Trei

Din categoria gandurilor contradictorii ma bantuie trei, ale naibii ele, gandurile, ce-mi violeaza mintea.

Cea mai puternica senzatie pe care o am e aceea ca pot cunoaste un om. Ati simtit vreodata ca cititi omul pana in cea mai adanca molecula a lui? Ca-i simtiti pezenta, ca-i simtiti gandurile, ca-i simtiti nelinistea, neimpacarea, nebunia, tristetea? Ati stiut vreodata ca omul pe care il cunoasteti, asa cum nu l-a cunoscut nimeni, niciodata, e pur si simplu acolo, stie la randu-i ca e cunoscut? Si, contrastul acestei simtiri vine urat, ca o palma peste obraz: dar daca tu, Cristina, "le dai din condei" frumos? Daca iti place sa te scalzi in profunzime si cand colo, nimic nu-i asa cum "simti" tu? Cunoasterea ta e doar in mintea ta. Realitatea banala e complet lipsita de poezie... Adevarat sau fals?

A doua senzatie e ca sunt intr-o continua asteptare. Apogeul pozitiv al asteptarii... Ca Momentul e pe vine. Care moment? Ce defineste Momentul? Ca si cum mi-ar fi crescut aripi si ele stau blande, ascunse sub tricou, dar la un Moment dat, ele se vor intinde...vor incepe sa tresalte puternice, iar cand am sa ma ridic in zbor, nimic si nimeni nu ma mai opreste. Nicidecum asteptarea mea nu se sfarseste tragic. E ca si cum rabdarea e leacul care-mi trateaza nelinistea. Reversul medaliei vine si aici cand partea intunecata a mintii imi spune: DAR daca nimic-ul predomina in infinitatea timpului? Daca astepti ceva-ul si Momentul degeaba? Ca toate la timpul lor, asta o stiu, ca pentru toate exista un moment bine definit, sunt sigura, dar daca tu, eu, Cristina, n-ai absolut nimic de asteptat? Dar daca?

Cea de-a treia senzatie ma indeamna sa apartin. Total si neconditionat. Sa-mi pun sufletul in palmele iubirii si sa ma predau. Sa sper, sa nu cer, sa dau sa nu astept. E senzatia aceea care cauta iubirea din pagini de carti. E sentimentul ca TU, eu, Cristina, ai inventat insasi profunzimea dragostei. Si cum ai putea tu, eu, Cristina, sa nu iubesti cu tot ceea ce ti-a fost dat? E o adevarata blasfemie sa tii incatusat in piept adevaratul patos. Sa nu-i dai drumul e ca si cum te-am amuza ca frangi aripile unui porumbel... Dar, si aici, vine din urma umbra rece a unei gandiri pur egoiste care-mi spune sa raman intotdeauna ferma. Ranile si cicatricile unui suflet terfelit prin sange si noroi persista. In plus, noi, mici oameni-roboti n-am fost deloc claditi acum milioane de ani pentru a cadea prada neconditionatului. Suntem construiti pentru o evolutie sigura si precisa. Oare? Iar tu, eu, Cristina, stii mai bine ca oricine ca nu poti ceda controlul asupra mintii tale.
Sau poti?

Vesnicul contrast al da-ului si nu-ului...