Cu si despre...

... mine.

Mai am o zi, mai putin de o zi chiar si implinesc...28 de ani. Stiu ca de la 25 mi-am propus sa-i numar invers si de un an incoace traiesc ca si si cum as avea 22-23... Nu e important sa ne rezumam la cifre. Nu ma simt de 28, poate pentru ca nu stiu daca 28 ar trebui sa aiba un...feeling anume... Asa ca hai mai bine sa spun ca nu stiu cati ani am.
Cred ca am luat-o putin invers de-a lungul vietii. Prea multe extreme, prea mult de alb sau negru, etape traite ca o supradoza sau ca o coma.
Nu regret nimic. Am trait o viata frumoasa. Scriu de parca as mai avea putini ani s-o traiesc si simt de parca abia acum mi-ar incepe. Imi planuiesc un inceput de viata spectaculos :) Dintr-un motiv cat de poate de simplu: nu vreau sa ma plictisesc niciodata traind.
Fara revelatii sau lectii invatate la 28 de ani. Sunt atat de putini si prefer sa fiu considerata in continuare naiva si tanara si fara de experienta :)
Recunosc, pentru prima oara de cand ma stiu am un oarecare sentiment de incertitudine. Asta imi spunea cineva anul trecut : in 2012 trebuie sa inveti ca nu poti sa controlezi totul si trebuie sa inveti sa traiesti FARA sa controlezi totul....
Da, nu controlez totul. Nimic nu mai e batut in cuie si nu mai incerc sa ghicesc in stele viitorul sau sa-l controlez cu puterea mintii. E mai simplu asa. Pentru mine.
As putea sa insir aici zeci de maxime, noi mantre de aplicat si lectii intelese. Dar, cum spuneam mai sus: fara revelatii. Cea mai adevarata explicatie e deseori si cea mai simpla. Pentru ca asa e viata ; simpla! Te nasti, traiesti, mori. Artificiile (metaforice) sunt doar la nunti si costa bani :) N-o sa auzi vreo serenada in timpul primului sarut si nici n-o sa traiesti noaptea nuntii in stil american. Si nici n-o sa iubesti ca-n povestile lui Sandra Brown :) Dar e bine! E bine pentru ca poti totusi sa iti pui dorinte si ele sa se implineasca...pentru ca ti se da sansa sa lupti, sa dai piept cu viata, sa iti traiesti propriul destin, sa te deosebesti din multime, sa te iubesti, sa te urasti, sa mori, sa renasti... Suntem construiti din emotii si ar fi pacat sa nu le descoperim pe toate.

Mai marturisesc si ca... as fi vrut cumva sa ...sar peste ziua de maine... Am sa fiu inconjurata de cei mai cool oameni din lume, dar, parca nu-mi place oficialitatea titlului 28... Lumea incepe sa aiba pretentii iar eu ar trebui sa am vreun plan...concret...

Ei bine...n-am :)

Devotata, din nou!

In 2008, tot cam pe vremea asta, urlam pe blog ca vreau sa primesc de ziua mea bilete la concertul Depeche Mode din 16.05.2009.
Am plans de fericire, i-am asteptam cu emotie si am suferit o dezamagire profunda cand au anulat concertele din Bucuresti si Sofia pentru ca aveam bilete la ambele show-uri.

Azi, marti, singura zi din saptamana in care eu sunt superstitioasa datorita celor "3 ceasuri rele" am aflat ca ei, David Gahan, Martin Gore si Andy Fletcher, adica Depeche Mode concerteaza pe 15 mai 2013 in Bucuresti. Sa descriu momentul si euforia cu care am primit vestea...ar fi de prisos. Dar mi-ar placea la nebunie sa-mi incep fiecare zi cu asemenea vesti bune!

Apoi, pe la pranz, cand am iesit sa-mi iau ceva de mancare, am vazut ceva incredibil :un fluture! La o trecere de pietoni pe Calea Victoriei, in orasul asta aglomerat si poluat fara pic de verdeata in jur, la final de octombrie, un fluture maaaare si colorat, ca si cei de la tara de la bunica mea, de cand eram mica, zbura vesel si aproape ca s-a asezat pe umarul unei femei ce astepta culoarea verde....

A fost atat de frumos momentul incat am inceput sa tip catre colegii mei "un fluture, un fluturas!" mai mult sa ma conving ca nu am vedenii, sa sa-i am "de martori" in cazul in care nu ma crede cineva...

ca...de laudat, m-am laudat apoi peste tot :)

E un semn bun, cred eu!

Despre reguli

Stiti despre mine ca sunt maniaca, da? Alba, neagra, niciodata gri. Tabieturi, reguli si iar reguli.
Usor obsesiva - compulsiva, perfectionista pana la capatul pamantului, prea punctuala si incredibil de competitiva. Nu ma laud, din contra.
Zilele trecute ii spuneam omului meu ca am gasit un nou regim alimentar (nu dieta) pe care as vrea sa il respect, ca m-ar obliga sa incep sa mananc micul-dejun (ca toti oamenii normali) in loc sa-l sar cu regularitate. Iar el, amuzat de mine si de modul meu de-a cauta o noua regula in tot si-n toate, mi-a spus  (mi in gluma, mai in serios) ca nu-s in toate mintile.
I-am raspuns aproape instantaneu, instinctiv, fara sa-mi dau seama, ca mi se pare firesc sa fiu mereu ordonata, sa am reguli care sa-mi ghideze viata, sa ma supun unor obiceiuri care ma ajuta sa duc o viata mai organizata. Iar in final am adaugat ... "si, bineinteles, cu cat am mai multe reguli, cu atat am mai multe reguli de incalcat".
A fost un "Act ratat" ? Imi reprim oare trairile si imi doresc in subconstient sa incalc mai multe reguli?
Sau, poate tot subconstient imi place sa-mi pavez viata cu zeci si zeci de noi reguli pe care sa le incalc in mod constant pentru a hrani rebelul din mine?
Oricum ar fi mi se pare extrem de interesant.
Am citit candva ca omul, in caz de pericol, reuseste uneori sa  isi declanseze un instinct de supravietuire aproape paranormal. Ca animalul invinge ratiunea cu conditia sa ne continuam existenta. Ca in filmul acela in care omul blocat intre stanci a supravietuit hranindu-se cu propria lui carne.
Terifiant? Real?
In cazul meu nu este chiar atat de grav :) Am incalcat atat de multe reguli de-a lungul timpului incat le-am pierdut sirul.
Dar...pe toate  in mod constient :)

pur si simplu...viata

Dimineata, ador sa caut bucatile insorite de trotuar in drumul meu spre birou. Chiar daca-mi transform intreg traseul intr-un zig-zag continuu, prefer sa profit de soarele diminetii cat pot de mult.
Imi da o stare de bine, mai ales cand stau la semafor si dupa doar cateva secunde imi simt umerii mai calzi, nasul mi se dezmorteste intr-un mod placut si, desi am ochelari de soare aproape mereu, parca fiecare gri al capitalei pare mai viu.

