Statistic vorbind...

...suntem niste amarate de cifre care dau bine la matematica finala.
x% dinre noi suntem asa, y% dintre noi suntem altfel, z% suntem zodia varsator si q% suntem atei. Ce de explicatii si ce de ecuatii! Si daca y% prefera filmele romantice, iar x% prefera filmele SF, restul de 0,1% nu prea sunt relevanti daca tot nu si-au ales tabara. Ah, da, am uitat sa mentionz procentul alora care-s unici si irepetabili. Pentru ca fereasca sfantu' sa fim comuni si banali si anosti.
Exista atat de multe clisee incat mi se pare greu de crezut ca ar exista cineva care sa n-aiva sablon.
Sablon existential.

Daaar...cand vine vorba de impartasit experiente trebuie musai sa "faci ce simti, pentru ca...asa TREBUIE". Si, mai trebuie sa "iti asumi" pentru ca, altfel, esti mai putin om. Mai putin stereotip, mai putin cliseu. In rest...nu esti o enigma, esti doar ceva deja fumat, deja trait, deja invatat.
Culmea ca doar greselile sunt deja facute, lectiile ne apartin si sunt personalizate. Alea sunt unice.
Trebuie sa te ancorezi in moment, trebuie sa traiesti clipa, trebuie sa nu ai asteptari, trebuie sa nu existe reguli, trebuie sa cauti pozitivul in tot si in toate, trebuie sa iti asumi riscuri, trebuie sa...
Trebuie sa fii diferit si sa nu vrei sa fii diferit ci sa cauti sa fii NORMAL.
Normalul ala stabilit de statistici.

Perfect! Doar ca nu apartin niciunei reguli, nu ma regasesc in nicio statistica, nu inteleg normalul si, se pare, ca nu vreau sa-mi invat lectiile.
Izolati-ma pe o insula a celor care dau cu virgula. Va rog, nu-mi admirati anormalul fara sa il fi carat nitel in spate. Nu-mi invidiati fericirea inainte sa va fi bucurat putin si adevarat de ea.

Evident ca nu exista raspunsuri. Trebuie doar sa-mi castige curiozitatea sau sa-mi subjug lenea de a afla ce mama naibii se afla dincolo. Dincolo de CE Cristina? Dincolo de ...nu stiu. Dincolo de "te inteleg si te accept". Dincolo de oamenii care ti-au pus deja o stampila, de parca ai fi o bucata de carne acceptata de institutia sanitaro-veterinara. Vorba aia, esti proaspata si nu prezinti riscul de indigestie.
"Ba, da-s beteaga, nu ma consuma asa"
"Stai linistita...in cel mai rau caz te vomit sau te cac"

CLISEU

Parte din carte

[...]

Faptul ca am fost inzestrata si cu inteligenta este un bonus.
Eu as spune ca am mostenit nativ inteligenta, insa, sa nu crezi ca am stat cu mainile in san.
Cumva, mereu mi-am dorit sa fiu apreciata pentru istetime, nu pentru decolteu, asadar pe partea asta chiar am incercat sa fiu intr-o continua evolutie.
Am citit mult, am fost mereu curioasa sa invat ceva nou.
Aveam chiar un joc propriu ce consta in a poza intr-o fiinta naiva doar pentru a fi subestimata si pentru a-mi putea domina interlocutorul.
Si, sa te fereasca sfantul sa ajungi sa fii dominat de mine.
Aici intervine latura aia pe care imi doresc sa o tin sub control, cea malefica. Daca domin pot extrem de usor sa devin beata de putere.
Toate acestea fiind spuse, gandeste-te ca admit ca sunt narcisista. Si, tot eu admit ca am o predispozitie spre masochism si extremism. Da, n-am spus niciodata ca n-as fi complexa.
Iar in momentul in care incepe batalia...orgoliul, narcisismul, masochismul si extremismul, sunt toate in armuri si niciuna dintre aceste "calitati" nu se aliaza cu niciuna dintre celelalte.
Asadar...haosul predomina.
Orgoliul se lupta cu masochismul iar extremismul cu narcisismul. Fie orgoliul este rapus de masochism, fie extremismul ucide narcisismul luand cu el si ultima farama de incredere, fie orgoliul este dus la extrem, fie narcisismul viclean isi schimba strategia, ce mai, oricum ai intoarce-o nu este favorabil echilibrului care este asemeni unei printese aflata intr-un turn, pazita de un balaur.
N-as vrea sa fie salvata de orgoliu. Parca nici de masochism. Si cum printesele narcisiste nu saruta broscoi...cumva, din lipsa de altceva, printesa se multumeste cu extremismul.
Nu ca i-ar fi necesar, dar macar sa se aleaga totusi cu ceva.
Cu extremismul la brat, printesa este cand glorios de euforica, cand morbit de depresiva.

