sa imi spun "de astazi inainte... o sa spun verde in fata, n-o sa-mi musc limba, n-o sa-mi inghit cuvintele" Apoi uit, sau mai rau: fac concesii.
Evident ca le am si eu pe ale mele, multe - putine, habar n-am. Sunt ale mele, nu ma fac nici mai bogata, nici mai saraca.
Alta data numeam aceste secrete "bagaj emotional" si-am insirat un intreg articolul despre cutii si valize cu sentimente. Eh, nu e tocmai corect sa le confund.
Nu pledez contra acestor secrete! Nu incerc sa le caut o scuza si nici nu le aduc acuze... Fac parte din noi...ne formeaza, ne apasa, ne dor sau ne bucura.
Ar fi linistitor ca din cand in cand sa fim capabili sa avem un momen de sinceritate propriu. Sa ne privim prin ceilalti ochi, sa ne judecam prin ceilalti ochi. Nu sfatuiesc momente de confesiune pentru ca uneori sinceritatea n-aduce nimic bun. Am zis-o si pe asta :) Asa e - prea mult adevar doare (uneori!).
Te ajuta sa fii un om mai bun daca iti admiti si bunele si relele :)
vineri, 9 septembrie 2011
Culori
Blogul nu mai e roz.
Nu mai e roz pentru ca eu nu mai sunt roz. Nu mai sunt roz nu pentru ca viata mea n-ar fi frumoasa ci pentru ca aceasta culoare nu ma mai reprezinta, nu mai e culoarea mea.
Culoarea mea e alb, sau negru, sau rosu sau verde... Culorile mele sunt toate cele ce le vad zi de zi in jurul meu.
Mi-a placut universul roz o perioada (destul de lunga), zurliu fiind, pata de culoare pe care eu vroiam s-o imprim in petecul gri de pretutindeni. Acum nu mai e nevoie pentru ca picioarele mele ating realitatea mai bine ca oricand.
Sunt altfel de "eu" dar cumva aceeasi.
Cristina, sau Sabbra, cum va place. Am acelasi sot pe care-l iubesc, acelasi animal de plus pe nume Nemo, locuiesc (inca) in Bucuresti.
Am crescut cu cativa ani, sunt acum copywriter si-mi iubesc jobul! Mi se pare ciudat in fiecare zi sa ma trezesc, sa plec spre munca si sa FAC ce-mi place :)
Nu mai rad atat de mult, asta nu pentru ca n-as fi fericita ci pentru ca raspund la un simt al umorului mai inteligent. Nu mai rad degeaba :) din politete.
Nu mai caut nebunia din lume pentru ca prea putin conteaza...
Nu-mi mai plac oamenii (nu ca mi-ar fi placut vreodata in mod special) pentru ca necesita efort sa-i citesti iar apoi dezamagesc. Exceptii exita, multumesc exceptiilor din viata mea pentru toleranta si suport. Se stiu ele care :)
Am luat o pauza de la scris, ajunsesem s-o fac din rutina si scriam parca pentru alti ochi si alte minti. Acum sunt convinsa ca nu pot sa traiesc fara sa scriu si ca nu voi mai scrie pe placul nimanui.
Gandurile mi s-au asezat, norii vin si pleaca (ca peste tot), imi plac lucrurile spuse bine, ferme, concrete, la obiect fara nici un fel de perdea.
Am avut aproape un an de zile in care mi-am ordonat convingerile, mi-am setat prioritatile si m-am uitat la seriale. Hahaha! Suna bine nu?
Apropo, daca aveti ceva bun sa-mi recomandati, nu ezitati. Diger orice nu necesita prea mult creier. Glumesc!
Nu-mi mai mai place sa vorbesc atat de mult (si atat de intim) despre mine. Desi, daca voi avea ceva de spus, o voi spune, cu siguranta. Facusem din blogul acesta un tablou destul de intim si erau prea multi retarzi care si-au permis sa ma judece. Ah, da, recunosc; desi nu-mi place sa folosesc cuvinte vulgare sau sa cataloghez, o voi face - uneori...
Sa revenim: jurnalul din blogu-mi a fost un pretext sa fiu catalogata si judecata. As fi acceptat cu mare drag aceasta atentie deosebita (imi place sa fiu CENTRUL) insa intr-un final am considerat ca persoanele respective se hraneau cu amintirile si cu destainuirile mele.
Acum nu va mai fi jurnal sau "blogul vietii" ci pur si simplu o insiruire de concluzii si pareri. Necenzurate :)
Ce sa mai spun? nu prea mai gasesc nimic relevant... revin cand e cazul.
P.S. nu ma uitati cu recomandarile de seriale bune da?
multam!
sâmbătă, 16 aprilie 2011
Ganduri adunate, rabdari si limite...
Am zis ca nu mai scriu pe blog... Mi s-a parut ca a devenit un apendice atat de umflat si de plin de impuritati incat usor ma pot detasa de el, chirurgical si estetic...
Dar uite...e singura modalitate prin care reusesc sa-mi astern gandurile, si pana la urma pot sa ma mint c-am scris pe o coala de hartie si c-am aruncat-o la cos. Aici in cosul de gunoi al sufletului meu. Poetic nu?
M-am apucat sa citesc continuarea romanului Mananca, Roaga-te, Iubeste. Se cheama "Si am spus Da!". Ma gandeam ca e pasul firesc, am mancat, m-am rugat m-am reindragostit aproape simultan cu autoarea iar apoi am spus si eu da, legal, trebuie sa-i citesc cugetarile cautand sa descopar noi similitudini.
Spre uimirea mea Liz Gilbert decisese sa nu mai spuna niciodata da, sa nu mai faca promisiuni ce n-avea de unde sa stie daca le poate respecta pana la sfarsitul timpului.
Inca n-am finalizat cartea...am citit vreo 100 de pagini. Nu sunt la fel de entuziasta ca si atunci cand i-am citit cealalta istorisire insa am gasit pasaje care mi-au mangaiat mintea.
Liz spunea ca oamenii nu pot si nu stiu sa fie cu adevarat fericiti... Oamenii au impresia ca fericirea este un lucru mic, marunt si ca nu ceri prea mult de la viata daca-ti doresti asta. Tot oamenii au reusit de-a lungul timpului datorita evolutiei sa aiba multiple cai de alegere. Putem sa alegem atat de multe tipuri de fericire incat a cere sa fi fericit a devenit deja un aspect complex si complicat. Atat de dificil incat nici chiar Universul in maretia lui nu stie cum sa raspunda unei astfel de cerinte.
Cumva simt ca Liz ne spune printre randuri sa acceptam tacit tot ce ni se oferta, tot ce avem, tot ce ni se intampla, in loc sa cerem sa fim fericiti. A cere sa fi fericit spune ea...e ca si cum ai cere sa castigi la loto. Ai cateva milioane de variante si combinatii posibile , ar trebui sa traim sute de ani ca sa ne sporim sansele unui singur castig in timpul duratei noastre de trai.
Am sens? Vreau sa fiu fericita cum ? Azi, maine? Zilnic? Ce ma face fericita azi? Ce m-ar face fericita peste 10 ani?
Fericirea e de fapt o iluzie a momentului. Fie ca o gustam, fie ca nu.
Apoi mai vorbeste ea despre dragostea oarba. Cauzele si mitul provenientei acesteia. Iarasi o teorie interesanta. Eu ii spun "indragosteala" si e starea aceea de euforie (o cunoastem cu totii) de la inceputul unei relatii sau a unei aventuri. Nebunia momentului. Ceea ce nu e departe de adevar din moment ce exista studii si doctori psihologi, psihiatrii, cercetatori, care atesta acest lucru. Dragostea oarba si nebunia momentului merg mana in mana in cazul unei scantei proaspete din punct de vedere sentimental intre doua persoane.
Care sunt repercursiunile asupra celor avari dupa fericire? Repercusiunile orbilor care-si recapata brusc vederea si constata ca cel de-al 6-lea simt i-a tradat. S-au bazat pe miros, pe simt pe auz insa tot vazul ramane incontestabil? Vorbesc mascat desigur. Cei amarati ce-si plang in pumni jelind cat de orbi au fost cand in cautarea unei clipe de fericire absoluta au sorbit cu sete din dragostea aceea inselatoare a primelor momente.
Dar suntem oameni...avem o capacitate de regenerare fizica si emotionala extraordinara. Uitam, iertam, facem compromisuri, trecem peste tot, o luam de la capat in spirala vietii iar si iar si iar.
Pana cand?
miercuri, 22 decembrie 2010
Altfel de sezon
Turme de oameni agitati alearga de colo-colo impanzind peisajul de afara care e mai mult primavaratec decat de iarna.
Cei mai multi cetateni isi fac provizii "de sarbatori" pentru ca vor sa leneveasca in tihna putinele zile de concediu ce-au ramas din 2010.
cu "seara sfanta de craciun".
Cei mai multi cetateni isi fac provizii "de sarbatori" pentru ca vor sa leneveasca in tihna putinele zile de concediu ce-au ramas din 2010.
Mai sunt si reminescente comuniste care sugereaza indoparea excesiva sau aprovizionarea stupida pe motiv ca "magazinele sunt inchise de sarbatori". Nu sunt inchise, va spun eu :)
Nu-mi pot da seama de ce toata agitatia asta ornata cu risipa?
E primul an (chiar primul) in care percep cat de comerciala a devenit sarbatoarea asta. Nu stiu de ce dar n-am avut nici macar o emotie traditionala sezonului alb.
Pentru mine a sosit "moshul" azi, prin curierat rapid, din capatul opus de tara :) Dupa cum spunea mama: "daca nu vine Mahomed la munte, merge muntele la Mahomed". Recunosc, o mica-mica-mica-mica bucatica din mine se bucura ca nu mergem la ai mei de Craciun ; poate o sa reuseasca sa se agite mai putin mama, sa doarma mai mult, sa nu isi petreaca sarbatorile gatind si pregatind. Vreau sa aiba timpul ei!