Sunt o norocoasa pentru ca traseul meu casa-job are aproape 3 kilometri (dus) iar eu sunt absolut indragostita il parcurg per pedes zilnic. Trec printr-o zona de case vechi, majoritatea abandonate, dar atat de frumoase incat nu ma plictisesc sa casc ochii la ele, de oricate ori le-as vedea. Imi imaginez povestile pe care le-ar spune zidurile vechi de zeci de ani, vreau sa cred ca au adapostit candva zambete sau escapade romantice ale domnitelor timide si-ale tinerilor cavaleri. Bucurestiul lui Eliade si-ai lui Huligani este mereu in sufletul meu.

Ieri dimineata, in timp ce incercam sa deslusesc cateva din afisele gigant ce acopera Sala Palatului am vazut venind spre mine un cuplu ce parea agitat, mai mult, fata mi-a parut cumva cunoscuta. Pe masura ce se apropiau ii vedeam mai bine, erau cu gurile pana la urechi, se tineau strans de mana si emanau de-a dreptul fericire. Pareau grabiti, dar in acelasi timp atat de mandrii de "intarzierea lor" incat oricum nu mai conta unde ajung mai tarziu decat trebuie. Am ghicit, fata era o cunostinta de-a unei cunostinte, nu ne stiam, ii retinusem doar chipul din cateva poze pe Facebook. Au trecut de mine chicotind, in lumea lor, nu avea legatura cu nimeni altcineva.  Nu m-am putut abtine, m-am uitat lung dupa ei.
Baiatul  s-a oprit brusc in mijlocul trotuarului, a tras-o cumva inspre el, sa nu incurce lumea si a inceput sa o sarute. Era ca si cum ar fi vrut clar sa sfideze timpul, sa-i spuna "daca eu vreau sa-mi sarut iubita din senin, in mijlocul drumului, asa voi face!"
S-au sarutat, au ras si au plecat mai departe. Iar eu, ca un paparazzi buimac, stateam si ma uitam mirata de parca n-as mai fi vazut niciodata "public display of affection" :)
Spre seara, in drum spre Tae-Bo, am fost martora unui maraton de joaca in autobus dintre 2 copii si un batranel simpatic. Care nu, nu era bunicul lor si nici nu era deranjat de rasetele galagioase ale celor mici. Pur si simplu le facea pe plac si intrase in jocul lor "De-a ghicitul".

Eram obosita, usor irascibila si cu o febra musculara de zile mari cand am avut "Revelatia" : VIATA SE INTAMPLA PUR SI SIMPLU. Traim, fie ca suntem depresivi, fie ca sunem nervosi, fie ca vrem, nu vrem, poate nu suntem multumiti, viata merge inainte. E pacat sa nu tinem pasul.

Asa cum spunea Octavian Paler : "Ceea ce nu traiesti la timp...nu mai traiesti niciodata"

Corect sau nu?

De-a lungul anilor mei am invatat sa fiu foarte deschisa...maleabila, uneori toleranta, alteori intelegatoare...nu toate deodata, desigur, sa nu exageram :) Ideea e ca am invatat sa cred ca totul e posibil si nimic nu-i imposibil.
Asa ca...de FOARTE putine ori am strigat la viata ca "nu-i corect!" Indiferent ce mi-a fost dat sa traiesc am privit spre cer si mi-am spus ca exista un motiv : din gama "for a reason, for a season, for a lifetime".
Din acest motiv, atunci cand i-am reprosat sortii ca nu-i drept, nu-i corect, am facut-o numai in momentul in care nu am gasit nici o alta explicatie sau m-am stiut complet nevinovata.
Si, daca primul lucru care va vine acum in minte este ca "in viata multe nu-s corecte" v-as ruga sa va ganditi bine inainte sa faceti aceasta afirmatie. Aproape tot ceea ce ni se intampla ni se datoreaza, sau are menirea sa ne faca mai puternici, mai intelepti, mai buni. Aproape.
Pentru ca exact atunci cand crezi ca ai inteles lectia vietii, atunci cand iti deschizi sufletul si vrei sa propovaduiesti bunatatea absoluta, atunci, o palma gigantica de nicaieri se lipeste aspru de obrazul tau si te propulseaza printre celebrele stele verzi.
Iti ia ceva timp sa te dezmeticesti si instinctiv privesti in sus intreband "Asta pentru ce a fost?" Intreaba-te tu asta mult si bine, fa-ti inventarul faptelor bune, aminteste-ti greselile de acum ani si ani in ideea ca poate iti iei o intarziata pedeapsa?
De doua ori am urlat ca nu-i corect si tot de doua ori n-a fost corect!
Prima oara atunci cand toti cei sfinti mi-au luat-o pe ea, pe draga mea bunica, fara sa tina cont de mine, de sufletul meu gol si trist. N-a fost corect.
Apoi a doua oara cand am urlat ca nu e corect am facut-o pentru ca nu mai eram proprietarul vietii mele. Mi s-a luat dreptul la o decizie, la o viata normala, dreptul de a vrea, de a nu vrea, de a putea de a nu putea, de a face pasii firesti intr-o viata...sau de a nu-i face. Dreptul de a alege, de a nu alege. Si, oricine ma cunoaste cat de cat, stie ca nu sunt genul de om care sa fie pus in fata faptului implinit si sa se multumeasca cu putin.
Si in primul caz si in al doilea caz am fost ca un peste pe uscat ; m-am zbatut pana am ramas fara aer, pana la durere fizica, pana la amortirea sufletului, pana la epuizarea mentala. Am despicat firul in 4000, am urlat "de-ce-uri" noaptea in somn.
Cred ca durerea unei nedreptati nu trece niciodata, mai degraba invatam noi sa traim cu ea. E o rana, nu o cicatrice, o rana mereu vie, devine punctul nostru sensibil. Si, ati observat cum atunci cand avem o rana deschisa o bandajam si o protejam? Ei bine, la fel si in partea emotionala, daca ne sunt lezate sufletul, sau mintea, le protejam, le bandajam. Bine de tot.
Da, asa vroiam sa concluzionez, in viata exista si nedreptati. Nu atat de multe cum am vrea noi sa credem, omul are tendinta sa se victimizeze. Atunci cand explicatiile sincere, cu sinele in oglinda esueaza, atunci cand durerea nu dispare ci sta ascunsa dupa ureche soptindu-ti tandru "aici sunt", atunci ....inveti sa te adaptezi situatiei. Mergi inainte?
Da, poti spune si asa...inainte...

