Despre lectiile din ‘22 si ‘23

Anul 2022 a fost unul tortionar pentru mine. 

Poate pentru ca l-am inceput optimista, cu sufletul visator, cu sperante puse aiurea si fara sa-mi cunosc limitele. 

A fost anul in care am deschis cutia Pandorei. Am invatat ce inseamna abuz emotional, ce inseamna toxicitate, am ajuns fata-in-fata cu niste patternuri auto-distructive si-am reinviat demoni pe care-i credeam demult apusi. 

In acest an, ‘22, m-am simtit mai singura, mai tacuta si mai vulnerabila decat in toata viata mea de pana atunci. Anul 2022 a fost anul in care, ajunsa la capatul puterilor (emotional vorbind), am inceput terapia. Stiam ca am nevoie de terapie de multi ani. Insa mi-au ajuns cartile mele cu si despre psihoterapie. Pana nu mi-au mai ajuns. 

Odata cu psihoterapia am cunoscut-o si pe Cristina cea care statea ascunsa-n strafundurile mintii mele de ani buni. Cea paralizata de teama, cea pentru care tacerea este singurul refugiu. Cristina ascunsa si speriata. Cristina mica-mica-mica. Cristina care fusese protejata de scutul razboinicei care supravietuia. Caci de cand imi amintesc am fost priceputa la supravietuire. Si la razboi. N-am stiut sa ma tem, sa ma intreb, sa ma ascult, sa ma caut si n-am stiut (si inca nu stiu) sa ma iubesc. Sau sa ma plac macar. Sau sa-mi arunc o amarata de coaja de paine. 

Pe final de 2022 am facut ceva ce poate n-am mai facut niciodata in viata mea. Am pus o limita. I-am spus razboinicei din mine sa puna armele in cui, a iesit sufletul mic si speriat si a spus “gata, destul. Nu mai vreau. E galagie si sunt speriata.” Am stat cu toate emotiile mele in brate mult timp. Cu frica aceea paralizanta, cu neincrederea, cu neputinta, cu durerea, cu tacerea si cu lacrimile uscate. Asta in timp ce viata cea de zi cu zi se intampla. Caci eu vorbesc acum despre o tornada de simtiri si emotii, insa nu e ca si cum as fi putut lua o pauza de la a fi mama, de la a exista in rutina cotidiana. 

Am inceput anul 2023 fara absolut niciun plan. Singura mea dorinta era sa nu mai muste teama din mine ca un virus pcatos dintr-un trup vulnerabil. 

Cum spuneam si ceva mai sus, am ajuns sa cunosc adevarata insemnatate a cuvintelor abuz si toxic. Si sa pun prima limita. A mea. Iar apoi am explorat putin senzatia asta. De protectie cinstita pe care suntem cu totii datori sa ne-o oferim. Sa recunoastem ce ne face rau, sa nu lasam otrava din jur sa ne fie letala. Bineinteles ca as fi vrut sa fug mancand pamantul. De tot, oriunde. 

Doar ca universul acesta magic a fost darnic cu mine si mi-a daruit cea mai pretioasa comoara pe care un om ar putea sa o primeasca: viata copilei mele Luna. Motivatia si sensul. Puterea si superputerea.  Am mai scris eu despre faptul ca de cand o am, am inteles si ca am superputeri. O singura privire catre chipul ei perfect imi da jaratec si zvac pentru inca doua vieti. Asa ca am scos capul din pamant si-am indraznit sa mai vreau ceva. Sa VREAU. Asta deja stiu despre mine. Cand vreau, vreau! Doar ca ma urnesc omeneste de greoi.  

Apoi timpul a inceput sa alerge. 

Am clipit si-a devenit azi. Final de an. 

Anul 2023 a adus multe schimbari in viata mea. Profesionala, personala, emotionala. Schimbari majore. Schimbari pe care eu le simt bine. Cu care am facut pace, pe care le-am dorit, pentru care am muncit. 

Revelatii? Mai, da, am si-o revelatie.  Doar ca inca nu-mi asez bine cuvintele si o mai las la dospit. 

Am realizat si ca imbatranesc, printre altele. Corpul, mintea, gandurile, toate au obosit si toate mi-au spus pe rand, uneori: ai o varsta. Dar imi iubesc varsta. Poate nu ma iubesc pe mine. Poate nu-mi pot controla ochiul critic si am tone de reprosuri care-mi bantuie noptile. Mai, dar cei 39 de ani ai mei spun o poveste. O poveste fantastica. Pe care as vrea sa am vreodata puterea, consecventa si timpul de-a o lasa pe niste pagini. Nu pentru lume, caci sunt un muritor ca oricare altul. Ci pentru Luna, pentru eliberarea mea, pentru ca asa am simtit mereu ca ar fi bine sa fac. Vedem. 

Inchei anul in tacere. Nu stiu daca voi regasi vreodata efervescenta de acum niste ani. Eu crezand despre mine ca sunt extroverta. Nu-s! Am doar un gand mai insistent sadit in minte: vreau sa incep sa fiu un OM mai bun. Bunatate, umanitate, esenta. Vreau sa caut binele si bunul din tot ce se poate. Si sa pun armele in cui. A fost destul.

P.S.* In Octombrie 2023, cu 2 zile inainte de ziua mea, actorul Matthew Perry - aka Chandler Bing - a iesit din dimensiunea asta numita viata. O pierdere si o durere emotionala pe care inca nu o pot procesa, poate doar fragmentat, in putinele dati in care reusesc sa il plang. Matty, Chan-Chan man, omule minunat, te-am iubit si te iubesc enorm. Iti multumesc!

P.S.** In iulie, 2023, am ajuns la al 4-lea concert Depeche Mode. A fost un moment magic, de bucurie pura. A fost, poate, momentul acela in care am relizat ca bucuria e in mine, inca acolo. La fel si viata. Depeche Mode, va ador, va multumesc!