Asa ca am inceput dresajul. Prin doze mici de acceptare.
Ca sa nu ma dau cu capul de pereti incercand sa controlez totul, sa nu-mi sifonez orgoliul la cea mai mica rafala de vant, sa nu alerg intre alb si negru si nici sa cred ca simpla mea prezenta ar putea rezolva orice problema.
Inainte sa reusesc sa accept universul din care fac parte sau pe care-l completez, trebuie sa ma accept mai intai pe mine.
Revenim la partea cu privitul in oglinda. Aia in care nu stii cine naiba se uita la tine.
Am facut un exercitiu: mi-am imaginat ca stau la masa vecina de mine, la terasa mea favorita si sunt nevoita sa ma analizez. Obiectiv.
Cine este blonda galagioasa care rade, se maimutareste si gesticuleaza?
Oare mi-ar placea sa imi dea sfaturi crezand ca-i mai desteapta decat mine si cu atitudinea asta pedanta? Categoric nu.
Vocea imi spune "dar gandeste-te cat de mica si fragila si suferinda este ea seara cand cauta un umar pe care sa-si puna capul".
Iar eu i-o tai automat spunandu-i ca inainte sa-si aduca umarul in pat trebuie sa accepte ca umarul nu ii datoreaza nimic. Si trebuie sa accepte sa fie vulnerabila in prezenta umarului. Sa accepte ca daca umarul nu-i spune ce vrea ea sa auda este pentru ca si umarul are parere proprie si personalitate proprie. Ba mai mult, de personaliatea umarului ar putea fi chiar atasata, pe cand, de blonda galagioasa de la masa vecina nici macar nu ii place.

[...]

Fericirea are gust de cupcake

Sau de bere nefiltrată.
Sau de pastramă de oaie, uşor perpelită în jar.
Sau de ceapă coaptă pe grătar.
Sau de gulaş picant.
Sau de kurtos kolac.
Sau de vin alb, de Vrancea. Ştiu, aici veţi fi cu toţii de acord.
Sau de concertul de violoncel al lui Bach.
Sau de alune prăjite în prăjitorul de cafea dintr-o delicatiserie.

În fine, fericirea e simplă.
Şi, de obicei se împarte cu prietenii. Într-o pensiune, aiurea, într-un sătuc de munte.
Fericirea îţi aduce zâmbet în ochi şi îţi scoate curcubee din urechi.
Fericirea se ascultă la 1 noaptea, sub cerul aproape şi-o cânta un grec gay, cu ochi albaştri şi voce romantică.
Fericirea îţi rade pe pernă, în hohote, vreo 5 minute, cât stai în telefon bălmăjind cuvinte dulci înainte să adormi.
Fericirea nu se jenează să fie afişată pe ochii tăi umflaţi de somn când te trezeşte la 5 dimineaţă s-o iei în braţe pentru că are nevoie să fie ţinută în braţe.
Fericirea dansează prosteşte, căţărată sus pe scaune şi uneori alunecă aproape să cadă pe geam, noroc cu prietenii care-l închid.
Fericirea stă în cană cu lăptic călduţ, sorbit încet pe prispă în timp ce priveşti ceaţă ce acoperă muntele. Fericirea se caţără la 20 de metri şi îţi taie respiraţia câteva secunde, te face să-ţi vorbeşti singură şi să te rogi să ai răbdare cu tine.
Fericirea se vede printre urechile calului şi te doare când ţii genunchii strânşi pe şa, dar nu-ţi pasă. Fericirea are miros de cal şi îţi rămâne pe palme, aproape că nu mai vrei s-o speli.

Fericirea este opţională. Este frumoasă, calmă, caldă, te relaxează, nu te judecă, n-o şochezi cu sinceritatea ta, nu se supără că nu-ţi stă bine părul sau că-ţi lingi degetele în timp ce faci salată de roşii.
Fericirea îţi zâmbeşte sincer când îi zâmbeşti şi tu, nu te epuizează ci te energizează şi stă în atât de multe lucruri mărunte încât superficialitatea nu mai are loc.

Fericirea nu aşteaptă nimic la schimb. Ţi se dăruieşte total şi necondiţionat atâta timp cât vrei s-o simţi, s-o miroşi, s-o gusti şi s-o râzi. Are timp pentru ţine şi rămâne pe buzele tale atâta timp cât vrei s-o păstrezi acolo. Nu e complicată şi nu-ţi cere explicaţii suplimentare. 
Fericirea...eşti tu. Când îţi dai voie să fii tu. Tu. În oglindă, în pat, pe mese, în copaci, cu gură plină, călare pe cal, cocoţată în copaci, în mijlocul oamenilor dragi, oriunde şi oricând.

Fericirea este o alegere. Chiar este. 