Fara titlu

Cred ca aproape zilnic imi deschid blogul si incep cate o postare apoi o sterg, sau scriu doua trei randuri si nu mai sunt de acord cu mine.
Nu pentru ca n-as avea idei, ganduri, intamplari, intrebari, dar pentru ca procesul de selectie devine tot mai greoi. Si pentru ca una din cele mai importante reguli ale mele (atunci cand scriu) este sa nu mint. Fac acest exercitiu al scrisului ca si cum mi-as face incalzirea inainte de ora de sport. Aici, am voie sa scriu despre ce vreau eu, despre ce simt eu, despre ce traiesc eu, fara sa tin cont de brief, de idei creative, de headline sau vreo metodologie de advertising. E alta lume, e coltul meu de net, nici macar nu-mi pasa daca sunt citita atata timp cat nu-mi explodeaza gandurile sub frunte ci le las aici tasta cu tasta.
Dar, uite ca in ultima perioada tot mai greu reusesc sa adun doua trei fraze care sa-mi placa. Scriu, rescriu, sterg, nu postez. Ma enervez. Devin frustrata. Eh, pana acum nu mai e nici o mirare ca ma hranesc cu vorbe. Si daca imi ia cineva cuvintele, ma poate considera stoarsa de suflet. Ma ofilesc.
Asa sunt eu. Asa am fost de cand eram mica. Nu stiu daca am mai povestit despre cuvantul obsesiv al fiecarui moment din copilaria mea : LIBERTATE.
Cand eram mica-mica aveam paharul meu din care doar eu aveam voie sa beau, rosu, din plastic.
Imi prindea bunica in par doar pompoanele pe care le vroiam eu. Nu purtam sosete pentru ca faceau cute...de fapt nu purtam nimic ce-ar fi putut face cute. Nu imi puneam niciodata nimic in buzunare, uneori chiar nici nu vroiam sa am buzunare la haine.  Si nu erau chestii de copil rasfatat ci pur si simplu chestii pe care trebuia sa le fac. Ori era ca mine ori deloc.
V-am spus ca mai tarziu am invatat sa iubesc fiecare pedeapsa pe care incerca sa mi-o dea tatal meu; daca nu aveam voie la TV decideam brusc ca NU imi mai place la TV si ma apucam de citit obsesiv pana ma trimiteau cu forta la joaca afara.
Mai tarziu, cand mintea mea era partial conturata prima decizie pe care am luat-o a fost ca vreau libertate! LIBERTATE sa orice! Sa dorm cand vreau, sa mananc cand vreau, sa fiu cum vreau, sa spun ce vreau...M-am incapatanat atat de tare sa fie ca mine incat de fiecare data cand nu imi iesea ceva deveneam extremista.
La 14 ani, pentru ca nu mi-a dat voie tata sa ma machiez inainte sa merg la fotograf, pentru poza de buletin, mi-am jurat in gand ca primul lucru pe care-l fac atunci cand sunt majora e sa plec de acasa si sa fiu independenta... Asa a fost. Cu 2-3 zile inainte sa implinesc 18 ani am plecat
Nu au prea existat jumatati de masura. Din acest motiv DA-ul meu sau NU-ul meu sunt de neschimbat aproape intotdeauna. Spun aproape pentru ca am invatat sa fiu flexibila, sa am rabdare, sa accept cand gresesc, sa dau valoare altor trairi si sa las incapatanarea copilareasca celor din urma mea.
Totusi, LIBERTATEA a ramas ca o mantra, in mintea si in sufletul meu. Cred ca eu pot exista atata timp cat tot ceea ce tine de mine, de fiinta mea, de sufletul, mintea si mai ales de cuvintele mele, nu este marginit.

Si totusi, paradoxul, ironia sortii, stiti care este? Ca sunt intradevar prizoniera mintii mele. Eu sunt cel mai aprig critic al meu, cel mai nemultumt cititor, cel mai putin convins prieten, cel mai rece bisturiu. Iar atunci cand ma cert cu mine...se dezlantuie iadul.

Despre suflet

Atunci cand te uiti in oglinda si nu stii daca sa fii puternic sau trist cred ca e cazul sa-ti amintesti ca oamenii se dreseaza prin cuvinte.Dar, tot cuvintele pot lasa rani ce nu pot fi spalate nici de soare, nici de vant, nici de valuri, nici zapada nu le sterge dintr-un suflet pustiit de speranta.
Poate, noi oamenii am fost construiti ca un fel de experiment divin si ne zbatem de-a lungul unei vieti sa ne gasim rostul, sa ne gasim un suflet pereche, sa traim iubirea absoluta, sa simtim mai mult...sa nu fim niciodata linistiti.
Sau oare, odata cu trecerea anilor nostri...inocenta care ne face sa credem in povesti perfecte se pierde... Visele raman doar pe perna si sufletul o chestie abstracta?
Nu mai gasesc raspunsurile potrivite si parca nici nu-mi doresc sa lupt pentru a schimba lumea.
Ce stiu si simt 100% e ca nu asa mi-am imaginat eu ca o sa fie...
Era o vreme cand CREDEAM atat de mult in totul incat aproape ca aveam puterea sa transform imposibilul in posibil si palpabil. Atunci mi s-a cerut sa fiu mai...logica si mai rationala. Asa ca am invatat sa fiu logica. Sa imi argumentez si sa incep sa vad viata in cifre, fara sa mai cred ca "orice este posibil". Daca ar fi sa dau timpul inapoi, mi-as pastra copilarismul si toate visele acelea ilogice sau puerile. Pentru ca ele imi dadeau puterea sa cred in basme si-n roz, si-n printese atotiubite.
Visam ca zbor, ca dau din maini si ma inalt deasupra cerului, ca strabat pamantul calare pe un cal inaripat, ca am puteri supraomenesti, ca e indeajuns sa ma dezbrac de haine si prin pielea mea straluceste din interior sufletul meu. Visam...
Aveam propriul meu univers aglomerat de ganduri, cuvinte, poezii, povesti, intamplari, amintiri...o lume atat de maaaaare si de plina de libertatea scrisului incat parea ca pot pune pe o coala de hartie un infinit de trairi...
In fine. Nu este important sa privesc in trecut. Intotdeauna mi-a placut sa vad trecutul ca o lectie, un motiv sa privesti inainte. Sa vrei mai mult, sa poti mai mult, sa crezi ca nu ai aripile legate.
Las in urma copilul tembel cu multe vise in ochi. Ii spun ca realitatea e alta...sa nu-si piarda timpul desenand ...cai verzi...pe pereti!
Sa accepte tot ceea ce i se intampla ca fiind o lectie. Sa nu se mai uite nicicand in oglinda. Sa nu se mandreasca cu faptul ca este puternic... Sa isi urasca unicitatea si sa dezbrace hainele de "om special". Sa intre in normalitate. Sa se integreze in societate...