Anul acesta n-am impodobit casa, n-o sa avem nici brad (poate doar o coronita), nici
nu cred c-o sa mananc mancaruri traditionale (de cand cu vegetarianismul maica :P).
Nu vreau sa ma complic cu "spiritul Craciunului" asa cum a devenit azi: magazine aglomerate, oameni innebuniti sa manance mai multi carnati, neveste disperate sa isi puna cele mai mari cristale-n brad sau cupluri care se intrec in dimensiunea si pretul cadourilor.
Vreau sa iau lucrurile exact asa cum vin, asa cum imi sunt date: un concediu alaturi de jumatatea mea. Cateva zile departe de agitatia din jur, ignorand mesajele de marketing din magazine, ignorand sloganurile care au devenit "traditia de sarbatori" sau sms-urile
cu "seara sfanta de craciun".Cand am sa simt ceva sfant, am sa ma bucur, dar pana atunci prefer sa ma retrag in bula mea. (nemuritor si rece :p)
In rest...totul este excelent!
Ceea ce va doresc si voua!
luni, 20 decembrie 2010
Catelusi
O prietena are minunile de mai sus de vanzare :)
Daca vreti sa va aduca mosul un pui de labrador, dati un telefon : 0723.349.320
sâmbătă, 11 decembrie 2010
Cateva ganduri
In ultimii 10 ani am fost ocupata. Am fost dark girl, am fugit spre Bucuresti, am muncit, am mers la scoala, am intrat si am iesit din diverse relatii, am facut CEVA in fiecare zi...
De putin timp nu mai fac nimic... Culmea e ca am visat candva sa am timp sa nu fac nimic. Sa tac, sa dorm, sa nu muncesc, sa nu scriu, sa nu gandesc, sa nu fug...
Ascult cum trece timpul...da, ascult, aud fiecare secunda curgand, incerc sa masor, uneori sa grabesc alteori sa opresc dar pana la urma asta e singura mea ocupatie.
Paradoxul unei persoane mereu ocupate e ca fantasmeaza la momentele descrise mai sus.
Paradoxul meu e ca sunt din ce in ce mai nemultumita.
N-am mai scris pentru ca n-am vrut sa patez universul roz ce devenise acest blog.
Doar ca nu mai e roz...
Intotdeauna am fost suficient de puternica si am reusit sa-mi controlez aproape deplin viata.
Acum nu sunt.
Sunt plictisita, sunt antisociala, sunt foarte-foarte palida si nu-mi mai place de mine.
De obicei urasc sa-mi plang de mila si incerc sa vin cu solutii in loc sa insir probleme... Acum nu e cazul. Nu-mi plang de mila dintr-un singur motiv: tine doar de mine sa ies din orice fel de rahat.
Tine de mine sa nu-mi mai cenzurez cuvintele, gandurile, personalitate.
Am tot timpul din lume sa incerc sa-mi dau seama ce mi-ar placea sa fac sau cum mi-ar placea sa traiesc.
Doar ca sunt inchisa intr-o colivie. Nici nu stiu daca vreau sa ies.
Cineva mi-a spus odata ca voi alerga in cerc si voi intampina iar si iar aceleasi frustrari atata timp cat nu le rezolv. Ok, dar inca nu-mi dau seama care sunt ale mele?
O parte din mine e scarbita de lumea de afara (da, pentru ca eu sunt inchisa in universul meu) dar o alta parte viseaza ca exista teritorii neexplorate...
Ce vreau sa fac?
Vreau in primul rand un job insa nu sunt dispusa sa sacrific pasiunea pentru a-l obtine. Vreau sa cred ca inca exista oportunitati de-a invata sa fac ceva cu drag, de-a deveni experta in ceva ce-mi place fara sa fiu nevoita sa afisez un rictus fals pentru o lume si mai falsa.
Vreau sa-mi depasesc frica de oameni, de lumea trista, infectata cu un mod de viata atat de monoton si rigid...
Recitesc ce-am scris si constat nu numai ca nu mi-am pierdut optimismul dar ca sunt aproape ireal de dornica.
Nu e posibil sa visam la o lume mai buna? La un job ideal, la un mod de viata decent, la cateva zambete sincere?
Devin bolnava daca-mi doresc altceva decat prezentul acesta gri?
Sau e cazul sa invat si alte lectii? Sa trag si alte concluzii sau sa incerc sa storc putinele lucruri bune din marele morman de nemultumiri?
Am obosit sa incerc sa inclin balanta in favoarea mea doar pentru ca trebuie sa vad jumatatea plina.
Uneori daca ignoram jumatatea goala a paharului ajungem sa ne imbatam cu aer... Iar betia cu aer nu inseamna altceva decat supravietuire...
Ori...eu nu vreau sa supravieuiesc....eu vreau sa traiesc!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
http://sabbrasthughts.blogspot.com
Postări
Comentarii