vineri, 4 mai 2018

Adevarul despre ”cea mai frumoasa perioada din viata unei femei”

Pentru mine vorbele nu-s definitive si nici categorice. Sunt ghidaje si sunt aer. Respir cuvinte, deci n-am cum sa ma limitez la doar cateva. Asadar, ca un ”disclaimer”, ceea ce scriu in randurile de mai jos poate fi contrazis. De cei ce ma citesc sau, poate chiar de mine, in viitor. Insa asta sunt eu azi. Asta simt azi, asta respir azi, asta vad azi. Asta scriu azi. Nu am pretentia ca e adevarul absolut, e parerea mea. Pe blogul meu.

Eu, Cristina, nu sunt genul acela de femeie careia ii tresalta uterul la vederea unui bebelus. Mai mult, nu-mi plac copiii. Nici nu-mi displac. Imi sunt indiferenti. Le zambesc daca-s simpatici. Nici nu ma enerveaza. Nu fac parte din categoria agasatelor/agasatilor de plozi mieunatori. Copilasii sunt niste creaturi mai mici. Nici nu m-a interesat sa le definesc existenta in vreun fel.
Nu mi-am dorit urmasi. Ba din contra. Am avut chiar de suferit datorita acestei convingeri. Pentru ca nu am simtit nevoia sa-mi impletesc genele cu niciun mascul cu care mi-am impartit la un moment dat si zilele.

Totusi, pentru ca viata ne transforma din omizi in fluturi, am intalnit si barbatul care mi-a ”trezit ovarele” – ca sa fiu poeta. Am intalnit barbatul de care m-am indragostit, fara pic de egoism si ale carui trasaturi am vrut sa le vad impletite cu ale mele, formand o creatura doar a noastra. Am intalnit barbatul care m-a convins (fara niciun efort) ca imi doresc un copil. Si o familie.
Ce a urmat...e o poveste lunga. O poveste pe care m-am abtinut cu greu sa nu o relatez de-a lungul timpului sau in timpul puseelor de furie ce-au venit din belsug. Mi-a trebuit ceva timp sa ma auto-conving ca intimitatea nu se imparte (dar despre asta intr-un alt articol).

In prezent sunt insarcinata. Port in pantece un copil pe care-l numesc miracol. Stiu, fiecare mama isi numeste astfel progenitura. E firesc. Miracolul meu a venit dupa o asteptare de aproape 3 ani.
Corpul meu s-a incapatanat sa nu raman insarcinata. Ajunsesem sa cred ca sunt pedepsita pentru toate datile in care mi-am jurat ca nu vreau urmasi. Ajunsesem sa inteleg ca nu controlam nimic. Ajunsesem sa nu mai am nicio speranta dar sa ma prefac optimista. Ajunsesem sa ma conving ca e mai bine asa. Sa ma resemnez. Ajunsesem dincolo de ceea ce auzisem cu ”exact cand nu mai speri, atunci se intampla”.
Si...s-a intamplat. Dupa 3 ani in care sistemul de sanatate m-a dezamagit in feluri care mai de care mai surprinzatoare,  exact in perioada de dincolo de resemnare – am aflat ca am ramas insarcinata.
Vestea m-a paralizat. Am ramas blocata intr-o stare de ”nu pot sa cred” amestecata cu ”ce naiba fac acum?”.  M-au trezit rapid cateva probleme de sanatate. Pentru ca viata nu e roz si nici ca-n filmele americane. Am impresia ca trebuie sa platim cumva pentru fericirea noastra.
Asa a inceput pentru mine ”cea mai frumoasa perioada din viata unei femei”. Paralizata de uimire si spaima. Si cu 3 medici care mi-au spus ca-mi voi petrece urmatoarele 9 luni in pat.

Am rezistat aproximativ 3 luni in pat. Am ales sa nu impart vestea cea mare decat cu familia. A ”rasuflat” totusi informatia si in cercul prietenilor foarte apropiati. Mi-era teama sa ma bucur sau sa sarbatoresc ceva. Unde mai pui ca statul in pat si teama constanta de pericol au reusit sa ma reuneasca cu o ”cunostinta” nu tocmai placuta. Depresia.
Corpul meu imi pregatea noi surprize. Se incapatana sa trateze viata din uterul meu ca si cum ar fi fost un intrus periculos. Am avut cele mai oribile stari cu putinta.
De fiecare data cand citeam ceva despre stralucirea gravidelor si frumusetea sarcinii ma apuca disperarea. Pentru mine fiecare zi era o noua zi de supravituire intr-un morman de senzatii urate. Corpul meu revoltat, greturi obositoare, insomnii, nesigurante, hormoni clocotind, confuzie, durere fizica si intr-un final, epuizare psihica. Plus o teama constanta cu care incercam sa ma lupt.
”Cea mai frumoasa perioada din viata unei femei” a avut (si are inca) doar doua aspecte pozitive. Primul este ca bebelusul meu creste. Al doilea este ca omul meu si familia mea mi-au fost alaturi trup si suflet. De asta n-au contat nici kilogramele care se acumuleaza parca mai repede decat mi-as fi dorit. Nici tenul si pielea care nu doar ca nu stralucesc, dar s-au uratit. Nici unghiile, parul si dintii, care au nevoie de o ingrijire speciala si care sunt in pericol zilnic.