Despre moarte...

Pentru ca stiu ca postarile mele umanitare nu prea au ecou si oricum, in general vorbind, oamenii s-au saturat sa intinda o mana, astazi as vrea sa va scriu despre un subiect tabu : moartea.
Asa, reusesc poate sa triez de la inceput cititorii ce asteapta mesaje pline de sirop pozitiv de cititorii care au sange rece sa parcurga un articol plin de realitate.

De ce ne ferim sa vorbim despre moarte pana in momentul in care suntem cumva implicati direct intr-o situatie de acest gen? Atunci cand o persoana cunoscuta, sau Doamne fereste, o persoana iubita pleaca din viata noastra suntem fortati sa dam piept cu moartea, acest fenomen infricosator...
Apoi...parca mult timp persista in sentimentul de doliu o nevoie de a discuta despre pierderea celui cunoscut/drag.

Atata timp cat nu sunt direct implicata, e firesc si normal sa nu ma las coplesita de durere si sa nu lupt cu toata puterea impotriva fenomenului acesta?
Faceti, va rog, un exercitiu sinistru de imaginatie si ganditi-va CE ati face daca unul dintre oamenii apropiati voua ar fi in razboi direct cu moartea? Daca ar fi amenintat, daca ar lupta pentru o sansa la viata, pentru o gura de aer, pentru inca o ora in bratele celor dragi.
Nu poti sa-ti imaginezi nu-i asa?

Eu nu o cunosc personal pe Mirela, e o prietena din copilarie de-a sotului meu. Stiu despre ea ca are 34 de ani si ca are leucemie si ca lupta acum pentru o sansa la viata. Stiu ca as vrea din suflet sa o ajut, ii voi dona atat cat voi putea, sperand ca mica mea contributie va face o diferenta.
Nu e nimic induiosator pana in acest moment, nici nu vreau sa se creada sau sa se spuna despre mine ca am suflet bun ca donez...sau ca vorbesc despre cazul Mirelei.
O fac dintr-un singur motiv: mi-am imaginat ca eu, Cristina, sunt acum Mirela. Ca viata mea e la inceput, ca vreau vara viitoare sa vad Londra, sa manac fish&chips, sa rad in fata gardei regale, sa imi fac tone de poze cu sotul meu... Dar ca, astazi, doctorul mi-a spus ca am leucemie...si ca tratamentul meu costa mai mult decat toate creditele noastre la banca.
Ce fac? incep sa scriu pe blog articole de "ramas bun" tuturor cunoscutilor? Cer bani intr-o lume in care banii sunt mai valorosi decat viata?
Sa-mi raspundeti voi!
Daca vreti sa va imaginati si voi cum ar fi sa aveti o sansa in plus la viata, intrati pe blogul dedicat Mirelei, aveti acolo toate informatiile necersare.

Iar daca vreti sa va raman datoare cu o favoare, va rog promovati-mi macar acest articol de blog.

conturile pentru Mirela
 BCR:
cont USD: RO22RNCB0483128934700003
cont RON: RO76RNCB0483128934700001
cont EUR: RO49RNCB0483128934700002

Gandurile unui robotel...

...care in fiecare seara isi taraste picioarele spre culcus calculand in minte cel mai scurt traseu spre casa.
Ajunge acasa si isi eficientizeaza timpul la maximum pentru ca orice alta activitate ce nu-l conecteaza la somn sa fie realizata intr-un timp cat mai scurt.
Pe parcursul unei nopti intregi viseaza slogane si call to action-uri se trezeste transpirat si emotionat ca n-a ingurgitat suficienta relevanta in cele scrise.
Devreme ii suna alarma si incearca s-o pacaleasca nitel, cateva minute in care creierul imbibat de somn ii sopteste ca orice-i posibil.
Dar robotelul este ultra-mega-competitiv si-si spune in minte ca ii arata el lui, brief-ului, ala de ieri, nerezolvatul.
Pe fast-forward deruleaza activitati matinale absolut necesare, de genul: hranit motan: checked! dus gunoi: checked, calculare cel mai scurt traseu spre birou: checked!

Iar daca mintea lui robotizata nu incearca sa desluseasca mesajul secret din visul de azi-noapte - cel care era o presupusa revelatie creativa vis a vis de X proiect - daca nu face asta...robotelul scaneaza fugtiv peisajul monoton al traseului zilnic, poate-poate isi clateste ochii cu cate ceva.

Fast forward peste cele 8 ore in care robotelul traieste in diverse lumi, il pasioneaza domenii cat mai diferite, experimenteaza senzatii cat mai tari si pe rand incearca sa fie personajul care ar vrea el sa-l citeasca.
Iar este seara si robotelul are o nevoie vitala de "re-charge memory" pentru un nou calup de inspiratie. Are de ales intre a se supra-solicita cu noi activitati sau a-si odihni memoria in lumea viselor.

Cam atat despre robotelul scriitor :)

Timpurie...astenie...

...de toamna :)
Cand am constientizat prima oara toamna ca anotimp diferit eram in vizita la bunica mea, (din partea tatalui de data asta) ma uitam pe geam si admiram padurea in toata splendoarea ei. Era un amestec de rosu cu portocaliu, galben si din cand in cand pete verzi. Ruginiul predomina atat de strident parca era o boala a padurii...
Apoi mi-a spus tata ca a venit toamna si ca urmeaza ziua mea. Asa am inceput sa asociez copacii sangerii sau hepatici cu luna in care mi se pregatesc cadouri :)
M-am intors dupa 8 zile de lenevit in arsita soarelui cu nisip in par si valuri in urechi intr-un Bucuresti agitat si tomnatic. Desi n-am cautat inca nici un copac muribund am o senzatie profunda de toamna.
Imi venea sa ma apuc de pus muraturi. M-am resemnat in schimb cu o simpla...curatenie "de toamna" in sifonier.
Clepsidra plina de zile caniculare aproape ca s-a epuizat. Visez timid la o toamna luuuunga si calduta... si la zile ploioase si gri cat mai putine.
Am buzunarele pline de cuvinte noi, bagajele pline de ganduri ce se vor spuse.

...in curand!