Mulţumesc :)

Atașament

Cu câțiva ani în urmă...intrasem într-o rutină casnică extrem de confortabilă.
Îmi intrase mie în cap ideea că sunt o gospodină perfectă și că scopul meu principal este acela de a "trage pentru casă". "Agoniseam" de toate. Îmi cumpărasem mobilă, colecționam veselă specială, aveam tone de lucrușoare pe care le idolatrizam, începand de la decorațiuni și terminând cu lenjerii de pat.
Și...după un an tumultos, cu o despărțire (tristă dar necesară), o alta perioadă nebună, cu haos emoțional și pasiune picantă (n-are rost să intru în detalii), cum ne-cum, am ajuns (că tot ziceam zilele trecute de trăit în cerc) să rămân în stradă - la propriu - fără nimic. Și...când spun nimic...înseamnă nimic. Bine, hainele de pe mine - tot la propriu - îmi aparțineau. Dar în rest, casă, job, lucrușoare, prieteni, iubit...ei bine, n-aveam.
Inițial am crezut că-mi pierd mințile. Refuzam să accept. Apoi - vârsta domle - are și ea avantajele ei în regenerarea emoțională - am decis că mă am pe mine și suficientă forță s-o iau de la capăt.
Daaar, cum toate renașterile mele din cenușă au venit cu câte o lecție/decizie/revelație, am decis că nu mai vreau să mă atașez niciodată de lucruri materiale. De niciun fel. Și că nu mai vreau să investesc în ele. Asta ca să-mi formez un fel de scut protector împotriva ideii că aș mai putea vreodată să pierd ceva și să mă trezesc iar în mijlocul lui nimic. Am zis că ce va vrea să-mi aparțină...o să găsească o cale.
Si, uite așa, eu tipicara ce agonisea, am ajuns să-mi spun că vreau ca toate lucrurile ce-mi vor aparține pe viitor să aivă o poveste și/sau să-mi fie dăruite. Începând de la decorațiuni și terminând cu cele mai uzuale lucruri, de genul pahare, vase, prosoape...etc.
Tot cum ne-cum...acest lucru a funcționat. Cam tot ce îmi aparține în acest moment, mai puțin Lenuț - că pe el l-am cumparat din maximă nevoie - sunt lucruri primite sau au ajuns să-mi aparțină fără ca eu să le "agonisesc".
Culmea, mă uit acum în jurul meu, prin casa-mi cea frumoasă și văd cât de mult mă reprezintă și vorbesc despre mine lucrurile mele. Când m-am mutat ultima oară, ca să nu înnebunesc în timp ce împachetam, am rugat o prietenă să mă asiste. I-am povestit o seară întreagă despre fiecare obiect pe care-l puneam în cutii.
Cărtile mi le mai cumpăr eu pentru că e guilty pleasure. În rest, cam totul are o poveste.
Și...deși nu așa ne-a fost înțelegerea, din păcate (sau din fericire) pentru mine, sunt extrem de atașată de tot ce mă înconjoară. Și am muuulte lucrușoare. Începând de la lada de zestre pe care o privesc cu drag de fiecare dată și terminând cu poșeta mea personalizată Depeche Mode, de care nu mă despart aproape niciodată pentru că mă simt incompletă.

Și, pentru că am nevoie de o morală înțeleasă târziu - în timp ce privesc la geamul decorat cu scoici culese de pe plajă - realizez că durerea pe care o trăim uneori ne face să devenim atât de precauți și să luăm măsuri atât de drastice în a o preveni pe viitor...încât omitem să realizăm cât de frumos poate să fie sentimentul la care renunțăm ca să ne protejăm. Sentiment care...in the end, nu costă nimic. Într-o altă renaștere, tot din dorința aprigă de-a mă proteja...am "decis" ceva similar hotărârii cu obiectele. Doar că...era vorba despre...oameni.
Sunt ambițioasă nu-i așa? Sunt, sau mă rog, eram, suficient de naivă să cred că ar putea să îmi iasă. Ca să nu uit asta niciodată mi-am scrijelit în carne un fel de...poruncă "I have no soul".
Și, de câte ori simțeam că alunec de pe potecă...mă uitam la tatuaj și îmi reaminteam că nu trebuie să mă atașez de oameni. Că doare. Stiu, sună siropos, dar credeți-mă, durerea n-are scrupule iar frica de ea nici atât.
Nu am concluzii mărețe și încă mi-e ciudă pe mine că "am eșuat". Nici măcar nu-mi pasă dacă...ceea ce simt (simt!) vis a vis de anumiți oameni îmi va fi vreodată împărtășit sau returnat.
Pentru că ȘTIU cât este de frumos CE dau. Mi-e de ajuns.
Unde mai pui că am și poveste :)

 Sunt bine :) Devin :)

Cristinele mele

Toate vocile din capul meu au luat-o razna. Și se contrazic și se ceartă iar eu...când mă satur să le ascult...îmi vine să-mi bag capul într-o groapă și să stau acolo... ascunsă.
Ar mai fi și posibilitatea ca hormonii mei neascultători să fi preluat comanda corpului meu. Pentru că sunt dereglată. Nu doar la cap, ci și hormonal.

Saaau...aș putea să caut toate scuzele din lume, plauzibile ori ba, pentru comportamentul meu din ultima vreme. Care este total inadmisibil. Așa zice Cristina aia sarcastică și răutăcioasă. Aia care se simte dată la o parte și nebăgată în seamă. Pentru că în locul ei a venit o Cristina compusă din vată de zahăr. Sincer, nici eu n-o prea plac. Îmi vine să-i dau câteva palme și s-o leg de calorifer.
E instabilă. Habar n-are când râde, când plânge, când se bucură sau când e tristă.
Cristina aia răutăcioasă era nazistă. Știa ce să facă și când și cum. Avea totul perfect organizat și era un tanc. Era atât de ambițioasă încât tot ce își propunea îi ieșea din prima. N-avea niciodată niciun dubiu. Și nici emoții. De niciun fel.
Mi-e dor de ironiile ei. Mi-e dor de logica și de matematica ei. Mi-e dor de râsul ei și de nebunia ei curajoasă. Ok, nu mi-e dor de tonele de reguli pe care le impunea cu orice preț. Nu mi-e dor de orgoliul ei mai mare decât zidul chinezesc.

