pur si simplu...viata

Dimineata, ador sa caut bucatile insorite de trotuar in drumul meu spre birou. Chiar daca-mi transform intreg traseul intr-un zig-zag continuu, prefer sa profit de soarele diminetii cat pot de mult.
Imi da o stare de bine, mai ales cand stau la semafor si dupa doar cateva secunde imi simt umerii mai calzi, nasul mi se dezmorteste intr-un mod placut si, desi am ochelari de soare aproape mereu, parca fiecare gri al capitalei pare mai viu.

Sunt o norocoasa pentru ca traseul meu casa-job are aproape 3 kilometri (dus) iar eu sunt absolut indragostita il parcurg per pedes zilnic. Trec printr-o zona de case vechi, majoritatea abandonate, dar atat de frumoase incat nu ma plictisesc sa casc ochii la ele, de oricate ori le-as vedea. Imi imaginez povestile pe care le-ar spune zidurile vechi de zeci de ani, vreau sa cred ca au adapostit candva zambete sau escapade romantice ale domnitelor timide si-ale tinerilor cavaleri. Bucurestiul lui Eliade si-ai lui Huligani este mereu in sufletul meu.

Ieri dimineata, in timp ce incercam sa deslusesc cateva din afisele gigant ce acopera Sala Palatului am vazut venind spre mine un cuplu ce parea agitat, mai mult, fata mi-a parut cumva cunoscuta. Pe masura ce se apropiau ii vedeam mai bine, erau cu gurile pana la urechi, se tineau strans de mana si emanau de-a dreptul fericire. Pareau grabiti, dar in acelasi timp atat de mandrii de "intarzierea lor" incat oricum nu mai conta unde ajung mai tarziu decat trebuie. Am ghicit, fata era o cunostinta de-a unei cunostinte, nu ne stiam, ii retinusem doar chipul din cateva poze pe Facebook. Au trecut de mine chicotind, in lumea lor, nu avea legatura cu nimeni altcineva.  Nu m-am putut abtine, m-am uitat lung dupa ei.
Baiatul  s-a oprit brusc in mijlocul trotuarului, a tras-o cumva inspre el, sa nu incurce lumea si a inceput sa o sarute. Era ca si cum ar fi vrut clar sa sfideze timpul, sa-i spuna "daca eu vreau sa-mi sarut iubita din senin, in mijlocul drumului, asa voi face!"
S-au sarutat, au ras si au plecat mai departe. Iar eu, ca un paparazzi buimac, stateam si ma uitam mirata de parca n-as mai fi vazut niciodata "public display of affection" :)
Spre seara, in drum spre Tae-Bo, am fost martora unui maraton de joaca in autobus dintre 2 copii si un batranel simpatic. Care nu, nu era bunicul lor si nici nu era deranjat de rasetele galagioase ale celor mici. Pur si simplu le facea pe plac si intrase in jocul lor "De-a ghicitul".

Eram obosita, usor irascibila si cu o febra musculara de zile mari cand am avut "Revelatia" : VIATA SE INTAMPLA PUR SI SIMPLU. Traim, fie ca suntem depresivi, fie ca sunem nervosi, fie ca vrem, nu vrem, poate nu suntem multumiti, viata merge inainte. E pacat sa nu tinem pasul.

Asa cum spunea Octavian Paler : "Ceea ce nu traiesti la timp...nu mai traiesti niciodata"

Nord sau Sud?