Chef filosofic

Am citit azi dimineata un articol, habar n-am pe care site de stiri, insa era prezentat un studiu al cerceratorilor (nu americani) neuro-nu-mai-stiu-ce care sustin ca la 30 de ani creierul uman ajunge la deplina maturitate.
Desi suntem capabili sa luam decizii corecte chiar si inainte de minunata varsta (pe care n-o astept deloc, apropos) abia dupa 30 de ani suntem capabili sa ni le asumam 100%, sa le intelegem, etc. Asa sustin oamenii de stiinta :) Ah si tot ei spun ca dupa 40 de ani lucrurile devin si mai clare si mai simple :) Cred si eu :)
Mi-am amintit de un articol de-al meu din trecut in care sustineam ca n-as da voie nimanui sa ia decizii importante inainte de a implini 25 de ani :)Carevasazica sunt prevazatoare.
Bine, nu despre asta vreau sa vorbesc/filosofez eu azi... desi are o oarecare legatura.
Anume, ca in asteptarea asta inifinita a noastra, zilnic ma bazez pe domnul Timp sa-mi desluseasca noi mistere si sa ma invete noi lectii. Dar, pare-se ca uneori soarta devine a naibii de ironica si malitioasa. Se lasa ceata si peste dramul de constiinta sau luciditate aferenta anilor de tinut umbra (nu degeaba).
Daca astept cu ardoare revelatii raman cu asteptarea. Daca nu le astept simt stagnarea ca-mi sufla in ceafa. Daca ma bazez pe domnul Timp...sa-mi rezolve problemele sau sa raspunda intrebarilor...e ca si cum m-as intoarce in caverna asteptand evolutia sa-si faca datoria.
Nu, nu, nu, nu...
Nu trebuie sa fie atat de greu dar nici ireal de usor. Echilibrul,bata-l vina pe el, ca mult se vrea invatat, acceptat, descoperit... Caut a avea un echilibru in tot ceea ce fac, spun, cer, ofer. Si prefer sa controlez eu echilibrarea situatiei.
Unde vreau sa ajung? Desi cred ca "everything happens for a reason" nu mi se pare ca trisez atunci cand analizez, intre timp, de-ce-ul. In spatele unor evenimente personale se da o batalie apriga de intelegere a motivului si a temporizarii. Undeva si mai in spate sta o gelozie bine mascata si greu de recunoscut. Iar marturia de aici este fie o auto-pedeapsa ori o eliberare.
Da, am momente in care sunt geloasa pe fericirea ce sta in ochii altora. Ma pun in postura unei vesnice victime care asteapta Momentul.
Nu-mi plac victimele inchipuite, deci nu-mi place nici de mine in astfel de drame. Pentru ca am atat de multe motive sa rad sau sa fac orice altceva decat sa fiu geloasa.

Voi?

Viata la tara...

(ne-am plimbat atat de mult in ultimele doua luni incat propria casa incepe sa-mi placa, e asa...un loc... unde odihna e la superlativ)


Pentru ca am spus de o mie si una de ori cat de ahtiata sunt dupa traiul in mediul rural, unde pamantul intalneste talpa goala, unde bucata de paine e bine-meritata si unde miroase a lemn ars din soba, nu mai insist pe subiect :) Ba insist, pentru ca amintirea e cruda si seva ei merita pusa in calimara de scris...pe blog.
La tara nene, la tara. Nu la cabana, nu la hotel, nu in vizita la casa de vacanta ultra-dotata cu de toate. Departe de cei ce se tavalesc in doua fire de nisip, poarta bluze de in pe care scrie versace si nu se epileaza la subrat doua zile, asa ca isi zic hipioti.
Catunul in care am aterizat, eu si consortul, e la o aruncatura de bat de Campina, intr-o zona nu atat de turistica si populata insa mai mult decat frumoasa.
Un sat in care linistea isi merita laudele, iar galagia apartine doar cocosilor ce se infrunta in grai si-n cucurigu din cand in cand.
Acoperit de verde (inca) crud, satul e brazdat de-un rausor aproape sec, in aste vremuri calde; insa care se umfla turbat si toamna si primavara lasand pietroaie mari (aduse din munte) din loc in loc.
Populatia "rurala" e impartita in doua jumatati, aproape egale :) Pe de-o parte avem fugitivii din capitala, care-au pus de-o casa de vacanta, luxos dar discret construita, iar pe de alta parte cateva gospodarii de oameni cinstiti, harnici dar mai in etate. Tineretul a fugit la oras, visand la ferme de animale construite pe bani din fonduri europene si la tonele de bani ce ii vor castiga. E bine, dorintele sincere se mai si implinesc, cred eu.

Partea mea de suflet, crescuta la tara pana la 6 anisori, copilul care era hranit cu lapte proaspat de capra si-si culegea in fiecare dimineata cate un bol de zmeura din gradina, ca mai apoi sa se infrupte lacom in cele dintai raze de soare din "odor"....- partea asta de suflet - zace timida in amintiri dureroase. Odata, ca n-are cum sa fie inlocuita si de-ar fi sa construim miliarde de noi amintiri peste ea. A doua oara, ca nicaieri si nicicand n-o sa fie ca acolo...
Dar, parte din ceea ce se cheama umanitare, contine parte din ceea ce se cheama DOR. Si dorul asta e greu de convins ca nu se poate.

Asa ca, de data asta musafiri, am poposit pe plaiurile prahovene timp de doua zile.
Doua zile pline si frumoase. Cu lapte, muls de mine, baut cald pe nesaturate. Cu porumb copt in jar, la ceas de seara, dulceeee si rumen, sa-ti musti degetele nu alta. Cu mamaliga cu branza si smantana, la micul dejun - matinali, la 9 trecute, fix :)
M-am urcat si pe cal, ca nu se putea altfel. De fapt, doi cai, pe unu-l chema Mircea, iar pe celalalt Lica (de la Vasilica). Blanzi si educati, mai ca nu-ti venea a crede ca-s de la tara. Si-am incalecat asa, fara de sa, cu o sforicica blanda in loc de darlogi. Da' ne-am inteles, la pas vioi pe dealurile ce-mprejmuiau satul. Frumosi cai, urata treaba cu calaria fara de sa. Promit sa n-o mai fac si sa-i compatimesc pe cei haiduci.
Am dansat in jurul focului "de tabara". Cu obrajii incinsi si mica tiganiada a lui Phoenix in urechi si cu ultime puteri adunate dupa o zi de haladuit prin sat, de imprietenit cu sateni, de oprit fiecare caruta de pe ulita sa-ntreb de sanatatea cailor...
M-am indopat cu tot ce-au dat pomii de pe deal, si-am pus obrazu pe fiecare trunchi de tei batran de sute de ani. Cu drag si dor si speranta ca potolesc nitel sufletul flamand.

Apoi ne-am urcat pe bestia cu coarne de fier, de-i zice Virago, si am pornit spre casa. Spre wireless, spre semnal la smartphoanele cu 3 G, spre traficul incins de Bucuresti.

Trei

Din categoria gandurilor contradictorii ma bantuie trei, ale naibii ele, gandurile, ce-mi violeaza mintea.