Dar...nici Cristina-de-vată-de-zahăr nu pot spune că mă lasă complet rece. Pentru că...n-are reguli, n-are orgoliu, nu-și face planuri, nu e urâcioasă. Bine, e cam hipioată, iubește pe toată lumea, ascultă muzici siropoase și gândește numai și numai în versuri. Și e mult prea sinceră. Cineva i-a băgat în cap că trebuie să spună tot-tot ce gândește, în fiecare moment și uite așa...nu-i mai tace gura. Altcineva i-a băgat în cap că trebuie să își lase emoțiile să zboare și să se manifeste.

Ceea ce au în comun aceste două Cristine este extremismul. Care nu e tocmai o calitate. Așa că...indiferent ce decizii iau ele, Cristinele, le urmează până la extreme.

Iar eu trebuie să le țin în frâu. Și chiar nu pot. Pentru că am și eu treburile mele, nu-mi trebuie nici tremuratul poetic al Cristinei-de-vată-de-zahăr și nici ironia acidă a Cristinei-naziste.
Aș vrea cumva să le fac să se îndrăgostească una de cealaltă. Ar fi relația perfectă. Cristina nazistă ar reuși s-o țină în frâu pe Cristina-de-vată-de-zahăr și, aceasta din urmă ar ști exact câtă dragoste necondișionată să-i ofere nazistei pentru a o topi.
Nazista "știe" cum arată fluturii din stomac și încearcă să-i ocolească. În secret își dorește să-i simtă. Măcar puțin. O zi, Cât să se auto-contrazică că are de fapt suflet. Iar siropoasa...pfff...are nevoie să fie ancorată în realitate. Și să i se pună căluș. Să tacă! 
Așasar...împreună, ele două...ar atinge armonia perfectă. Una nebună și răzvrătită, cealaltă poetă și sensibilă.

Acum nu-mi rămâne decât să fac cumva ca ele două să accepte să-și țină companie măcar o seară. Pentru că nu reușesc niciodată să le prind în același loc. Mă întâlnesc când cu una, când cu cealaltă și...până să mă obișnuiesc cu ideea, pleacă.
Și de sincronizat...nu se sincronizează nicicum.

Voi pe care o preferați? 

Trăiesc în cerc

Fie mi-am pierdut mințile, fie am început să vânez coincidențe, fie...am dreptate, fie...orice-o fi dar râd și analizez și...iar mai râd puțin.

N-o sa intru în detalii, că-s picante și-s ale mele :) Anyways, după luuuungi cugetări, am ajuns să am niște revelații deva-vu. Personale și nu numai.
Mi-am dat seama, cu exemplele de rigoare, că sunt cam în același loc - emoțional, psihic, bla-bla - în care eram anul trecut pe vremea asta. Evident că am și chestii noi, daaar, prea multe lucruri se pupă ca să le ignor.
Cum ne-cum, cu întâmplări similare dar personaje diferite...trăiesc cam aceleași povești. Ceea ce poate fi înfricoșător...Și, ca argument pro faptului că nu-s complet nebună, vreau să vă spun că trăiesc cam aceleași scenarii și coincid până și la felurile de mâncare. Anul trecut, exact în aceeași perioadă, plecată din localitate, am avut o revelație cu pâine de casă și mujdei de usturoi. Anul acesta, fix în aceeași perioadă, eram plecată din localitate (altundeva) și aveam aceeași revelație. Mi-am amintit după. Exemplele ar putea continua chiar și pe plan personal, dar n-am chef să intru in detalii.
Întâmplări cu prietenii, senzații, ce mai... Am început să-mi recitesc articolele de anul trecut ca să îmi amintesc cam ce făceam. Și coincid stări de spirit, coincid decizii, coincid...ce s-o mai lungim.
Anul trecut în perioada asta îmi plănuiam tatuajul pe mână. Anul acesta fac la fel, pe aceeași mână.

Se întâmplă chiar să interacționez cu oameni cu care n-am mai interacționat fix din aceeași perioadă. Și nu, nu am inițiat eu interacțiunile.

Se întâmplă chiar să am același mood liniștit, să revin asupra unor concluzii și să îmi fac cumva cam aceleași planuri. E un sentiment tare ciudat, de involuție. Static. Încă încerc să-l definesc, ca să nu o iau pe arătură.
Daaaar știu că anul trecut, la un moment dat, am ajuns la o bifurcație decizională. Și am hotărât să mă arunc într-un vârtej nebun fără să am nici cea mai mică dorință de control.
Acum însă...am de gând să urmez sfatul ironic al tatălui meu: "Șezi blândă și be' pălincă"

Chiar cred că suntem predispuși să repetăm aceleași greșeli over and over again până le conștientizăm. Pentru că suntem sclavii tabieturilor. Pentru că, în esență, ne dorim aceleași lucruri, doar că de la oameni diferiți. Iar eu vreau să fac tot, complet diferit.