Aseara dupa ce a adormit toata lumea m-am furisat pe balcon, tiptil, tiptil, si mi-am aprins o tigara (mentolata! - da, stiu, nu mai am voie, insa era a doua/zi). Era intuneric, cald, liniste. Privelistea cu care am copilarit, aceleasi blocuri mici de patru etaje ascunse de verdeata, dormind si domnind totodata. Mi se parea incredibil de frumos, cred ca niciodata nu mi-a placut atat de mult aceasta zona, acest loc, totul imi era foarte cunoscut dar parca ma si indragosteam pe loc...
De fapt trebuie sa recunosc ca ieri pe la pranz am inceput (ca aproape de fiecare data cand vin aici) sa ma intreb daca vreau sa ma intorc la Bucuresti. De data aceasta insa nu prea mai aveam argumente pro capitala, iar sederea pe plaiuri natale pare a fi cea mai buna oportunitate.
O balanta imaginara pe care incercam s-o incarc cu ceva...palpabil, ceva care sa ma motiveze sa ma decid. Ma urasc in stadiul acesta de confuza si nehotarata...am impresia ca exist degeaba.
Sa fac "publica" tolba cu argumente: matematico-cerebralo-tehnic vorbind am constientizat ca in Baia Mare ii am pe ai mei ca prim punct de sprijin incontestabil - vorbesc de ai mei ca spijin spiritual - apoi iau in calcul chiriile mult mai ieftine si mai accesibile, si in cele din urma un job care n-ar fi atat de greu de gasit si nici prost platit. Asadar o locuinta, si un job ar fi la o aruncatura de bat iar familia foarte aproape si alaturi.
La capitolul "socializare" insa...nu-mi dau prea multe sanse de viitor. Nu vreau sa par snoaba insa "am fumat" cam tot, si-acum ca am renuntat la tutun ma intoxica ideea de pipa... o sa ma rezum la a spune ca inafara de familia mea nu prea ma vad socializand...sau interactionand...deloc...
Pro Bucuresti...am exact ce-mi lipseste la Baia Mare si nimic din ce as putea avea acolo. Anume, toti prietenii, si nici o stabilitate. Bineinteles ca si in capitala imi e accesibil un job (in viitorul cel mai apropiat, doar eu am decis sa iau o pauza nu?) si cu putin noroc si o casa - dar implica mai mult efort pe care eu trebuie sa fiu dispusa sa-l sustin.
Simplificam si spunem ca mintea imi spune Baia Mare si sufletul imi spune Bucuresti. La rascruce de idei ce fac? Sun un prieten, de fapt o prietena, si mai explicit, o persoana in care am incredere si care stie intotdeauna ce spune . Ce-a urmat mi se pare amuzant si din acest motiv am considerat necesar sa impart cu internetul.
"mintea spune Baia Mare, sufletul Bucuresti"
G : "Da cu banul!Daca esti impacata cu tine, oriunde vei fi acasa"
"dau cu banul!doua din trei! acolo sunt wild, aici sunt familista..."
Si atunci am primit replica care probabil sufletul meu o astepta dar imi era teama sa recunosc.
G : O sa ai tot timpul sa fii familista...esti mult prea tanara,nebuna,frumoasa pentru BM.HAI, fa-ti din NOU bagajele si vino in iadul asta unde uneori te simti inger...."
Nu pot sa spun ca acest imbold a fost unul definitiv insa mi-am recunoscut mie ca de fapt balanta imaginara inclina foarte mult in directia mai sus mentionata doar ca nu-mi gaseam cuvintele potrivite si argumentele mi se pareau puerile...Fug de realitate inspre nebunie?
Dupa ce am savurat cateva minute peisajul nocturn de la balcon am intrat in camera si-am scotocit in sacosa dupa...o moneda.
"Las soarta sa decida"
"Sa fim seriosi...tot tu vei fi cea care accepta sau nu raspunsul dat de...bani..." vorbeau multiplele mele personalitati intre ele.
Am dat cu banul...trei aruncari, ban - Bucuresti, stema -Baia Mare. Ca-n filme...prima oara capitala, a doua oara oraselul mic si drag, a treia- oara...nebunia...Bucurestiul castiga inca odata.
Radeam in oglinda gandindu-ma ca oricat as incerca sa ma afund in multimea calma si respectabila sangele meu e infestat cu rebeliune si daca pot fi cateva secunde nebuna as sacrifica orice oaza de normalitate. Vreau sa traiesc!Sa rad, sa plang, sa nu-mi para rau, sa nu dau explicatii, sa le caut totusi, sa fiu haotica, aeriana, depresiva, beata, asa sunt eu!Azi alba, maine neagra, acest patologic care stoarce ultima picatura de rabdare din oamenii care ma indragesc.
M-am trezit buimaca (ca de obicei) si-am iesit pe balcon, cerul era gri - noros, greu si parca trist. Incepe toamna in Nord. O sa ma astepte o ultima saptamana (in bm) de ploi marunte si dese...cum n-am haine de toamna, nici in bagaj si nici in rest :) o sa tanjesc dupa soare...acel soare pe care asfaltul din capitala il mai simte pana pe la mijlocul lui octombrie. Si daca ploua acum la voi, nu-mi spuneti!!!