Cea mai puternica senzatie pe care o am e aceea ca pot cunoaste un om. Ati simtit vreodata ca cititi omul pana in cea mai adanca molecula a lui? Ca-i simtiti pezenta, ca-i simtiti gandurile, ca-i simtiti nelinistea, neimpacarea, nebunia, tristetea? Ati stiut vreodata ca omul pe care il cunoasteti, asa cum nu l-a cunoscut nimeni, niciodata, e pur si simplu acolo, stie la randu-i ca e cunoscut? Si, contrastul acestei simtiri vine urat, ca o palma peste obraz: dar daca tu, Cristina, "le dai din condei" frumos? Daca iti place sa te scalzi in profunzime si cand colo, nimic nu-i asa cum "simti" tu? Cunoasterea ta e doar in mintea ta. Realitatea banala e complet lipsita de poezie... Adevarat sau fals?

A doua senzatie e ca sunt intr-o continua asteptare. Apogeul pozitiv al asteptarii... Ca Momentul e pe vine. Care moment? Ce defineste Momentul? Ca si cum mi-ar fi crescut aripi si ele stau blande, ascunse sub tricou, dar la un Moment dat, ele se vor intinde...vor incepe sa tresalte puternice, iar cand am sa ma ridic in zbor, nimic si nimeni nu ma mai opreste. Nicidecum asteptarea mea nu se sfarseste tragic. E ca si cum rabdarea e leacul care-mi trateaza nelinistea. Reversul medaliei vine si aici cand partea intunecata a mintii imi spune: DAR daca nimic-ul predomina in infinitatea timpului? Daca astepti ceva-ul si Momentul degeaba? Ca toate la timpul lor, asta o stiu, ca pentru toate exista un moment bine definit, sunt sigura, dar daca tu, eu, Cristina, n-ai absolut nimic de asteptat? Dar daca?

Cea de-a treia senzatie ma indeamna sa apartin. Total si neconditionat. Sa-mi pun sufletul in palmele iubirii si sa ma predau. Sa sper, sa nu cer, sa dau sa nu astept. E senzatia aceea care cauta iubirea din pagini de carti. E sentimentul ca TU, eu, Cristina, ai inventat insasi profunzimea dragostei. Si cum ai putea tu, eu, Cristina, sa nu iubesti cu tot ceea ce ti-a fost dat? E o adevarata blasfemie sa tii incatusat in piept adevaratul patos. Sa nu-i dai drumul e ca si cum te-am amuza ca frangi aripile unui porumbel... Dar, si aici, vine din urma umbra rece a unei gandiri pur egoiste care-mi spune sa raman intotdeauna ferma. Ranile si cicatricile unui suflet terfelit prin sange si noroi persista. In plus, noi, mici oameni-roboti n-am fost deloc claditi acum milioane de ani pentru a cadea prada neconditionatului. Suntem construiti pentru o evolutie sigura si precisa. Oare? Iar tu, eu, Cristina, stii mai bine ca oricine ca nu poti ceda controlul asupra mintii tale.
Sau poti?

Vesnicul contrast al da-ului si nu-ului...

Vant cu miros de mare

Vreau sa ma tavalesc printr-un nisip care-mi zgarie genunchii si imi ramane in par, apoi ma face sa stranut.
Vreau sa inspir cu toti plamanii mei de proaspat nefumator toata briza cu gust de sare, miros de namol si alge putrede.
Vreau sa inchid ochii si sa aud doar tipat de pescarus si valuri sparte in milioane de picaturi sarate. Sa ma gadile vantul si sa-mi trezeasca fiorii amortiti...
Sa ma arda soarele dar cu blandetea diminetilor umflate de somn. Sa-mi lumineze pleoapele si sa-mi incalzeaza umerii, sa-mi mangaie abdomenul si sa-mi usuce obrajii.
Iar linistea...doamne, linistea care e tesuta in toate firele de iarba sa-mi fie hrana a sufletului. Linistea de bine, cand stii ca nimeni nu te deosebeste in multime si nimanui nu-i pasa de fericirea ta.
Linistea care te intorce inapoi la auto-proclamatia ca "esti doar un mic element nesemnificativ intr-un univers mult prea mare".
Vreau somnul sub zeci de mii de stele care-si asteapta blande admiratia, la zeci de mii de ani distanta. Vreau umarul meu pe care-mi pot pune oricand obrazul, mirosul meu pe care-l pot adulmeca la infinit, ramane acolo, se amesteca cu suvitele mele de par...mirosul , mirosul, mirosul.
Vreau cel putin o dimineata confuza infofolita-ntr-un sac de dormit, cautand rasaritul ca pe o noua nastere a mea, a mintii mele, a oboselii mele, a fericirii mele.
Vreau muzica in surdina si mancarea de rapane la care tanjesc 8 luni din 12.
Sa-mi creasca in crestet ganduri de poezii si sa-mi inmugureasca ideile de scris.
Ca sunt o egoista si vreau sa am marea mea si nisipul meu si cerul meu si pestii mei si pe EL, al meu, numai al meu, cu soarele tot, la infinitul zilelor mele sarate.

Da, merg la mare :)

Incapatanare

V-am mai spus ca sunt un om incapatanat? Da, stiu, e o calitate :)
Dar v-am spus cum se face ca eu n-am dorinte neimplinite?

Cand eram mica si faceam vreo traznaie, tata ma punea la colt. Sora-mea isi cerea iertare imediat, eu preferam sa stau oricat ar fi fost necesar doar pentru ca nu vroiam sa spun acel "imi pare rau". Si atunci...mintea mea de copil a inventat o metoda...de...acceptare a pedepsei.
De exemplu, daca eram pusa la colt, m-am auto-educat sa imi spun ca imi place si ca acolo e locul meu de visat cu ochii deschisi. Si as fi stat acolo si as fi visat oricat.
Apoi daca eram pedepsita si nu eram lasata la TV imi spuneam ca n-am nevoie de TV si ma apucam sa citesc sau sa scriu. Daca nu aveam voie sa ies la joaca pentru ca facusem vreo poza nu mai ieseam nici macar cand eram trimisa "sa mai ies si eu din casa".
Uite asa le-am aruncat cu ura parintilor mei intr-o zi ca "nu aveti cum sa ma pedepsiti pentru ca imi place orice!". Apoi am decis ca n-o sa mai plang. Sa nu mai vada niciodata ca m-au suparat, daca m-au suparat.
Chestia asta cu auto-educarea a functionat mereu ca o competitie cu sinele. Citisem eu pe undeva ca autosugestia e ca o putere paranormala. Bine, in combinatie cu o personalitate extremista...
In fine...posibil ca lucrurile au degenerat din copilarie in adolescenta si tot asa.
Cred c-am mai dezbatut subiectul si am mai afirmat ca nu e o calitate, dar nici un defect, ci e pur si simplu o realitate in faptul ca atunci cand ceva NU mi se intampla asa cum mi-l doresc, nu mi-l mai doresc.
Poate din acest motiv n-am avut drame sentimentale cu primele iubiri, sau alte copilarisme, pentru ca daca NU se facea primul pas in directia mea eu nu dezvoltam nici o atractie.

