Bilețel către Cristina din viitor

Dragă Cristina,

Respiră, calmează-te și fii fericită ca ai trecut razant pe lângă încă o chestie nasoală care ți se putea întâmpla. Singurul lucru care te-a salvat a fost că ți-ai amintit la timp cât de important este să fii sinceră 100% și să te exprimi EXACT AȘA CUM SIMȚI!
Trebuie să ții minte asta! Exprimă-te cum simți și NICIODATĂ nu mai face nimic de complezență, indiferent cât de bine ar da în ochii celorlalți. Înainte să faci orice - orice, te rog să te gândești măcar un minut. Nu la consecințe, nu la impresia pe care o faci, ci la CE naiba SIMȚI! Dacă îți poți spune 100% sincer că aia vrei să faci, fă-o. Dacă există cel mai mic dubiu în mintea și/sau în sufletul tău (da, da, ăla inexistent), atunci nu o face pentru că nu îți va aduce nimic bun.
Din toate experiențele tale de până acum, în cazul în care nu ești sigură ce ai învățat și ce nu, gândește-te și respectă o singură regulă. O știi prea bine. Ține-te departe, indiferent ce. Sună aiurea, dar știi că am dreptate.
Tu, care ceri dovezi și certitudini și chestii palpabile, ai avut și dovezi și certitudini și cel mai palpabil exemplu de până acum. Ia partea bună a situației și bucură-te de asta. Uneori toate drumurile duc într-un anumit loc. Tu ai fost deja în locul acela și ți-a ajuns.
Ca să înțelegi cât de mult ai crescut și cât de mult te-ai schimbat ai reușit să fii cu totul și cu totul o altă Cristina decât ai fost în trecut. Ai reușit asta doar pentru că nu ai cedat impulsului de moment, acela de a te lasa condusă. Acum știi. Tu nu ești făcută să fii condusă. Ai o certitudine în plus în dulapul tău cu certitudini. Există demență plăcută și există demență nocivă. Dacă ești sinceră cu tine vei ajunge să te bucuri de cea plăcută.
Ești singurul om care te poate proteja. Și cu cât ești mai deschisă cu tine și cu ceea ce îți dorești, cu atât vei ști mai bine ce să faci. Important este să te întrebi înainte și să-ți răspunzi ție, nu celorlalți.
Vreau să citești această postare de câte ori ești confuză și să-ți aduci aminte de ziua asta de câte ori ai nevoie să faci ceea ce este corect. Sună ca un americănism, însa ai scris aici pentru că asta ai vrut tu să faci. Nimic altceva nu mai contează.
Ești bine și ești pe cale să te faci complet bine.
Te plac. Încă nu te iubesc, dar o voi face și pe asta :)

Fii sincerăăă!!!
Fii sincerăăă!!!
Fii sincerăăă!!!

N-ai cum să-mi înțelegi poezia

N-ai cum să înțelegi de ce scriu...și poate nici măcar ce scriu. Dar e bine că-mi citești metaforele. N-ai cum să înțelegi că eu respir cuvinte și că sunt compusă din ele, oricât de mici sau mari ar fi.

N-ai cum să înțelegi de ce uneori dimineața sau seara îmi dau jos toate hainele, dau muzica la maximum și dansez până obosesc, râzând sau plângând. Și că nu-mi împart acest ritual.

N-ai cum să înțelegi când ies din mine și privesc în gol fără să am niciun gând, fără să clipesc, fără să te vad, fără să mă intereseze dacă ma vezi. Pentru că atunci sunt departe, în altă lume

N-ai cum să înțelegi de ce-mi plac fluturii...cum îi caut în tot și în toate, cum le ador aripile și visez să mă îmbrac cu ei, să mă colorez cu ei, să-i înghit și să-i simt în mine invadându-mă. Sau cât de mult vreau să-i simt...

N-ai cum să înțelegi de ce iubesc greierii și atunci când îi aud parcă toate celelalte zgomote dispar iar ei îmi vibrează în creier cu sunetul lor de împerechere. Pentru că de asta cântă. Își cheamă partenerii...

N-ai cum să înțelegi de ce ador caii. Le ador mirosul, le ador ochii, le ador pielea, le ador frumusețea, le ador sălbăticia și puterea, le divinizez eleganța, aș vrea să fiu cal și să alerg până mor.

