Introspectiva 2020

 

Cam asta a fost. Un an de introspectie. L-am descris deja intr-o propozitie, why bother for more?

2020 va fi un an tinut minte de planeta asta. Ne-am imaginat oare ca ne vom intreba daca este sfarsitul lumii de atat de multe ori? Ne-am imaginat oare toate starile emotionale prin care vom trece de-a lungul intregului an 2020?

Eu una nu. Imi amintesc si acum momentul in care omul mi-a spus, intr-o fraza simpla, “a aparut un virus nou in China si este extrem de contagios.” Am ras. Am crezut ca e o gluma. Ca e un fake news desprins dintr-un scenariu de film. Avea sa fie ultima luna de normalitate. Normalitate. Ce mai inseamna asta acum? Care este noul nostru normal?

Lunile februarie si martie mi-au testat agonia. In casa cu un copil ce tocmai se pregatea sa descopere lumea. Un copil care se hraneste cu emotiile parintilor pentru ca este instrumentul lui principal care-l stabilizeaza sau dezechilibreaza, dupa caz. Am facut exces de mass-media, am facut provizii, am facut planuri de rezerva la planurile de rezerva. Am incercat sa nu ma las coplesita si am esuat. Apoi am plecat. A fost cea mai buna decizie pe care am putut-o lua. Ne-am mutat la tara, intr-o zona izolata, alaturi de mama, sora-mea si copii. A mea si al ei. Femeile la adapost, barbatii pe front. Cam asta a fost sacrificiul cerut de moment.

Primavara ne-a prins afara, in curte, cu padurea peste drum, intr-o zona fabuloasa, departe de orice pandemie. Nu mi-a lipsit nimic. Si nu degeaba spuneam ca mi-a ramas acolo o bucata de suflet. Pentru ca am senzatia ca acolo am inceput cu adevarat sa ma intorc la mine. Acolo a fost Tibetul meu. Faimosul loc de introspectie si meditatie. Seara de seara, afara, in curte, privind luna si ascultand vocea naturii. Fara sa imi pese ce spune oglinda. Fara ore stabilite pentru intalniri. Fara deadline-uri, fara aglomeratie l metrou, fara parcuri anoste in care cauti putina conexiune cu natura fara sa o regasesti insa. Luna a crescut acolo. Fara reguli de distantare sociala. Respirand aer proaspat, descoperind ploaia, pamantul, mirosul de frunze putrede, firele verzi de iarba nascuta atunci, soarele cu dinti, soare prietenos, norii care “fac buuuum” si vantul care se joaca non-stop in parul ei.

N-as fi vrut sa mai plecam de acolo. Dar aveam un acasa care ne astepta. Omenirea se schimbase deja. Normalitatea era alta.

Am trait bineinteles vara caniculara din capitala. Prudenti dar mai linistiti.

Una peste alta, mi-am petrecut pandemia in familie. O noua valoare adaugata sistemului meu de valori. Familia. Importanta acesteia.

Anul 2020 mi-a adus ceva ce n-am mai reusit sa traiesc din copilarie. Ne-am sarbatorit impreuna toate zilele de nastere; a mamei, a sora-mii, a mea, a lui tata. Chestia asta nu s-a mai intamplat de cel putin 18 ani.

La nivel emotional anul 2020 a adus revelatii. N-am simtit povara distantarii sociale. Bine, eu fiind un lup singuratic de felul meu, mi-ar fi fost  si greu sa ma simt impovarata de acest lucru. Apoi mai exista si copila in viata mea. Creatura imi umple timpul si-mi devoreaza libertatea. Asta cu libertatea insa e o poveste separata. Asta a durut putin. Sa imi simt libertatea ilegala. Sa constientizez ca nu pot oricand sa pun mana pe telefon si sa organizez “o ieseala la bere” sau “sa mancam ceva si sa stam ca fetele”.  Mi-a fost dor de oamenii mei. Si inca imi este. Pentru ca, pe plan social, 2020 a fost un an in care nu mi-am vazut prietenii. Prieteni vechi si dragi pe care abia astept sa ii imbratisez. Nu mi-a placut niciodata sa ma pup cu oamenii, nu prea ma las eu atinsa si am un simt extrem de dezvoltat al spatiului personal. Insa am oamenii mei cu care aceste bariere nu exista. Si, oricat de avansata ar fi tehnologia, nu se compara nimic cu un pahar de vorbe. NIMIC.

Dar am respectat toate regulile. Si le voi respecta in continuare. Poate nu pentru mine musai cat pentru a-i proteja pe cei mai vulnerabili.

2020 m-a recladit si m-a demolat. Nimic nou. Insa de data asta aveam manualul meu de instructiuni la indemana. Am trait bucuria suprema cand am aflat ca sora-mea a invins cea mai crunta batalie a vietii ei. A castigat. Ea este eroul meu in 2020. Nu exista cultura discutiilor sentimentale in familia mea si niciodata n-o sa fim lacrimogeni unii cu ceilalti. Dar sufletele noastre au respirat la unison anul acesta. EA a luptat cum n-am crezut-o in stare si tot ea a castigat. Noi am fost langa ea dar meritul este al ei 100%.

2020 m-a invatat ce inseamna introspectia. Am dus batalia extrovertei si mi-am strigat cuvintele oricand, oricui. In 2020 mi le-am spus doar mie. Nici macar nu le-am scris. N-am simtit nevoia. Am vorbit cu mine zi si noapte. Mi-am povestit viata, mi-am retrait amintirile, mi-am analizat emotiile, am facut cat n-am facut in tot timpul trecut pana acum.

Dovada sade faptul ca atunci cand am fost in buza prapastiei (emotional vorbind), am privit in jos si apoi m-am dat un pas in spate. Nu am cautat maini intinse si nici n-am plans ca n-a fost nimeni langa mine. Ramane o metafora indescifrabila insa o vreau scrisa aici.

2020 pentru mine a fost anul cuvintelor nespuse si al gandurilor nescrise. Un an destul de ciudat in care, totusi, m-am simtit bine. Un an care mi-a adus un echilibru rational. Am redescoperit sportul. Nu asa cum as vrea, din lipsa de timp, insa sunt multumita de evolutia mea pe acest plan si stiu ca sunt dependenta in continuare de miscare fizica. Mi-am redescoperit corpul. Mi-am testat limitele fizice si mi-am dat seama ca inca sunt in control. O satisfactie in plus pentru mine si ambitiile mele. Am ajuns in sfarsit sa gandesc realist si sa ma multumesc eu pe mine, vesnica nemultumita. Am realizat cat este de important sa nu ma mai judec atat de dur si sa-mi ofer din cand in cand si un respiro. Chestie de neconceput pana acum.

Per total, am invatat in 2020 o noua normalitate. Inca ma simt ruginita in a ma exprima in scris. Ceea ce mi se pare ciudat, de vreme ce eu DOAR asa reuseam sa ma exprim coerent. Dar ma incanta provocarea. Pentru ca STIU ca e doar o alta oportunitate de a mai invatat ceva. Ador sa invat. Sa reuseasca viata asta sa ma mai surprinda cu ceva.

Asadar, inchei anul 2020 intr-o noua forma a mea. Am cateva planuri care imi dau un oarecare entuziasm pentru viitor. Un sentiment de mandrie pentru ca se scrie istorie in jurul nostru si nu trebuie decat sa asistam cuminti la schimbare. Si aleg constient sa-mi atribui cuvantul “rabdare” ca fiind cuvantul lui 2021.

Attraversiamo (Eat.Pray.Love. Elizabeth Gilbert 2006)