Reversul medaliei in cazul imunitatii mele absolute e ca odata ce ma educ sa nu-mi mai doresc, sa nu ma mai atraga, sa nu mai vreau, nu-mi pot schimba decizia. E ireversibil :)

Totul sau nimic :)

Cu si despre Vama Veche...(din nou)

Ca tot ma vaicaream saptamana trecuta de putine idei de scris (altele decat dezbateri si analize psihologice), vineri seara am dat (din nou) iama in Vama Veche, iar acum am atat de multe de povestit, atatea concluzii trase, atat de mult material incat vreau cumva sa-l condensez pentru ca n-am chef de articole kilometrice si sub nici o forma nu pot fi consecventa in directia "va urma"....
Joi seara ne-a sunat "mamaia Niculina", unde aveam rezervata o camera, sa ne spuna ca a picat faza cu rezervarea dar ca ne tine loc de cort "in spatele casei, sub mar".
Planul de Vama era bine batut in cuie asa ca l-am completat cu un nou-nout cort de la Decathlon, din ala care explodeaza singurel si nu trebuie sa bajbai dupa carlige in intuneric si cu mintea plina de beri.
Am ajuns vineri seara intr-o Vama arhi-plina, in toi de festival Folk You, cu grad de ocupatie 150% si exagerat de multe masini.
Sa ne intelegem: eu nu ma consider a fi vamaioata, desi de prin 2002 incoace am calcat Vama anual. Am dormit in cort, langa cort, in masina, langa masina, pe plaja, in sacul de dormit pe plaja, la pensiune, la hotel, pe la prieteni...deci am cam epuizat variantele. De prin 2007 incoace, in fiecare an imi spun ca e ultimul in care bat Vama, ca s-a schimbat, ca nu mai e ce-a fost...etc. Anul viitor ma fac ca uit ce-am zis si visez la un weekend de nebunie absoluta. Asa si acum.
Iar din acest motiv n-am deloc dreptul sa ma uit urat in directia celor ce vin in Vama cu masina sau sa-i critic pe cei cazati la hotel.
Insa, desi gemea plaja de turisti, pot sa va spun cu toata sinceritatea...ca in Vama Veche erau tot atatia vamaioti cati manelisti intr-un bar de motociclisti :) Si, spre marea mea mirare, mai nou e o statiune in care bunicii si parintii considera ca e educativ sa isi aduca progeniturile.
Asadar multi, multi copii, mari, mici...dar multi!

In alta ordine de idei, am REdescoperit caracteristica unica si comuna a oamenilor din turismul autohton. O specie aparte, o trasatura genetica poate, habar n-am insa de cand bat litoralul asta n-am vazut oameni mai infecti decat cei ce ofera cazare la mare. Fie ca au pensiuni, case particulare, loc de cort, sau chiar lucreaza in hotel... le colcaie creierul de fiere si venin si cred ca nici macar in dictionar n-au citit vreodata CUVANTUL ospitalitate.
Asa ca...despre gazda din Vama...doar de bine :)

Inca un aspect, negativ din pacate, este cel al mizeriei. Parca in acest sezon mizeria (cu care din pacate este asociata Vama) a devenit insuportabila... O plaja mai plina de gunoaie ( desi existau cosuri de gunoi) n-am vazut niciodata in ultimii 10 ani. Apoi, doua dintre canalizarile vamaioate s-au suparat si s-au revarsat inundand strada cu...diverse. Iar vidanja, siroind agale pe poteca, a fost atractia absoluta a tuturor celor ce-si luau micul dejun pe terase :)

In ciuda zecilor de curiosi care venisera sa vada ce e cu dezmatul in Vama, in ciuda sutelor de betivi care refuzau sa aiba limita la galgaitul de lichide, in ciuda mamicilor cu copii care se certau cu nudistii de pe plaja ca sunt indecenti, eu mi-am atins scopul :) Am vrut sa nu dorm 2 nopti in Vama, am vrut sa dansez cu picioarele in nisipul rece de august, am vrut sa mananc numai peste si nimic altceva, am vrut soare si poate niste valuri fara de alge.

Am dansat, am mancat, m-am scaldat, n-am dormit :)


P.S. sa imi spuna si mie un vamaiot autentic, pe unde mai e Vama acum?

Suflet pereche II

Eu nu cred in suflete pereche. Nu cred ca exista un cineva care s-a nascut pentru a ma intalni pe mine, pentru a ma completa perfect.
Cred ca exista oameni care se potrivesc si cred ca exista oameni care nu se potrivesc. Chiar si ca uneori contrariile se atrag, insa (parerea mea) nu pentru mult timp.
E drept ca nu cauti o reflexie a ta in oglinda, din acest motiv e recomandabil (de catre cine, habar n-am) sa existe o oarecare completare intre cei doi.
Am ajuns insa la concluzia ca oamenii se invata reciproc. Din acest motiv exista si etapele relatiei : primele luni cu fluturasi in stomac, dupa un an se iau decizii, dupa 2-3 ani in general poti spune daca omul acela iti e menit pe viata, sau nu. Evident, poti stii si mai devreme daca e EL/EA. Insa aici nu mai vorbim despre aventurele.
Oamenii ajung sa se cunosca mai mult, pe masura ce petrec mai mult timp impreuna. Nu e nimic iesit din comun in ceea ce spun eu aici. Cu cat ai ocazia sa-ti observi partenerul in mai multe situatii cu atat acumulezi experienta. Vital e sa n-ai pierderi de memorie, sau sa-ti placa sa experimentezi diferite reactii in diferite circumstante.
Si pentru ca viata asta e un lung sir de necunoscute, ca sa nu ne plictisim, exista si oameni care nu se potrivesc. Oameni a caror personalitati se anuleaza reciproc. Oameni pentru care timpul nu rezolva nimic, de fapt, timpul reliefeaza aceasta...nepotrivire de caracter.

De multe ori, acesti oameni nepotriviti continua sa lupte (in zadar) pentru revelatii de cuplu. Pentru ca speranta moare ultima sau pentru ca incapatanarea e si ea o caracteristica a omului, exista relatii ce rezista ani intregi fara sa fie de fapt relatii.

Asta te face sa te intrebi...ce conteaza oare? Calitatea sau cantitatea?