Sarcina este o perioada de sacrificiu. Corpul iti este invadat si o alta faptura se hraneste cu resursele tale energetice si de hrana. Renunti pe rand la tot ceea ce insemna placere egoista. De fapt, in cazul meu a insemnat renuntarea la tot, peste noapte. Daca despre ocazionalul pahar cu vin si tigarea matinala nici n-are rost sa vorbesc, incercati sa va imaginati ce inseamna pentru un om foarte activ sa se limiteze la dimensiunile patului.
Apoi, pe masura ce cauti solutii, vin sfaturile. Industria nesfarsita a maternitatii si parentingului. Un univers paralel de ”asa da si asa ba”. Priviri critice. Greseli de neiertat. Nu exista ”nu stiu” ci doar  ”esti o mama egoista”.
De la un catralion de solutii naturiste, vindecari holistice si asa mai departe, la alt catralion de solutii medicale inacesibile sau extrem de costisitoare. Plus, sa nu uitam de sistemul de sanatate extrem de defect. In care doar existi. Si cotizezi.
Era informatiei si a tehnologiei a transformat majoritatea femeilor in medici acreditati de internet. Industria de parenting este una de-a dreptul bolnava, daca ma intrebi pe mine.
E chiar un cerc vicios. Pentru ca sistemul de sanatate nu informeaza si nu ajuta, din ce in ce mai multe mame isi decid soarta. Pana aici nu am nicio problema, insa pentru cineva nou ”pe piata”, asa ca mine, avalansa de informatii poate sa fie mai mult periculoasa decat folositoare.
Tot asteptam sa ma ”conectez” cu viata din mine. Tot asteptam sa incep sa stralucesc. Sa am zenul acela de icoana, despre care citisem pe net.
Aiurea. Ca-n basmele cu printi si printese, in perioada de sarcina nu presara nimeni praf de magie peste burta ta perfecta. Or fi si femei mai norocoase. SAU, poate femei care trateaza mai degajat problema. Eu nu am fost una dintre ele.
Eu sunt mai egoista. Imi iubesc corpul si a-l vedea din ce in ce mai diform nu imi este usor. In egala masura imi ador viata din acest moment. Si sunt recunoscatoare pentru dorinta ce mi se implineste in fiecare zi.

Doar ca...am invatat ceva nou. Ca sarcina este ceva intim si personal. Cat timp porti un copil in burta esti tu si deciziile tale. Cel MULT il poti implica si pe partener – asta daca esti norocoasa sa ai un partener ca al meu, intelegator si foarte alaturi de tine.
Sarcina mea este a MEA. NU vreau sa ma laud pe Facebook. Nu vreau poze cu burta. Nu vreau sa vorbesc despre asta cu alte mamici si nu vreau sfaturi. Nu mi se pare firesc sa fiu intrebata la cate ecografe am fost pana acum. Nu mi se pare firesc sa fiu intrebata cum vreau sa nasc, ce sex are bebelusul si cate kilograme m-am ingrasat. Poate exagerez. Dar am impresia ca ceea ce se intampla inauntrul meu trebuie sa ramana inauntrul meu.
Eu inot intr-un ocean cu informatii care, vreau nu vreau, ma ating. Femeile au nascut de mii de ani si vor continua sa o faca. Nu sunt eu mai speciala si nici nu doresc sa fiu. Am, pentru prima oara in viata mea, o perioada introverta. Singurele lucruri asupra carora ma pot concentra sunt corpul meu si viata de familie pe care o am in prezent cu om si motan in brate.

Nu-mi fac blog pentru bebelusi. Nu voi inunda pagina de Facebook cu pozele copilului nostru. Si nici nu mi se pare ca maternitatea este apogeul exitentei femeii. Cred ca maternitatea este ceva complementar vietii. Categoric, nu oricine poate sa o faca si nu oricine merita sa o traiasca. Insa e un subiect atat de intim si delicat incat prefer sa-mi musc limba, chiar daca am opinii. Maternitatea este ceva intim.
Si, pentru ca mi-as dori ca acesta sa fie primul si singurul articol de profil din blogu-mi, as pune punct aici. Nu promit insa. Promit sa nu fiu intruziva. Asta da.

Sa ne citim cu bine, sa ne ingrasam frumos :)

Niciun comentariu: