Cu si despre...sport

Iata un subiect pe care nu l-am dezbatut niciodata desi face parte din viata mea de multi ani :) Sportul, pasiunea mea, viciul si modalitatea de a ma relaxa...
In stilul meu caracteristic, nu exista jumatati de masura iar atunci cand ceva imi place nu ma opresc pana n-am devorat tot ce se putea...
Asa si cu sportul. Am cateva povestioare amuzante pe care vreau sa le asez aici inainte de a va concluziona situatia din prezent.
Avand in vedere ca tata e absolut obsedat de pescuit si de schi, inca de mica nu am perceput iesitul cu rucsacul in spate ca un sport. Cataratul pe toate coclaurile, camaparea si deprinderea tehnicilor de "supravietuire" inafara cuibului le-am inmagazinat asadar din frageda pruncie. Iar pe la 7 ani m-a urcat prima oara pe schiuri si a fost un fel de "trebuie sa inveti". N-am invatat chiar atunci si m-am chinuit ceva vreme incercand.
In clasa I-a am fost inscrisa oficial in echipa de inot. Am ajuns pana la a practica inotul de performanta insa am renuntat dupa 5 ani. Ne antrenam zilnic cate doua ore dar dezvoltasem si unele probleme de sanatate din cauza apei vesnic prea rece.
Undeva in aceeasi perioada am avut un an si jumatate de gimnastica ritmica inclusa in program. Asta pentru ca sora mea mai mica si mai fragila vroia gimnastica iar mie mi se parea amuzanta ideea :) Dupa primele spectacole si coregrafii m-am cam plictisit. Unde mai pui ca nu prea eram incantata de partea cu intinsul membrelor pana la refuz....
Intre 13 si 14 ani am cochetat intensiv cu ideea de a intra in echipa de handbal a scolii...ulterior mi-am dat seama ca e cam multa violenta pe teren...Am rezistat 6 luni.
Totusi pentru ca "diriga" noastra era profa de sport si nu oricum ci una a naibii de buna trebuia sa fim exemplul scolii. Asa ca aveam 4 ore de sport pe saptamana si orice alta activitate extra-scolara de genul excursiilor, competitiilor, dansuri, etc.
Am continuat in acelasi stil inca 3 ani de liceu pentru ca am fost selectata sa fac parte in echipa de majorete a liceului. Suna amuzant insa nu era, va asigur. A face parte din aceasta echipa inseamna sa ai minim 4 ore de antrenament de 3 ori pe saptamana. Asta pentru ca anual in cadrul campionatului de fotbal pe licee exista si campionatul de dans al echipelor de majorete... Si concuram cu gimnastele de la liceul sportiv. Nu am facut dans de performanta pentru ca am respins intotdeauna ceva ce era "obligatoriu". Atunci cand dansul devenea mai mult o obligatie decat o pasiune...pur si simplu ma opream.
Cea mai "lenta" etapa a vietii mele a inceput odata cu "emigrarea" in capitala. Inafara escapadelor de schi sau de inot....am avut de cateva ori abonamente la diverse sali de fitness si aerobic sau, de cele mai multe ori, am preferat sa fac exercitii acasa dupa filmuletele lui Billy Blanks sau Mary Winsor.
Apoi, acum 4 ani am incalecat prima oara si tot de atunci mi-am dorit sa ajung la nivelul la care sa pot spune ca stapanesc echitatia aproape perfect.... Dar, ca orice activitate sportiva si nu numai, echitatia are nevoie de mult-mult devotament si necesita investitii serioase :) NU am renuntat dar pot spune ca a ramas la nivel de hobby de weekend...
In toamna lui 2012 m-am incumetat din nou sa-mi fac abonament la o sala de aerobic. Am avut retineri pentru ca pana atunci nu mai intalnisem niciodata instructori cu adevarat devotati.
Unde mai pui ca dupa cativa ani buni de fumat, atunci cand s-a concretizat renuntarea la acest viciu am simtit o nevoie exagerata de detoxifiere. Si role, inot ocazional, plimbari zilnice de 2-3 km nu erau destul. Vroiam miscare. Multa, eficienta, placuta.
Si asta am primit in ultimele 4 luni. Aproape zilnic :) Nu fac reclama salii Perfect-Body, sunt mult prea egoista si deja e plin de fete ambitioase pe-acolo. Ideea e simpla: m-am indragostit, de zumba, de tae-bo, de aerobic in toate formele lui posibile, pentru ca nici o ora nu are aceeasi rutina. Totul e viu, antrenant, molipsitor. Acum nu-mi pot imagina cum a fost posibil sa...lenevesc atat de mult timp :P
Glumesc :)
Am vrut pur si simplu sa impartasesc cu voi aceasta noua pasiune a mea :)