Tot!

Ce nu știam despre mine

Că sunt adrenalin junkie :) Adică dependentă de adrenalină. O fi bine, o fi rău, se pare că-mi place teama. Deci...partea aia cu "renunți la frică" trebuie ajustată...cumva...constructiv.

Și, ce nu mai știam despre mine? Că am o familie foarte-foarte-foarte faină. Și-am trăit destul de interesant până acum. Și că am o relație foarte-foarte-foarte mișto cu familionul meu. Și amintiri pe măsură.

Altceva, ce nu mai știam: că trebuie să trec mai ușor peste prejudecata aia cu prima impresie. Adică...să nu-mi fac nicio impresie. Să pun întrebări și să descopăr singură ce mă interesează.

Încă ceva: să fiu eu. Bun, habar n-am cine sunt eu în acest moment, daaaaar, ca să mă citez pe mine - după cum m-am prezentat unui om foarte fain întâlnit în weekendul ce tocmai a trecut: "Măi...nu știu ce să-ți spun despre mine...cred că îmi place să fac CE vreau, cum vreau și când vreau. Sună egoist?"

Ce-am re-concluzionat? Că lucrurile sunt simple întotdeauna. Cu da și cu nu. Fără poate, fără nu știu, fără cred, parcă și alte confuzii. Place, faci, nu place, nu faci/spui/poți. 

Ah...și mai e partea aia cu sinceritatea. Dar am zis-o de-atâtea ori că par obsedată. Dar tot e fain. Deci o mai zic: fii sinceră, fii sinceră, fii sinceră. 

Cum am ajuns la revelațiile astea fără să stau 7 ani în Tibet? Am petrecut un weekend extraordinar de frumos și de activ alături de niște oameni despre care nu știam absolut nimic. Ba mai mult, am avut și câteva prejudecăți în ceea ce-i privește pe unii dintre ei. Să mă ierte omul zen că l-am amenințat că-l bat. Asta dacă-mi citește acest articol. Promit să nu-l mai ameninț pe nedrept :)

Am o sută de idei acum în minte și nu prea știu cum să le ordonez sau să le exprim. Aș vrea și să vă povestesc despre prima mea experiență într-un Aventura Park și cam cât de mândră sunt că am reușit să parcurg cel mai greu traseu de acolo după o lungăăă pauză de sport și fără antrenament în prealabil. Sună ca și cum m-aș lăuda? Păi...cam asta fac. Daaar înainte să-mi dați peste nas vă rog să parcurgeți Traseul Negru de la Aventura Park Brașov. Complet. Și apoi vorbim. 

Aș vrea și să vă descriu senzațiile noi pe care le am (și nu știam că sunt așa) atunci când accept provocări necunoscute pentru a-mi testa limitele fizice. Poate, pe larg, într-un alt articol. Dar...dacă aveți supărări sau melancolii...din nou, vă rog să încercați să vă epuizați fizic, constructiv. Vă garantez eu că vă faceți bine la cap :)

Și...ca să facem un final de articol frumușel, explicăm puțin latura nouă a sincerității: adică să fiu eu. Fără să pozez, fără să vreau să seduc, fără să vreau să cuceresc, fără să bravez. Fără să demonstrez ceva altcuiva decât mie. Cristina vrei? Da sau nu? Cristina poți? (aici avem voie să zicem nu știu) Hai să aflăm.
A fost primul weekend (după vacanța din Thassos) în care n-am simțit nicio secundă nevoia să impresionez pe nimeni. Nu mi-a păsat cum îmi stă părul, dacă-mi vin bine hainele, dacă mă consideră cineva nebună sau dacă vine prințul pe cal alb.
EVIDENT că am avut în minte - în permanență - dorința de a fi cat mai pozitivă și de învăța ce înseamnă calmul împăcării cu sinele.

Asta nu înseamnă că sunt acum alt om. Sau că am vreo concluzie copleșitoare. Asta înseamnă doar că (așa cum am spus mai sus) am petrecut un weekend extraordinar de frumos și de activ, care mi-a făcut bine.

Extrem de bine!

Ceea ce vă dorim și dumneavoastră. Din belșug și cu sinceritate :)

Te rog să nu...

îmi fuți zen-ul!

Da, știu că e prima oară când vorbesc așa pe blogu-mi, dar, dacă vreau să fie un blog adevărat și real, trebuie să mă reflecte pe mine. Iar eu nu-s o prințesă virginală și neajutorată. Nu știu să dau din gene și nici n-am ochi de căprioară. Am limba ascuțită și afurisită. Și buze de femeie rea. Deși nu-s.
Îs genul ăla care-ți acorda o mie de șanse pentru că te crede de fiecare dată. Totuși, am să știu când e ultima.
Îs genul ăla care poate fi vrăjită cu poezii siropoase. Totuși, natura m-a blestemat cu o intuiție a naibii de încăpățânată. Așa că...lucrează la poezia ta pentru că nu accept orice rahat. Dacă tot mă minți, măcar hai s-o faci frumos.
N-am nevoie de tine, sper că știi. Și nu, nu vreau să-ți calc orgoliul în picioare sau să-ți mutilez bărbăția, dar e corect să fim sinceri unul cu celălalt. Înafară de vrăjitoriile tehnologice cu Lenuț și iPhonică cel Viteaz (laptopul si telefonul) cred că pot, fac sau învăt și voi face de toate.
Așadar, pornești (îmi pare rău) din start cu un dezavantaj.

