pur si simplu...viata

Dimineata, ador sa caut bucatile insorite de trotuar in drumul meu spre birou. Chiar daca-mi transform intreg traseul intr-un zig-zag continuu, prefer sa profit de soarele diminetii cat pot de mult.
Imi da o stare de bine, mai ales cand stau la semafor si dupa doar cateva secunde imi simt umerii mai calzi, nasul mi se dezmorteste intr-un mod placut si, desi am ochelari de soare aproape mereu, parca fiecare gri al capitalei pare mai viu.

Sunt o norocoasa pentru ca traseul meu casa-job are aproape 3 kilometri (dus) iar eu sunt absolut indragostita il parcurg per pedes zilnic. Trec printr-o zona de case vechi, majoritatea abandonate, dar atat de frumoase incat nu ma plictisesc sa casc ochii la ele, de oricate ori le-as vedea. Imi imaginez povestile pe care le-ar spune zidurile vechi de zeci de ani, vreau sa cred ca au adapostit candva zambete sau escapade romantice ale domnitelor timide si-ale tinerilor cavaleri. Bucurestiul lui Eliade si-ai lui Huligani este mereu in sufletul meu.

Ieri dimineata, in timp ce incercam sa deslusesc cateva din afisele gigant ce acopera Sala Palatului am vazut venind spre mine un cuplu ce parea agitat, mai mult, fata mi-a parut cumva cunoscuta. Pe masura ce se apropiau ii vedeam mai bine, erau cu gurile pana la urechi, se tineau strans de mana si emanau de-a dreptul fericire. Pareau grabiti, dar in acelasi timp atat de mandrii de "intarzierea lor" incat oricum nu mai conta unde ajung mai tarziu decat trebuie. Am ghicit, fata era o cunostinta de-a unei cunostinte, nu ne stiam, ii retinusem doar chipul din cateva poze pe Facebook. Au trecut de mine chicotind, in lumea lor, nu avea legatura cu nimeni altcineva.  Nu m-am putut abtine, m-am uitat lung dupa ei.
Baiatul  s-a oprit brusc in mijlocul trotuarului, a tras-o cumva inspre el, sa nu incurce lumea si a inceput sa o sarute. Era ca si cum ar fi vrut clar sa sfideze timpul, sa-i spuna "daca eu vreau sa-mi sarut iubita din senin, in mijlocul drumului, asa voi face!"
S-au sarutat, au ras si au plecat mai departe. Iar eu, ca un paparazzi buimac, stateam si ma uitam mirata de parca n-as mai fi vazut niciodata "public display of affection" :)
Spre seara, in drum spre Tae-Bo, am fost martora unui maraton de joaca in autobus dintre 2 copii si un batranel simpatic. Care nu, nu era bunicul lor si nici nu era deranjat de rasetele galagioase ale celor mici. Pur si simplu le facea pe plac si intrase in jocul lor "De-a ghicitul".

Eram obosita, usor irascibila si cu o febra musculara de zile mari cand am avut "Revelatia" : VIATA SE INTAMPLA PUR SI SIMPLU. Traim, fie ca suntem depresivi, fie ca sunem nervosi, fie ca vrem, nu vrem, poate nu suntem multumiti, viata merge inainte. E pacat sa nu tinem pasul.

Asa cum spunea Octavian Paler : "Ceea ce nu traiesti la timp...nu mai traiesti niciodata"