Sa ne depasim noi limite, zic :)

Pasiunea mea...gatitul!

Ce-mi aduc eu aminte referitor la gatit e un film cu Penelope Cruz, tipa era un fel de hostesa a unei emisiuni culinare. La un moment dat printre tigai, ceapa, bucati de carne, ia un ardei iute rosu (chilli) il mangaie usor cu degetele ei fine, si-l trece erotic peste buze, pe langa nas, vorbeste despre el cu atata senzualitate si pasiune incat mi s-a facut brusc pofta de-un ardei iute, am dat iama-n frigider, am scos unul si-am inceput sa-l sug...Evident am inceput sa plang de usturime, mi-am dat seama ca erotismul cu chilli este dureros chiar si pentru pasionati.
In interiorul meu s-a nascut un fel de pasiune ascunsa pentru arta culinara. Da, spun arta, pentru ca e o mare deosebire intre omleta facuta in graba dimineata, cartofii prajiti cu ochiuri si carnati, si bineinteles gatitul ca pasiune.
Nu excelez, nu ma laud cu varietati culinare si retete proprii, gatitul e un soi de pasiune relaxant impletita cu un ritual standardizat de-a lungul timpului.
Dupa o zi grea de munca ador sa planific o cina, indiferent cat de speciala ar fi, care sa implice cateva ecuatii si combinatii miraculoase. De exemplu, intotdeauna tai ceapa (rosie de preferinta) in cuburi extrem de fine si marunte, folosind o tehnica precisa si lenta. Timpul alocat taierii cepei este unul extins astfel incat ea nu necesita calire, ci poate o incalzire insistenta in urma careia se topeste devenind invizibila, lasand in urma doar aroma dulce...
Ador sa-mi pregatesc la indemana, ingredientele necesare felului de mancare, asezate pe farfurioare, de parca as fi intr-un show TV, le parcurg pe etape respectate intocmai, ca un ritual sacru, o perfectiune individuala a mea, pe care o degust cu satisfactie.
Cu timpul am invatat sa folosesc mirodeniile ca un plus de stralucire, sa testez diversele arome oferite la randul lor de cele mai ciudate imperecheri de ingrediente, sa ghicesc cantitati de condimente, timp de gatire, sa aduc gatitul la stadiul de arta doar prin simpla apreciere a cantitatilor (devenite ulterior perfecte), sa combin arome, sa divinizez sosuri. Nu neg ca am avut nenumarate tentative esuate, dar de cele mai multe ori succesul meu a fost unul indelung laudat. Si cand te gandesti ca este o pasiune relaxanta, delicioasa,necesara,care devine intr-un final afrodisiac (cum de n-am scris pana acum?!).
Am avut momente (de obicei sarbatori religioase) cand ma autoizolam in bucatarie, pregateam cate 4-5 feluri de mancare, ciorbe, friptura, paine de casa, aperitive, totul personalizat, cu un ingredient secret adaugat, astfel incat o reteta traditionala devenea unica, personala, si bineinteles dupa poza finala a operei de arta, eram fericita stiind ca va bucura la randu-i stomacele invitatilor mei.
Ce-mi place sa gatesc?Paste!Ciorba de pui a la grec, fripturi in sosuri, legume in cele mai diverse combinatii, inabusite in miresme de ierburi.
Exemplu recent? Azi am decis sa fac peste cu orez... Am luat doua tipuri de peste: pangasius, si somn de dunare. Separat am cumparat brocolli,morcovi,dovlecei,ceapa verde, ardei capia, rosii, morcovi,telina. Niste orez cu bob lung, care urma sa fie fert in curry.
Pestele a fost gatit in doua moduri: somnul in vin rosu, la cuptor, pangasius in vin alb si legume, inabusit in cuptor de asemenea.
Legumele au fost initial inabusite, suficient cat sa devina mai fragede, ulterior topite intr-un sos de unt.Orezul simplu, fiert in curry cu condimente...
Finalul exceptional: doua feluri de peste, cu arome diferite, legume delicioase-multicolore, orez satios care impletea celelalte feluri.
Retetele proprii sunt o multime, combinatiile posibile sunt infinite, senzatiile din timp ce, sunt binevenite, de dupa, sunt de neuitat, insumate rezulta o mica magie scoasa din joben pentru o existenta mai savuroasa.

Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi...

...de ce nu suna bine "ultima noapte de razboi, intaia noapte de dragoste?"...

Trebuie sa continui seria de similitudini intre dragoste si razboi. Luptam precum iubim, luptam pentru ca iubim, dar pana la urma linia intre dragoste si razboi este extrem de subtire si fragila.

Revin la intrebarea: cand am trecut de la ceva pur fizic la ceva mental/sentimenal? "De data asta nu mai fugi" mi-a spus, iar eu nu aveam replica. Imi citise gandurile, si ma simteam dezgolita, transparenta, cu toate ca ma asteptasem sa accepte inca o data ca fiind doar o scapare, o noapte, nimic mai mult.
N-am fugit, din contra, o saptamana am trait cu sex si orange-vodka. Initial mi-am spus "orice minune tine trei zile", si-n a treia zi de nesomn cu tot cu minunea ce promitea sa tina am dat pe gat 3 pahare de vodka cu suc de portocale mai mult ca sa adorm...fara sa gandesc. De fapt cam asta e tot ce spuneam : "nu vreau sa gandesc!" Am renuntat treptat, de buna voie la functiile mele cerebrale, la constiinta, la orice urma de inteligenta care m-ar fi pus in tema cu ceea ce mi se intampla.
Ramasesem cu un dram de simt al responsabilitatii care imi dicta ca nu am voie sa ma implic mai mult decat o facusem deja. "Nu te implica, te vei complica". Aiurea! Ma balansam cu eleganta pe o muchie de cutit, si-mi placea fiecare strop de adrenalina care-mi pulsa neincetat prin vene.
Ceea ce gustasem cu ceva timp in urma se manifesta acum zi dupa zi, fara incetare. Nu aveam nevoie nici de hrana, nici de tigari, nici de oameni, nici de job, ne hraneam din energiile noastre cu o sete vampirica. Ma speriam foarte tare in scurtele momente de luciditate si intrebam "cand o sa ne eupizam?". Mi-era teama ca avalansa cu cat are viteza mai mare cu atat e mai puternica...
"vreau sa te invat sa iubesti" mi-a spus.
Cuvinte precum "iubire", incredere", "puzzle" mi se pareau atunci dulcegarii din filme. Imi condussem viata dupa anumite principii, bine gravate in creier, nimic nu ma contrazisese, si nu aveam de gand sa ma las corupta.
Oamenii din jur mi-au spus ca radiez. Nu ca i-as fi ascultat vreodata. Aveam propriul nostru univers in care ne baricadasem cu buna stiinta pentru ca eram suficienta hrana,aer,apa unul pentru celalalt. Nu am fi irosit nici cuvinte pentru cei din jur. Adoram sa fim izolati si sa ne inchinam la propria fericire. Mie imi era totus teama. Iar aveam acel sentiment, ca-mi fur, zile, saptamani de viata.
Cu aceiasi precizie chirurgicala am ajuns sa tanjesc dupa dulcegarii. Isi faceau efectul ca un drog. Daca nu ma injectam la timp cu doza de fericire intram in sevraj. Daca mintea mea intra in contact cu realitatea mi se parea urata, gri, rece, si ma ascundeam sub plapuma in bratele care ma cuprindeau perfect.
N-a trecut mult timp pana imposibilul a devenit posibil,natural, firesc, primul "te iubesc" mi-a iesit, mi-a scapat, m-am simtit eliberata, satisfacuta ca l-am spus. De aici totul devenea posibil.
Ma simteam ca un invatacel care absolvise. Invatasem sa iubesc! Eram de fapt dependenta.
Personalitate, orgoliu, intimitate, vointa, ratiune, oameni, ramasesera cuvinte asternute pe bloguri, prin caietele vechi de poezii, acum existau doar sentimente, hrana, nevoie de noi.
Acel noi a luat nastere, maternitatea fiind sufletul meu, l-am hranit cu mine, i-am dat viata, el a fost samanta, rodul, si aproape cu chinurile facerii l-am rostit: NOI.