N-ai cum să înțelegi de ce îmi place cerul aproape...și cât aș sta să-l privesc într-o noapte de vară, în tăcere, cu o respirație călduță în ceafă. Fără să fac amor. Pentru că vreau să privesc cerul.

N-ai cum să înțelegi că pentru mine tot înseamnă vreo 3 galaxii și nimic înseamnă un singur univers. Și dacă ai tot, n-ai avea timp în viața asta să te bucuri de el. Dar ar merita.

N-ai cum să înțelegi aproape nimic din ce spun sau din ce fac și asta mă bucură. Pentru că n-am timp să-ți explic. E poezia mea. 

Emotii...emoootiiiii!!!

Azi noapte am plâns. Am plâns până la sufocare, până la epuizare, până când am obosit și mi se împleticeau picioarele în drum spre pat.
După cum știți, sau nu, de o bună bucată de vreme n-am mai reușit să-mi exprim emoțiile. În niciun fel.
Extremistă cum sunt, ori simt tot, ori simt nimic. Și nimic a tot fost de mi-a ajuns, m-am săturat.

Concluzia la care am ajuns, alături de prietenele care mă resuscitează în momente de criză, a fost că am nevoie de niște timp singură, eu cu mine. Aparent nu mă plac. Eu pe mine. Credeam că sunt îndrăgostită de mine...dar aparent tot ce-am făcut a fost să încerc să mulțumesc pe oricine altcineva înafară de mine. Psihologia nu-și are rostul...așa cum spuneam, cred că pot scrie o carte.

Totuși, mi-au fost servite pe tavă exemple concludente despre cam cât de puțin timp am petrecut eu cu mine. Deloc. Mi-am ocupat fiecare minut făcând ceva și am luat fiecare decizie în funcție de părerea oamenilor din jurul meu. Dacă mă întrebam eu pe mine, oricât de hotărâtă aș fi fost în alte direcții, întotdeauna răspunsul era: "nu știu ce simt". Înafară de cele 3-4 ore de somn, în fiecare secundă a existat câte un om lângă mine. Sau, vorbind cu mine la telefon. Ceea ce nu e rău deloc, însă...poate Cristina să gândească singură ceva?

Evident că nu vă anunț acum despre cum mă retrag eu în pustietate și nici nu mă refugiez în vreo mănăstire. În continuare am ieșit zilnic cu câte cineva, până mă refac fizic și am voie la sală îmi ocup timpul cu tot felul de activități...sociale...
Doar ca am decis să-mi acord ceva mai mult timp mie. Să am timpul meu, cu gândurile mele și...toate emoțiile pe care încerc să mi le descopăr. Cred că din acest motiv n-am putut să investesc nicio emoție reală în altcineva. Saaaau, mai rău, să am impresia că am investit emoții, când, de fapt erau doar himere.
A fost o vreme când dăruisem tot devotamentul, atașamentul emoțional și orice vă mai trece vouă prin cap, cuiva. Apoi a venit vremea în care n-am avut cui să le ofer. Apoi am împietrit și n-am mai știut ce sau dacă pot să ofer.
De vreo două săptămâni încoace am un altfel de ritual. Stau la geamul meu, îmi beau cafeaua, citesc 4-5 pagini din cartea mea de suflet. Este emoțională și siropoasă, dar...asta simt ca am nevoie. Încerc pe cât posibil să nu mai consiliez pe nimeni și să nu-mi mai împărtășesc fiecare gând căutând soluțiile altora. Iar seara, oricât de distractiv ar fi să hălădui cu prietenii pe la terase, ajung acasă mai devreme și stau eu cu mine. Mi-am propus inclusiv să am o zi pe săptămână cu telefoanele închise.

Da, știu, veți spune că am luat-o razna și că mă ascund de lume. Nu e așa pentru că n-am cum să mă ascund de lume. Am prea mulți oameni cărora le pasă de mine și care m-ar lua de păr dacă mi-aș face rău.

Daaar...uite că rezultatele încep să apară. Demonii ies. Întrebările pe care am refuzat să mi le pun, gândurile pe care am refuzat să le am și emoțiile pe care am refuzat să le simt apar. Muzica pe care am refuzat să o ascult...îmi face pielea de găină și mă face să visez.

N-am cum să mă transform într-un personaj trist, pentru că am prea multă viață în mine. Și chiar nu mi-am propus vreun rezultat sau vreo țintă pe care să o ating. Pur și simplu vreau să mă cunosc înainte să mă împart. Știu doar că sunt în etapa în care nu mă mai interesează cum mă văd oamenii din jurul meu și nici nu vreau să le arăt o altă imagine decât ceea sunt acum. Bună, rea, urâtă, frumoasă, habar n-am. Îmi plac emoțiile mele...așa știrbe cum sunt.
Poate că asta-i lecția mea. Să devin mai întâi vulnerabilă în oglindă. Am fost mereu soldățel războinic. Lupta e acolo, luptătoarea încă nu s-a predat. Doar că și-a schimbat tactica :)

Despre timing

Undeva prin 2010...doi oameni între care exista o chimie incredibilă și-au lăsat orgoliile să vorbească între ele.
"Și, ești fericit?"
"Da, sunt! Tu?"
"Și eu sunt, totul e așa cum îmi doresc"
S-au întrecut în lăudăroșenii vreo câteva minute, care mai de care, iar apoi și-au spus la revedere fără să știe că erau amandoi niște mincinoși nefericiți.
Acela a fost momentul lor. Singurul. Și l-au ratat.

Se spune că niciodată nu e prea târziu așa cum se spune că pentru toate există timpul potrivit. Se mai spune și că uneori mai bine mai târziu decât niciodată. Și aș mai putea înșira vreo o mie de chestii despre momente potrivite, sincronizare perfectă sau toate la timpul lor. Până la urmă sunt niște metafore și fiecare se potrivește anumitor clipe.
Nu știu să vă spun despre timpul perfect dar știu sigur că n-avem timp de pierdut. Și vă vorbește omul care a trăit o bucată bună de vreme așteptând ceva ce nu se mai întâmpla sau punându-și dorințe atât de îndepărtate încât nu trăia nimic până nu ajungea la acel "atunci".
Hai să ne înțelegem, momentul perfect chiar nu cred că există. Noi facem să conteze acel moment prin ceea ce spunem, prin cum îl valorificăm, prin cum îl conștientizăm, etc.
Daar...chiar cred că oamenii pot trece unul pe lângă celălalt precum trenurile în gară. Și, dacă nu ești decis în ce direcție vrei să călătorești...ei bine, există întotdeauna auto-stop-ul. Doar că acolo...depinde și cine "te ia".
Nu sunt genul de om care să plângă prea mult după momentul ratat. Culmea. Dățile în care am conștientizat că mi-am ratat momentul m-au iritat cumva, însă întotdeauna am vrut (ca o consolare) să trec imediat la următorul moment, ca să nu-l ratez și pe acela. Mereu mi-am spus că "data viitoare am să știu ce am de făcut". Uneori am știut, alteori nu.
Ce am învățat totuși din toate aceste experiențe ale mele? Că timpul tău este cel mai valoros lucru pe care i-l oferi unui om. Că nu-i corect să irosești timpul nimanui dacă nu știi cum să-l folosești pe al tău. Că NU suntem în contratimp decât atunci când credem că avem timp de pierdut. Și că...lucrurile făcute pe ultima sută de metri aduc rezultate de aceeași valoare.

A trecut și vara asta. Habar n-am când. Dar a fost atât de plină de lucruri trăite încât simt c-a durat vreo 3 ani. Simt c-am valorificat bine timpul. Ceea ce îmi doresc în continuare. Nu știu exact ce se va întâmpla în "următorul sezon" dar știu că nu vreau să ratez niciun moment.
Ceea ce vă dorim și dumneavoastră.

Attraversiamo!

Eu cu mine

Mama îmi spunea azi dimineață la telefon că sunt puternică. O cred :) Dar, na, ce să zică și ea...e datoria ei să mă încurajeze de câte ori trebuie.
Friend îmi spunea că sunt ca o vijelie...gură spartă, zid înalt.
Eu mă bucur că sunt. Pur și simplu. Și că încă pot să vad partea pozitivă a lucrurilor. Un alt bun-bun prieten îmi spunea că e încântat că, în loc să devin o acritură meschină, în urma tuturor experiențelor prin care am trecut de-a lungul timpului, am devenit un om atât de pozitiv.
Ce să zic...am prieteni care știu cum să mă gâdile în orgoliu. Și asta e drept, dar chiar sunt înconjurată de oameni foarte foarte sinceri. Asta a fost condiția primordială. Și lecția mea din ultimul an. Să fiu supărător de sinceră.

