Cea mai plăcută lene

Are gust de pepene roșu cu frunze de mentă zdrobite și un vârf de deget de ghimbir.

Are culoarea albastru-azuriu și norișori pufoși, plutitori printre raze nesimțite de soare.

Are miros sărat cu o adiere ușoară de porumb copt și, poate o idee de parfum, rămas aiurea după o ureche.

Te zgârie ușor în tălpi, te arde plăcut pe umeri, te izbește înspumat și răcoros, iar mai apoi se evaporă și-ți lasă gust sărat de mare în fiece por deja ciocolatiu.

Are liniște senină, biciuită de câte un val leneș și, cumva în surdină, câte o melodie veche, atât de veselă încât ți-o fredonează mintea și tu habar n-aveai că știai versurile.

Și te abandonezi că n-ai ce-ți face, nu opui rezistență, te predai ca un prizonier al verii, conștient că fluturi steagul alb fără să mai ai pic de luptă în sânge.

De ce să lupți? De ce să vorbești, de ce să respiri, de ce să te zbați?
Lasă-te în voia ei.

Căutai ceva...definisei chiar acel ceva: să-ți poți abandona mintea, corpul și sufletul cuiva în mâinile cui știi că are la fel de multă grijă de ele ca și cum ai face-o tu.
Cui?
Celei mai dulci leni.

Și...Vămii Vechi.