De ce nu cred în prieteniile de după despărțire?

Ați observat cum, într-un cuplu pe cale să devină istorie, unul dintre cei doi spune mereu ”hai să rămânem prieteni”? De obicei o spune cel ce n-a iubit sau nu mai iubește și vrea musai să se rupă. E drept, uneori, rar dar na, o spune și personajul care are conștiința cea mai încărcată. E un fel de scuză dădătoare de speranță pentru cel ce-și vomită sufletul pe covor până i se vindecă rana din piept. Piept,  metaforic vorbind, pentru că nu te doare inima, ar fi prea simplu și sigur s-ar inventa o pastilă.

Cel ce își dorește despărțirea e în stare să își negocieze cei mai stupizi termeni. La fel cum se întâmplă și la început de drum. Da, atunci când tocmai te-ai amorezat și ești orb plus prost egal love. ”da, normal că te iubesc pentru tot restul vieții. Nu, nu am nevoie de nimeni și nimic înafară de tine.

Aiurea!

White lies li se mai spune. Adică minciunile pe care societatea le privește cu indulgență. Exact ca și când îi spui unui muribund că există rai.Minți pentru a-l ajuta să moară împăcat.

În dragoste, minți pentru a-l ajuta să trăiască împăcat. Saaau...pentru a-l ajuta să-și desfacă picioarele. Sau portofelul. În fine, înțelegi ideea.

Oamenii NU rămân prieteni după încheierea unei relații amoroase nu pentru că ar fi răi și fără de simțiri. Ci pentru că nu-și doresc un reminder viu al propriului eșec.

Am citit și-n cărți, am văzut și-n filme (nu mă laud cu școala viEții că e de manea) situații din acelea în care oamenii își doresc să încheie capitole în termeni buni și să rămână prieteni cu exșii. Eu le spun răposați. Haha! E lesne de înțeles de ce. Te-am iubit și apoi te-am ucis. N-am nevoie bă de prieteni. Am prea mulți. N-am timp și nici ficat să beau beri cu toți cunoscuții. Așa că, odată ce ieși din patul meu nu te supăra dacă îți fac pomană. Te plâng ca pe mort, o zi, o săptămână, și gata. Să fie de sufletul tău. Nu mă ajută cu nimic să știu că exiști în continuare.

NU mă interesează să știu că ești un om minunat dar: nu a fost momentul, nu ne-am potrivit, personalitățile noastre nu au co-habitat în armonie cu natura, etc, șamd. Poți să fii om prieten minunat pentru cei cu care te vei o dată pe săptămână la bere, poți să fii un copchil minunat pentru cine te-a făcut pe lumea asta și poți să fii un potențial suflet pereche pentru următoarea. Pentru mine vei fi mereu ăla care s-a pișat pe visele mele. Ah, n-o spun cu răutate. Odată ce ai devenit răposat, dracu te mai caută. Eu nu cred în fantome. Dar nici nu te aștepta să bem cafele și să vorbim despre vreme. Asta fac cu vânzătoarea de la Mega. Fără cafele, nu beau cafea.

Voi, ăștia de încercați să vă validați orgoliul cu despărțiri frumoase (there is NO such thing fuckers) ar trebui să știți ceva. Cel/cea de care urmează să te desparți NU are nevoie să te vadă într-o lumină bună! Ah, știu că personalitatea ta narcisistă și egoistă va vrea să se odihnească bine la noapte. DAR nu despre asta este vorba. Spune-i verde-n față. Ajută-l/ajut-o să se rupă. Spune-i că nu-l/n-o mai iubești. Spune-i că ai întâlnit pe altcineva, spune-i orice îl/o va face să te urască. Știi...NU are cum să te iubească și să stea la distanță. Așa ceva se întâmplă doar în filme și, mai nou, nici în alea. Despărțirile dor de te caci pe tine și ai nevoie să îți fie rău ca să poată să îți fie bine după. Dacă nu treci prin stadiul de ură n-ai cum să te desprinzi de ”obiectul adorației tale”. Asta pentru că n-am mai întâlnit vreodată pe cineva cu sufletul atât de mare (sau cu creierul atât de praf) încât să spună ”ah, te ador, dar nu mai vreau să te vad, să te miros, să te ating, sau să trăiesc cu tine”.

Despărțirea doare. Despărțirile sunt urâte. Despărțirile sunt despre: ”simt că mor, dar nu-i dau satisfacție!”. Vrei o despărțire simplă și ușoară? Ia fii sincer și spune-i adevărul. Va fi o palmă peste ochi dar îți vei atinge scopul.

NU, nu vreau să rămânem prieteni. Nu genul acela de prieteni care schimbă 2-3 ”la mulți ani” pe an și un ”crăciun fericit” deși e mega fake. Un partener care și-a format deja o sumedenie de vise și planuri de viitor n-are cum să fie fericit atunci când vede că tu le pui în practică cu altcineva. Pentru că...hmmm...genetic vorbind suntem egoiști. Minuscula celulă care înseamnă viață există dintr-un singur motiv: pentru a se înmulți. Femeile cunosc bărbați, bărbații cunosc femeie. Viața se întâmplă no matter what. DAR iubirea...iubirea încă este condiționată de sindromul perpetuării speciei.

Așadar. Dacă vrei să rămânem prieteni...trebuie să avem cel puțin 70 de ani și viața noastră să se rezume la șah sau ceai negru băut la pensie. Pentru că, dacă vrei doar o nouă validare a egoismului tău în timp ce eu trebuie să-ți privesc următoarea alegere în materie de partener romantic,  ei bine...nu-s persoana potrivită.

NU vreau să rămânem prieteni. Am vrut să rămânem iubiți. Am vrut să-ți dorm pe piept și poate să mă îngraș 15 kilograme încercând să-ți perpetuez specia. Două, trei urări stereotipale pe an nu mă vor face să uit că mi-ai rupt suflețelul și că ești de fapt un om bun.

Așa că te rog, hai să spunem lucrurilor pe nume. Ca prietenii :D