Viata la tara...

(ne-am plimbat atat de mult in ultimele doua luni incat propria casa incepe sa-mi placa, e asa...un loc... unde odihna e la superlativ)


Pentru ca am spus de o mie si una de ori cat de ahtiata sunt dupa traiul in mediul rural, unde pamantul intalneste talpa goala, unde bucata de paine e bine-meritata si unde miroase a lemn ars din soba, nu mai insist pe subiect :) Ba insist, pentru ca amintirea e cruda si seva ei merita pusa in calimara de scris...pe blog.
La tara nene, la tara. Nu la cabana, nu la hotel, nu in vizita la casa de vacanta ultra-dotata cu de toate. Departe de cei ce se tavalesc in doua fire de nisip, poarta bluze de in pe care scrie versace si nu se epileaza la subrat doua zile, asa ca isi zic hipioti.
Catunul in care am aterizat, eu si consortul, e la o aruncatura de bat de Campina, intr-o zona nu atat de turistica si populata insa mai mult decat frumoasa.
Un sat in care linistea isi merita laudele, iar galagia apartine doar cocosilor ce se infrunta in grai si-n cucurigu din cand in cand.
Acoperit de verde (inca) crud, satul e brazdat de-un rausor aproape sec, in aste vremuri calde; insa care se umfla turbat si toamna si primavara lasand pietroaie mari (aduse din munte) din loc in loc.
Populatia "rurala" e impartita in doua jumatati, aproape egale :) Pe de-o parte avem fugitivii din capitala, care-au pus de-o casa de vacanta, luxos dar discret construita, iar pe de alta parte cateva gospodarii de oameni cinstiti, harnici dar mai in etate. Tineretul a fugit la oras, visand la ferme de animale construite pe bani din fonduri europene si la tonele de bani ce ii vor castiga. E bine, dorintele sincere se mai si implinesc, cred eu.

Partea mea de suflet, crescuta la tara pana la 6 anisori, copilul care era hranit cu lapte proaspat de capra si-si culegea in fiecare dimineata cate un bol de zmeura din gradina, ca mai apoi sa se infrupte lacom in cele dintai raze de soare din "odor"....- partea asta de suflet - zace timida in amintiri dureroase. Odata, ca n-are cum sa fie inlocuita si de-ar fi sa construim miliarde de noi amintiri peste ea. A doua oara, ca nicaieri si nicicand n-o sa fie ca acolo...
Dar, parte din ceea ce se cheama umanitare, contine parte din ceea ce se cheama DOR. Si dorul asta e greu de convins ca nu se poate.

Asa ca, de data asta musafiri, am poposit pe plaiurile prahovene timp de doua zile.
Doua zile pline si frumoase. Cu lapte, muls de mine, baut cald pe nesaturate. Cu porumb copt in jar, la ceas de seara, dulceeee si rumen, sa-ti musti degetele nu alta. Cu mamaliga cu branza si smantana, la micul dejun - matinali, la 9 trecute, fix :)
M-am urcat si pe cal, ca nu se putea altfel. De fapt, doi cai, pe unu-l chema Mircea, iar pe celalalt Lica (de la Vasilica). Blanzi si educati, mai ca nu-ti venea a crede ca-s de la tara. Si-am incalecat asa, fara de sa, cu o sforicica blanda in loc de darlogi. Da' ne-am inteles, la pas vioi pe dealurile ce-mprejmuiau satul. Frumosi cai, urata treaba cu calaria fara de sa. Promit sa n-o mai fac si sa-i compatimesc pe cei haiduci.
Am dansat in jurul focului "de tabara". Cu obrajii incinsi si mica tiganiada a lui Phoenix in urechi si cu ultime puteri adunate dupa o zi de haladuit prin sat, de imprietenit cu sateni, de oprit fiecare caruta de pe ulita sa-ntreb de sanatatea cailor...
M-am indopat cu tot ce-au dat pomii de pe deal, si-am pus obrazu pe fiecare trunchi de tei batran de sute de ani. Cu drag si dor si speranta ca potolesc nitel sufletul flamand.

Apoi ne-am urcat pe bestia cu coarne de fier, de-i zice Virago, si am pornit spre casa. Spre wireless, spre semnal la smartphoanele cu 3 G, spre traficul incins de Bucuresti.