Consideram ca pana atunci traisem si respirasem doar ura. Asta stiam cel mai bine sa fac, opusul iubirii...
Un fragment de secunda, cateva pagini de carte "luni de fiere" a lui P. Bruckner mi-au disecat memoria si m-au facut sa traiesc, sa accept subit ca de la dragoste la ura, nu e decat un pas. Ura poate sa uneasca oamenii mult mai puternic decat dragostea...
si urma sa aflu acest lucru prin fiecare por al meu, pe fiecare milimetru de piele sarutat adineaori cu cea mai mare pasiune...
(to be continued)

Totul e permis in dragoste si in razboi ...(o latura ascunsa a mea)

... cu conditia sa nu incurcam taberele. N-o sa facem amor cu baioneta, in front deschis :)

2 years ago...vara...canicula...Bucuresti incins, terase pline, bantuite la refuz. Oamenii din jurul meu ma plictiseau, ma plictisisem de mine, de serile cu dusuri reci, de somnul intr-un pat gol, de pielea mult prea arsa de soarele din Vama, devenisera ritualice weekendurile incepute in masina cu sticla de tequilla intr-o mana si lamaia in alta. Cautam ineditul in fiecare atom al interlocutorului... practicam jocuri cerebrale nestimulative... Pana si drama mea de zi cu zi era lenesa si incinsa. Incinsa la maximum si prea lenesa sa faca ceva. Imi aduc aminte ca imi era lene sa ma masturbez, si chiar sa visez ca o face cineva pentru mine :))
Nu cred ca am cautat ceva anume, nu mi-as fi imaginat ca pot fi scoasa din starea respectiva in care putrezeam zilnic. Tatonam terenuri, si din lipsa de ocupatie as fi incercat si melci la micul dejun...just to be diffrent.
Am dat curs unei invitatii mai neobisnuite intr-o seara. Hai sa socializam. Stiam ce va urma, nu era greu de imaginat, insa aveam NEVOIE de o aventura. Ma mir ca n-am refuzat-o pe motiv de lene... Asteptam o stimulare deloc cerebrala, foarte fizica. Cine putea sa ma scoata din starea respectiva? Stiam totul, traisem totul, nimic nu ma mai surprinde!Si in plus eram mai mult decat sigura ca vom consuma inceputul si sfarsitul in acelasi timp. Fara pretentii...fara asteptari...fuck like its the end of te world. Asa am si facut-o :) Ca si cum lumea se sfarsea, intre gloante si cutremure, iar noi (contextual noi, caci NOI nu exista din motive de individualism) ne imperecheam. Am luat o pauza de la iadul monoton mi-am corelat adn-ul cu al lui si apoi ca si cum nimic nu se intamplase am plecat. Mi-am scos din minte noaptea aceea in minutul in care am iesit pe usa. Ma simteam ca o hoata. Imi furasem cateva ore de VIATA.
Inca auzeam ploaia din "Sin City" si vocea grava a naratorului.
Daca nu ar fi fost febra musculara probabil as fi fugit si mai tare. Nu mi-am facut dus dupa ce am ajuns acasa, nu m-am schimbat de haine, am cazut iar in patul gol am dormit doua ore si apoi m-am dus la birou, asa "pangarita" mirosind a sex, a transpiratie in doi, si cu febra musculara. Tremuram! Am tremurat toata ziua...fara motiv. Nu simteam nimic. Nu aveam permisiunea sa simt ceva. Nu era cazul, momentul si nici persoana potrivita.