Și, dacă tot vorbim despre sinceritate...iar e momentul confesiunilor în scris. Și mărturisesc că sunt tristă. Și că...am emoții. Că tot rămăsesem cu impresia că n-am suflet și/sau sentimente. Iaca am.
Și e ok să fii vulnerabil. Și e normal să nu fiu WonderWoman. Și uneori am voie să fiu patetică și siropoasă. Pentru că toți ceilalți sunt ironici și acizi. Și, atâta timp cât îmi impun ce să simt și ce să nu simt...se pare că nu-mi iese nimic.

Reguli, reguli, reguli. M-am săturat de reguli.

Sunt atât de bună la teorie...dar sunt catastrofă la practică :) Totuși, ce știu eu bine să fac, e să-mi revin. Din orice. Și să mă ridic. Și să fac mișto de mine și să aștept mâinele când sigur o să fie mai bine.
Cunosc toți pașii, toate etapele, cred că trebuie să mă apuc de o carte (asta mi-a venit acum, pe moment) despre cum să te scuturi de praf și să mergi mai departe. Dar, zău că nu mai dau sfaturi. N-are rost.
Ce mă bucură e că am reușit să dobândesc un calm ucigător și o răbdare de care sunt mândră. Știu, știu, știu că e ceva ce mă așteaptă.

Iar îmi vine în minte citatul guru-ului indonezian "Între rai și iad nu-i nicio diferență. Contează totuși care-i drumul până acolo". Așa că habar n-am dacă voi ajunge în rai sau în iad (metaforic vorbind, dragi oameni de știință) DAR vreau să fac drumul până acolo fain. Să-l simt în fiecare moment.
Nu știu să trăiesc altfel decât cu poezie. Și suflet. Ha! Da, știu ce-mi scrie pe mână, dar în aproximativ două luni veți avea o surpriză colorată.
Până atunci însăăă...hai să fie mâine. Hai să fie mai bine, că merit.

Să vă bântuie fluturii măăă!

Thassos, revelatii, raspunsuri si vacanta

(ganduri scrise in autocar)
E aproape 8 ceasul. Si nu credeam ca sunt capabila sa ma bucur in halul asta ca mai am putin si ajung acasa. Acasa fiind acolo unde e si Nemo, ca, daca ar fi langa mine acum, acasa ar fi oriunde as vedea cu ochii.
Incerc sa caut in mine niste bucurie. Aceea pe care o simteam atat de natural chiar si ieri dimineata la 09:31 cand deschideam ochii. Cand ieseam in balcon si priveam casutele grecesti cum zambesc sub soare. Cand ma lasam topita de raze si-mi sorbeam incet cafeaua cu muuult lapte. Cand lenea ma imbratisa exact cum visez eu sa fiu imbratisata: cald, dragastos, deloc invaziv. Natural.
Nu pentru ca a fost concediu, nu pentru ca a fost Grecia, nu pentru ca am zacut intr-un dolce far niente permanent. Ci pentru ca n-a trecut o zi fara o revelatie sau fara un raspuns. Si pentru ca am primit, sau mi-am gasit singura multe raspunsuri. Pe intelesul meu.
Cu 3 zile inainte sa plec am avut (din nou) un accident. De data asta cusatura, 5 copcii si o buca de protejat vreo 14 zile. Eram isterica. Pe 2 noiembrie am cazut in cada si si mi-am traumatizat muschiul intercostal, pe 2 iunie am cazut pe scari si mi-am intins ligamentele de la cot, iar pe 2 august am cazut in baie si m-am taiat nasol intr-o bucata de gresie. De ceee?!?!?
Si, dupa 5 ani, am revenit in Thassos.