Dacă n-aș vorbi despre mine și aș vorbi despre o cunoștință...ți-aș spune să-ți iei picioarele în spinare și să fugi. E o combinație pe care fie o stăpânești (da' bine!), fie te ucide (pe bune!). Femeia e clar ostentativă, o mai și duce capul, are și suficient de multă experiență încât nu te poți juca cu ea, a trăit destul de mult încât n-o mai schimbi acu la anii ăștia. În plus...hai să fim sinceri: o să-ți facă loc în viața ei fix când vrea ea. N-o să alerge după tine și nici n-o să ți se topească în brațe. Așa că mai bine încerci să modelezi una mică, poate chiar mai frumușică, fără stres, fără filozofie, fără bătaie de cap.

Dar, pentru că vorbesc despre mine, trebuie să vorbesc frumos si subiectiv :) (nu-mi vine să cred că mă gândesc de 5 minute și n-am nicio idee care să argumenteze DE CE aș fi eu o femeie mișto)

Ah, da! Ăsta nu e un articol matrimonial. Pentru că nu încerc să te conving de nimic, nici că-s bună, nici că-s rea, nici că merit, nici că nu merit atenția ta.
Încerc să mă conving pe mine că pot să mă detașez și să privesc obiectiv situația. Încerc să-mi explic niște "de-ce-uri" care chiar nu țin de tine. Încerc să gândesc matematic când eu urăsc matematica.

Iar tu - da, tu - deși ai fost avertizat, te încăpățânezi să mă contrazici exact în momentul în care (oricât de mult iubesc contradicțiile) am decis că nu mai vreau să fiu contrazisă.

Și uite așa mă silești să nu mai fiu obiectivă. Și să văd distorsionat situația.
Deci nu!

Te rog să nu-mi fuți zen-ul!

Încet, încet...

În 2007 - 2008 am citit prima oară despre yoga și meditație și am fost extrem de atrasă de idee. N-o să vă descriu sau susțin nimic din ceea ce cred eu despre yoga sau meditație pentru că nu-mi doresc să conving pe nimeni. Ceea ce eu am încercat - foarte puțin de altfel - m-a ajutat într-o perioadă dificilă să revin cu mintea pe linia de plutire.
Noi oamenii avem tendința să căutam explicații iraționale și sprijin divin doar atunci când toate celelalte soluții eșuează. Avem senzația ca putem să-i spunem minții "meditează" și  sufletului "eliberează-te" și totul să fie luminos, să începem să vomităm curcubee și o să ne crească o aură deasupra capului.
Adevărul este că habar n-am cum se practică yoga corect. Din tot ceea ce am citit, cel mai util sfat mi-a fost acela al guru-ului indonezian care spunea că, dacă reușești să stai în liniște, tu cu tine și să-ți zâmbești sincer măcar 30 de minute pe zi, ești pe drumul cel bun. Și, credeți-mă, dacă ești vulcanul extremist, cum sunt eu, 30 de minute de STAT singură și în liniște...e o provocare. Să nu mai vorbim despre zâmbit. "Cum adică să zâmbesc? păi ce? am rictus sau ce?" Și după vreo 5 minute în care aștepți...să se întâmple ceva...să ai vreo revelație...să ...simți ceva, orice... îți dai seama că NU, nu se întâmplă nimic. Dar că e o gălăgie în capul tău...de n-ai aer. "Acum stai și meditezi, apoi duci gunoiul, vezi că ai uitat să-i iei lui Nemo mâncare, aaaa...ce melodie mișto era aia de pe facebook, vezi să nu uiți să-i duci lui friend aia de făcut țigări, dacă îmi sună telefonul, cu ce mă îmbrac mâine, eh, lasă că o să fii bine" și toooot așa până când începe să te doară curul cel operat. Și apoi începi să te foiești...și să te miști...
"TACI CRISTINA!T A C I ! Crezi că este posibil să nu te gândești la ABSOLUT NIMIC câteva minute?"
"?!?!"
....