Mi-am facut un scurt instructaj mental, a fost pentru prima oara in viata mea cand am separat cu o precizie chirurgicala fizicul de psihic. Sufletul si mintea de trup. De fapt sufletul, mintea, trupul, fiecare reprezentand o entitate separata. Imi folosisem doar corpul. Mintea era adormita si plictisita, iar suflet nu stiam ca am...nu imi doream sa am.
Dupa aceasta paranteza totul a reintrat pe fagasul normal. Normalitatea cotidiana, cu care ne hranim fiecare dintre noi fara sa tinem cont ca ne imbuibam de fapt cu junk food.
N-am putut totusi sa uit. N-am fost lasata sa uit. Suna telefonul, seara, o data la doua/trei luni, ma uitam la ecranul lui, il puneam sub perna, imi incrucisam picioarele cu ciuda!De ce?!? Soneria imi derula instantaneu cateva imagini absolut erotice, senzatiile EXACTE, secundele, intensitatea, totul strict fizic, dar viu, al naibii de viu pentru mine care-mi ordonasem sa UIT.
Ma gandeam "once is ok, second time is a relationship, and you dont want that, dont you?"
Derulam pe repede inainte mai bine de un an si jumatate. Cele traite sunt relevate pe http://360.yahoo.com/sabbra_cof.
Ultimul mesaj din telefon suna cam asa "vroiam sa te vad (...) acum nu mai vreau sa te vad".
Un an si jumatate de normalitate, de rutina, monotonie, ma plafonasem...iar! Mi-e ciuda pe mine pentru nestatornicia de care dau dovada, si-mi vine sa fug odata cu vantul, sa alerg prin ploaie, sa copilaresc, sa tip la cer, si nimeni sa nu-mi ceara socoteala. Cateodata mi-as fi dorit sa pot ingheta timpul celor dragi (pe care astfel de rebeliuni ii pot ranii) sa fiu eu cea nerusinata si apoi sa ma intorc fara sentimente de vinovatie. Nu e corect! Si am invatat ca platim pentru micile greseli. Mai devreme sau mai tarziu.
O zi depresiva de toamna, o baie fierbinte si o sticla de vin alb, pahar dupa pahar, in cinstea mea plus "Best Of" Depeche Mode. Eram in fata oglinzii incercand sa ma uit crucis la mine si sa-mi fac morala...Am sfarsit pe podeua din baie, tremurand, beata/inconstienta, al naibii de singura, incercand sa derulez chipuri cunoscute care n-ar fi fost scarbite sa ma tina in brate cateva minute, sa ma bage in pat, sa ma inveleasca, sa nu-mi fie nici macar mie sila de astfel de dulcegarii. The hell with it! I need phizical!
Cateva mesaje eronate pe messenger, un status vulgar, o coincidenta macabra si un telefon la care am raspuns...Deja vu! Instructaj mental : "n-ai voie sa simti , n-ai voie sa gandesti"
Mergeam prin ploaie fara sa incerc macar sa gandesc ce-am sa spun, ce-am sa fac...n-ar fi contat. Eram oricum prea mahmura.
Ne-am intalnit ca doi vechi prieteni. Am stat in ploaie cateva minute imbratisati. De ce? Nu stiu!
Cand a devenit mental/sentimental ceva pur fizic? Atunci in...aceeasi seara.