(ganduri scrise acasa cu mintea odihnita)

De cum am pus piciorul pe insula am inceput sa am remuscari. Pentru ca ultima (si prima) data cand fusesem acolo...a fost cea mai frumoasa vacanta a mea. 10 zile... Iar acum eram in autocar si nu intelegeam de ce n-aud muzica greceasca umplandu-mi urechile. Fiecare loc pe care-l recunosteam imi alimenta niste melancolii carora incercam sa nu le permit sa ma invadeze.
Acelasi Thassos minunat, aceeasi greci cu zambet larg si pofticios, aceeasi turisti relaxati, aceleasi ape clare...dar eu...eu altcineva.
Am plecat din Bucuresti cu niste decizii triste, cu o incarcatura emotionala foarte puternica, epuizata si fizic si psihic, agitata si satula pana peste cap de problemele oamenilor din jurul meu. Ale mele fiind...in stand-by.
Mi-am dorit foarte tare sa ma pot rupe de tot si toate, sa reusesc sa-mi adun putin gandurile si neaparat sa ma relaxez, sa ma odihnesc, sa DORM!
Punctul culminant a fost dupa vreo 3 zile deja petrecute in Thassos cand, intr-o dimineata in timp ce-mi aranjam prosopul pe sezlong...am dat cu ochii de...cineva... mort si ingropat pentru mine. Impactul a fost atat de puternic incat am avut senzatia ca ma scufund in nisip, ca ma sufoc, m-a apucat tremuratul si panica. TOTUSI...un minut mai tarziu am realizat ca facusem o confuzie. Cam greu sa confunzi in halul acesta...asemanarea era uimitoare. Am petrecut o zi intreaga certandu-ma in minte pentru confuzie si pentru reactie. Nu intelegeam de ce mama naibii m-a zguduit in halul acela. Cu toate astea...pana cand am plecat de-acolo eram complet calma, fara niciun fel de remuscari. Acela a fost punctul pus peste melancoliile mele vis a vis de concediul din 2009. A fost DOAR un concediu frumos. A FOST!
In ultimele mele doua zile de Thassos am cunoscut doi oameni frumosi. Doi greci dementi, doi hipioti cu suflet tanar.
Nu vreau sa impart cu voi revelatiile mele din ultimele doua zile. Vreau sa le las sa ma bantuie, sa retraiesc iar si iar si iar senzatiile acelea incredibil de fericite, sa imi simt mintea pentru prima oara, dupa foarte mult timp, goala de tot ce doare si plina de tot ce inseamna ZEN. Cautam zen-ul si l-am primit.
Poate ca am fost vulnerabila emotional si usor de citit, insa...dupa doua seri minunate, cu gatit, cu ras, cu cantat si dansat sub un maslin batran de vreo 2000 de ani...am simtit cum poezia imi subjuga matematica si logica. Filozofia a neutralizat fizica. Emotiile au castigat teren. Si sufletul, cel de care m-am dezis si mi-am scrijelit asta in carne ca s-o vad zilnic, a cerut din nou metafore si bucurie.
Mi s-a rupt bratara de la picior. Bratara primita cadou, adusa din Thassos. S-a rupt in ultima seara in timp ce escaladam stancile sa vad un altar construit de grecul de care m-am indragostit. Da...m-am indragostit :) Nu la modul acela din filmele americane, pentru ca nu era cazul. M-am indragostit de vocea lui, de limba pe care o vorbeste, de atitudinea lui, de calmul si bunatatea lui, de nebunia lui...Mi-am construit himera de care aveam nevoie acolo, cat sa-mi dea putere sa alung himerele de aici.
Cum spuneam, eu si superstitiile mele legate de bratari care se rup singure - doar ca niciodata n-am reusit sa ating performanta asta, mereu le-am dat singurica jos - bratara mea de Thassos a ramas legata intr-un pin de pe muntele lui Stamati :) Cu tot cu o dorinta. Asa zice superstitia, n-am ce sa fac :)
Iar acum sunt aici. Drumul de intoarcere a fost infernal de obositor, cu atat mai mult cu cat m-a deranjat operatia... Am ajuns in Bucuresti atat de obosita incat aveam senzatia ca am consumat pe drum tot zen-ul gasit acolo. Am intrat in panica, am vrut (ca de obicei) sa ma ascund, sa nu mai vorbesc cu nimeni, sa nu mai risipesc niciun dram din energia mea buna.
Pana am despachetat si-am gasit coronita din frunze de maslin. Sunt bine.

Eu, Cristina, stiu ce vreau.