Nu există mantre de rostit sau sfaturi de urmat cu sfințenie, nu există reguli de acceptat și nici pași de călcat. E un simplu exercițiu de a-ți educa mintea și corpul să nu facă nimic câteva momente. Este mai greu decât pare pentru că suntem într-o continuă forfotă, fie că o conștientizăm, fie nu.
Astăzi dimineață m-am trezit din nou în metrou cu respirația sacadată și cu amețeli. Nu suport locurile aglomerate, nu-mi place să merg cu mijlocul de transport în comun, mă simt extrem de închisă și uneori când durează prea mult...ajung la anxietate. Am așteptat numărând secundele să ajung la stația universitate și m-am trezit alergând pe scări, cotind în dreapta și în stânga să îmi fac loc, să ies și să respir aer. Când am văzut prima geană de lumină mă simțeam de parcă plutesc, nu mă mai săturam să inhalez și aveam o mie de șcenarii în cap despre cum o sa le spun prietenilor că eu nu mai merg cu metroul niciodată, despre cum o să mă trezesc mai devreme ca să merg pe jos, and so on, and so on.
"Cristina ce faci acum?"
"Mă bucur că respir aer și văd soare"
"Nu Cristina, nici măcar nu te bucuri...Te gândești la o mie de alte chestii. Oprește-te și bucură-te"
Abia atunci am reușit să simt momentul. Când nimic altceva nu a fost în capul meu.

Nu știu dacă e o altă etapă, nu știu ce voi face mâine, dacă voi fi tristă sau fericită, nu am niciun plan, în continuare am o mie de întrebări, în continuare sunt eu, nu înțeleg altă mie de chestii, n-am nicio soluție care să-mi relateze secretul fericirii și, din contră, încă nu mă pot declara o femeie fericită și încă îmi lipsesc multe până să ajung acolo.
Dar sunt mult-mult-mult-mult mai calmă și mai relaxată. Am un sentiment inexplicabil de bine. În acest moment sunt mulțumită de familia mea, cu singurătatea mea, de jobul, cu prietenii, cu timpul liber și cu lipsa totală de euforie. Poate-i de vină magneziul pe care îl iau în fiecare dimineață sau poate pur și simplu reușesc să mă simt din ce în ce mai confortabil cu mine.

N-am reușit încă să meditez. De asta nu vreau să dau o tentă spirituală acestui articol. Și nici nu e genul meu să mă retrag într-o lume mistică. Dar cred că fiecare om își are propria rețetă de fericire. Și n-o găsim decât dacă facem liniște în gălăgia ce-o purtăm pe umeri :)

Jumătăți de măsură

Cam întotdeauna am obținut exact ce mi-am dorit. Condiția primordială a fost să știu ce să-mi doresc. De cum am hotărât "eu vreau-ul"...devin mai rău decât un câine de vânătoare. Și nu renunț până nu epuizez toate modalitățile, explorez toate soluțiile, aliniez toate alternativele. Merg până la capătul pământului atunci când Cristina vrea ceva. Și n-am scrupule dacă cineva stă în calea mea.

Singurul om mai ambițios decât mine sunt eu. Și cel mai mult îmi plac competițiile cu mine. Așa că...dacă îmi setez vreo țintă...bătălia se duce în mintea mea și TREBUIE să o câștig.

Nu sunt mândră de aceste fixisme. 

Ca să înțelegeți mai bine cam cât de încăpățânată sunt când îmi propun ceva, cel mai la îndemână exemplu este primul meu post-negru-detoxifiant, din 2007. Am vrut rezultate, n-am vrut diete și am vrut să mă oblig să mă supun. Așa ca 10 zile am trăit doar cu apă și sport. Pentru că mintea mea ar fi trișat dacă aș fi ținut diete sau dacă m-aș fi dus la sală. Mi-am făcut exercițiile acasă, în fiecare zi, ca un soldățel și nu am mâncat absolut nimic, până am slăbit 15 kilograme. Deși fumam și eram pseudo-dependentă de cafea, în acele 10 zile nu am fumat și nici cafea n-am băut. Și mi-am atins scopul. Și nici probleme de sănătate nu am avut. 

Ar mai fi câteva exemple extreme despre ambiția mea prostească, dar deviem de la subiect. Voiam doar să subliniez că îmi place să-mi setez ținte și să fiu în competiție cu mine atunci când decid că vreau ceva. Tot sau nimic. Pentru că, din păcate, extremismul îmi poate funcționa și în dezavantaj. Dacă nu obțin tot, categoric nu mai obțin nimic.
Din acest motiv, sunt printre puținii oameni pe care îi cunosc care pot mânca același fel de mâncare, în fiecare zi, fără nicio problemă. La fel, n-am putut niciodată să iubesc doi bărbați în același timp. Dacă sunt îndrăgostită, el devine felul acela de mâncare pe care eu îl pot savura fără să poftesc la nimic altceva.
Știu din prima secundă dacă pot să te iubesc sau să te urăsc. Dacă este da, rămâne da, dacă este nu, rămâne nu, poți să stai în cap și n-am să-mi schimb părerea.
Am abilitatea să "miros" anumite situații și să știu pur și simplu ce se va întâmpla. Știu, se numește intuiție, dar eu mă refeream mai mult la soluțiile corecte. Știu cam care e soluția și, cumva, pot să o gândesc la rece, obiectiv, cu precizie de chirurg. De aici și discuțiile acelea cu mine, ce par schizofrenice. Îmi "prezint" întotdeauna situația, mi-o pun pe tapet și mă las sa decid. Am obiceiul prost de-a taragăna sau de-a mă juca. Dar...în momentul în care eu vreau-ul a fost rostit, gata, there's no way back.
Partea proastă e că eu, ca o visătoare melancolică ce sunt, alerg mereu după echilibru și soluții de mijloc. Și aici călcăm în plin război. Extremismul și echilibrul nu se prea suportă. Pot accepta că n-o să fiu niciodată echilibrată sau pot să-mi reneg extremismul.