D'ale mele, de demult

"Nu stiu altii cum sunt, dar cand ma gandesc la copilarie"...imi vine in minte casa bunicii...
Si-as vrea sa iau multele amintiri, sa le scriu pe toate, ca sa nu-mi fie teama ca o sa ajung vreodata sa le uit...
Cat am fost copil, si nu numai, n-am mers in tabere, in excursii, in vacante platite de ai mei. Aveam insa un loc, unde-mi petreceam fiecare vacanta (fara exceptie!) din prima pana-n ultima zi. Uneori si weekend-urile. La tara, la bunica mea...
Era raiul meu personal, locul in care daca nu ajungeam simteam ca nu mai traiesc...
Si-au fost atatea aventuri, din gama Ion Creanga, pe care promit c-am sa le impartasesc in timp...
Desi la doar 15 kilometri de oras, ma desprindeam de ai mei, faceam bagajul, si stiam ca o vara intreaga urma sa ma dezlantui si sa ma rasfat, acasa la "buni". Aveam toate campiile, toate padurile, raul, animalele, libertatea imaginatiei noastre, a mea, a sora-mii si-a varului meu, toate puse la dispozitie zi de zi.
Eu eram cea mai mare dintre "ghiavolii de copchii" care nu rezistau o singura zi fara o aventura. De la saritul cu "parasuta" (punga de plastic) de pe acoperis, la mancatul fructelor necoapte din copac, la mulsul caprelor pe camp, mormantarea puilor de gaina, constructia de masina de curse dintr-o scandura si-o ratusca de cauciuc, bataia cu apa in curte, cautarea fulgerelor in mijlocul furtunei, cules mure dis de dimineata pentru tarta (reteta proprie) cu delicioasele fructe...
Mentionez la delicte minore si furatul de "marasesti" de la unchiul batran si ragusit...
Seara ne bagam toti in pat langa buni, si o rugam sa ne spuna o poveste..."aia cu nucaaaa" , "nu aia cu mosu si baba", "nu ...alea de cand erai dumneata mica, cu evreul si beciul din camp"...
Pana la urma bunica incepea sa povesteasca, cu voce moale, usor obosita...din ce in ce mai incet, pana-i auzeam respiratia sacadata, semn c-a adormit. Atunci chicoteam...si-o coteam "buni, ai adormit?". "Unde-am ramas?" ne intreba ea...iar noi ii aminteam.
Dupa doua povesti, noi inca misunam in pat, mai gadilandu-ne reciproc, asa ca bunica ne potolea "hai sa ne culcam, ca maine ne trezim devreme"...
Inchideam ochii, ascultam greierii de la fereastra, latratul cainilor din vecini, uneori un soricel in pod...ticaitul ceasului...tic-tic-tic-tic...un sunet indepartat de tren...si adormeam cu toate zgomotele astea dragi in minte.
Dimineata la 4, buni se trezea, se ruga pana pe la 6...apoi dadea drumul la radio...Radio-ul nostru, unul electric, cu ceas, mic, alb, sus pe o tablie de lemn, scotea un sunet plin de purici si prindea doar Radio Romania Actualitati.
Auzeam ca prin somn : bip, bip, bip, la semnalul urmator a fost ora...
Imnul Romaniei...
Cotele apei Dunarii...
Deschideam un ochi, vedeam cateva raze de soare ce strapungeau fereastra si se jucau pe masa, cu urme de perdea...
"ce vreti sa va faca bunica de mancare?"
Toti trei vroiam cate ceva...uite asa existau mereu trei variante de mic dejun...
Cel mai greu era sa ma ridic din pat. Oricat de bine ar fi mirosit micul dejun, oricat de prietenos parea soarele...parca-mi venea sa lenevesc in asternuturi...
Ma trezea bunica, ma indemna sa merg afara la fantana sa ma "spal pe ochi"... Cu greu ma lasam convinsa, dar pana la urma alergam in curte, trageam o galeata cu apa rece...si ma clateam pe fata, apoi stateam pe prispa pana ma uscam de la soare...
Fiecare zi era o noua lume plina de posibilitati...
Posibilitatile copilariei mele, care-mi umpleau inima de soare, de aer curat, de bunatatile de pe soba bunicii, de sarbatoarea fiecarei zile de acolo, chipul ei, de care mi-e dor, atat de dor, incat amintirile devin cel mai valoros bun al meu.

"De ce mi-ati luat-o biblici hoti?
Acolo-n raiul vostru,
Cat va urasc acum pe toti...
Cu sufletu-mi sihastru!"