Legea atractiei universale

Stiu ca titlul suna pompos iar eu, ca o nepriceputa intr-ale fizicii, va pot oferi o interpetare proprie a acestei legi: tot ceea ce iti doresti cu adevarat ajunge la tine, la momentul potrivit. Sau: primesti ceea ce dai.
Si STIU ca atata timp cat eu voi continua sa privesc incruntata, suspicioasa, tematoare sau chiar grabita spre viitorul acela pe care mi-l doresc in culori pastel, am sa primesc exact reflexia unei frunti incretite si-a unui nas stramb.
Am avut o perioada in care fara sa depun cel mai mic efort am beneficiat de o deschidere spre pozitiv incredibila.
Desi nu neg ca este posibil sa-mi ascult propriul sfat si indiferent de ceea ce primesc din exterior, ceea ce transmit eu sa fie in acelasi ton: bun, pozitiv, in armonie.
Apoi tot eu ma contrazic si-mi spun ca nu pot avea pretentii ca eu sa fiu in alt fel decat sunt. Sunt o persoana extrem de energica, patimasa in ceea ce cred, acida, uneori acra si de ce sa mint, am rautacismele mele clasice care ma contruiesc.
A incerca sa ma proclam ZEN-ul absolut...ar putea insemna ca lupt impotriva personalitatii mele reale.
Totusi pentru ca nu-mi place nici sa accept tacit lucrurile ca fiind finite pornesc de la premisa ca asta sunt eu, dar ca intotdeauna e loc de mai bine, iar apoi adaug (ati ghicit) legea atractiei universale.
Nu cred ca poate cineva sa ma descrie ca fiind calma/calda in detrimentul unei descrieri rece/precauta. Fara sa insemne ceva nociv pentru cei din jur totusi.
Dar...ramane o lupta acerba intre ceea ce-mi propun eu in fiecare dimineata si ceea ce se intampla. E drept, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, insa tot eu sunt trecuta prin dovada vie si clara a faptului ca bine faci, bine gasesti.
Apoi, dupa ce intern se da o lupta continua intre bine si rau, sau mai concret intre ce cred eu c-ar fi bine si ce cred eu c-ar fi rau, ajung la extenuarea emotionala cu aceeasi intrebare fara raspuns: sa ofer mai mult de fiecare data, neconditionat, toleranta, intelegere, obraz intors de fiecare data SAU sa mizez pe faptul ca sunt corecta, asa cum stiu eu sa fiu corecta?

Nu cred c-ar trebui sa luptam impotriva a ceea ce suntem noi de fapt. Oamenii evolueaza, dar in adancul sufletului lor sunt acelasi boboc care ... infloreste...sau nu. Esenta fiecaruia dintre noi nu are cum sa se transforme in cu totul altceva oricat de puternica ar fi autosugestia.

Zeci de ganduri

Iata ca-i sfarsit de iulie. Aproape ca nu-mi vine a crede.
Zilnic imi spun sa fiu geniala, sa dau iama pe blog si sa-mi scriu pentru mai tarziu doua-trei fraze de luat aminte.
Ba mai nou ma bate gandul sa ma apuc de scris in engleza... Habar n-am. Sunt indecisa.
Mai stiti voi ca la inceputul lui 2012 mi-am pus niste dorinte, mi-am facut niste planuri (eu care nu-mi fac planuri) si-am zis ca asta-i anul meu, anul in care ma invat, ma rasfat, imi fac pe plac si nu-mi ies din cuvant? A tot a trecut mai bine de jumatate de an si pot afirma ca mi-a cam iesit.
Timpul mi-a trecut insa repede, asa se intampla cand simti fiecare secunda ca fiind intensa.
Nu ma grabesc sa fac o retrospectiva, pentru ca, diferit de alte dati, acum nu mai simt nevoia sa ma justific in oglinda.
Sunt oarecum mandra ca am ajuns sa pun cele doua persoane fata in fata (eu cu mine din oglinda) si sa se placa reciproc. Au facut pace, si-au descoperit multe puncte comune.
Si-au promis (cele doua Cristina) o sinceritate absoluta, dar si o exigenta constanta.
Borcanul cu nemultumiri exista inca insa borcanul cu tristete s-a cam golit.
Am ajuns sa ma constientizez. Nu e nici o revelatie.
Da, ca tot mi-am amintit, vroiam de ceva vreme sa va spun, iar acum dupa acest intro (de mai sus) am REajuns la subiect:
Oameni buni, relevelatiile adevarate se manifesta incredibil de simplu. Cand ajungem la cate un final de batalie (si avem castig de cauza) victoria nu e cu surle si trambite!
Ma asteptam sa se despice cerul in doua, sa se faca lumina si sa aud o voce care sa-mi spuna :Bravo Cristina! Ai reusit! Ai invatat atat de multe!"
Dar nu! Pur si simplu ma trezesc dimineata, ma spal pe dinti, imi hranesc motanul si imi dau seama ca diferenta dintre ieri si azi e ca nu mai am nici o nemultumire vis a vis de... X chestie.
Sau, realizez zambind spre copacul din colt, ca sunt mai fericita datorita a....Y chestie :)
Este atat de simplu, de firesc, de natural sa inteleg, sa accept, sa vad, sa cred, sa-mi placa.

M-am indragostit de treaba asta cu definitivarea personalitatii. Mi-a spus mie cineva, demult, ca odata cu trecerea fiecarui an voi adauga ceva bun, sau voi taia ceva prost din puzzle-ul personalitatii mele. Si ma minunez zilnic de transformari. Pornind de la simplul fapt ca sunt in permanenta conectata la mine, constientizez totul, traiesc totul, ma face sa simt ca nu trec secundele degeaba. Nu sunt robotel.
Nu ma validez prin constatarile altor oameni, desi, Slava Domnului, am ajuns sa am alaturi numai oameni de calitate. Prieteni putini, cunostine multe, fara dorinte avide de-a socializa raman totusi placuta si apreciata.
Ce-am spus cu atat de multe cuvinte in tot amalgamul de mai sus?

Ca e bine, e frumos, e ok.
Pe scurt :)

Omul - specia superioara...

Stiu ca imaginile care urmeaza sunt socante, credeti-ma...prima oara cand le-am vazut mi s-a facut rau. Dar e o imagine adevarata, mai rau, lucrurile acestea se intampla. Si, oameni, ca mine, ca tine, ca noi sunt responsabili.
Dar, tot oameni ca noi pot ajuta (semnand petitia) la incetarea masacrului.
Animalele...fiintele inferioare noua, ataca NUMAI pentru a se AUTO-apara, pentru a-si procura hrana sau proteja teritoriul.

Unii incearca sa salveze animalele...

Omul...fiinta superioara...ataca pentru amuzament!

Aceasta maimutica a fost jupuita de vie, impreuna cu o maimuta-femela gestanta. In poza, animalul era inca viu...

Semnati petitia...
http://www.change.org/petitions/vietnam-educate-your-citizens-about-animal-rights-punish-abusers