De curând...m-am luptat oarecum cu o perioadă confuză. Și cum nu sunt genul de om care să se suporte (prea mult) în letargie... m-au auto-provocat. Nu sunt omul care să-și accepte (sau să-și acorde) prea mult timp de gândire și răsfăț. Dacă, de exemplu, trec printr-o etapă tristă, întotdeauna mi-am spus "OK Cristina, te înțeleg, ai voie să fii tristă o zi, să nu faci nimic, mănânci ce vrei, te îmbeți, îți pierzi capul, dar, O ZI". Și de obicei îmi respect dead-line-urile cu sfințenie.
Milităria asta m-a ajutat mereu să (cum zice americanul) get my shit right.
Din acest motiv nu tolerez jumătățile de măsură. Poate tot din acest motiv n-o să fiu niciodată un bun jucător de pocker. Nu-mi place să merg la cacialma. Pierd sau câștig, o fac pe mâna mea. N-am încredere că dacă am 2 cărți bune "există șansa" să-mi "cadă din cer" alte cărți bune. Dacă n-am cărțile bune prefer să "stau o tură".
Alb, negru, niciodată gri. Nu pot să mă implic în ceva "puțin", la fel cum aș prefera să înnebunesc decât să accept o "cale de mijloc".
Și...uneori e a naibii de greu. Mintea mea caută soluții alternative, mă chinui și trag de mine în toate direcțiile luând în calcul zeci de posibilități care să nu fie albe sau negre. Și nu renunț...până nu epuizez toate ideile din galaxie.
Dar...cumva, nici nu pot fi altcineva decât ceea ce sunt. 
Iar atunci, știu că singurul mod de a-mi regăsi entuziasmul e să "dau milităria jos din pod". Și să-mi setez o nouă țintă.
Să spună Cristina un nou "eu vreau". 

E septembrie

"Trezește-te Cristina!"
"Nu vreau!"
"Trebuie!"
"Nu mă trezesc!"
"Fă bine și te ridică din pat Cristina. E septembrie!"
"Alt motiv mai bun n-ai?Nu vreau!"
"Te ridici acum!"
Și m-am ridicat de pe pernă. Și m-am uitat cu ciudă la mine în oglindă. Și aceeași voce care mă trezea militărește mai devreme încerca acum să-mi spună că arăt ca naiba.
"Ia mai taci și lasă-mă în pace!"
Și a tăcut.
Mi-am urmat ritualul matinal: m-am dus cu ochii mijiți de somn și părul vâlvoi în cap până la magazinul din fața blocului, să-mi iau lapte. Băiatul care vinde deja nu mai e uimit de fața mea de la ora 8. Îmi dă rest, nici nu ne salutăm, știe că-l respect, e furnizorul meu de lapte, iar laptele e drogul pentru care ucid.
Fac cafea, pun laptele la încălzit, iau halba, jumate lapte, jumate cafea, scorțișoară...bun.
Mă așez la geam, Nemo vrea iubire.
"N-avem azi"
Deschid cartea. "Azi ce învățăm?" Azi învățăm că noi, oamenii, suntem rezultatul tuturor interacțiunilor noastre de până acum. Că, azi putem fi glorificați iar mâine putem fi uitați. Totul depinde de cei din jurul tău.
"Pe bune? Totul?!"
Nu mai am chef să citesc.Îmi beau hapsână ultimele înghițituri de cafea și încep să mă gândesc cum să fac o magie și să mă transform din monstrulețul cu păr vâlvoi și ochi umflați într-o femeie cât de cât acceptabilă.
"Habar n-ai ce-ți aduce ziua. Pune mâna și fă-te frumoasă"
"Taci odată!Fac ce vreau!"
"Pe bune Cristina?Goth?!"
"Aham!"
De câteva zile am o senzație de deja-vu extrem de puternică. Și nu-mi place. Așa că, de curiozitate, am recitit scrierile mele de anul trecut, din aceeași perioadă. Pfffff... deja-vu, deja-vu, deja-vu! Cu detalii demne de luat în seamă.
Optimista din mine își face planuri.
Pesimista vrea să își bage capul în nisip și să stea acolo.
Iar eu vreau să mă uit la cer și să mă dau cu bicicleta. Nu în același timp, desigur. Vreau la sală. Vreau să vorbesc chestii interesante, vreau să dispară senzația asta de deja-vu, vreau să nu mai interpretez totul din punctul meu de vedere pentru că nu sunt obiectivă. Vreau să accept explicația cea mai simplă, deși nu-mi place, trebuie să o accept.
Vreau să mă ignor o vreme. Vreau să nu fiu nevoită să vorbesc cu nimeni, dar nici nu vreau să tac.
Și, cu toate aceste contradicții în minte, plus vocile mele nebune din cap, ajung la o concluzie. E un challange.
N-o împărtășesc cu voi, dar eu voi ști despre ce este vorba.
"Ce spui Cristina?"
"E septembrie"