Greseli

Ca o convingere personala va voi spune ca mi se pare normal sa gresim atata timp cat reusim sa invatam CEVA (de preferinta util) din propria greseala. Daca gresim si nu invatam nimic inseamna ca ne vom izbi cu capul de acelasi prag de sus, iar si iar, apoi mai inseamna si ca involuam. Asa cred eu.

Dar, marea mea nelamurire consta in altceva: exista greseli de neiertat? Este posibil ca o greseala sa-ti afecteze viata intr-un mod absolut iremediabil? Suntem oare datori sa iertam iar si iar pastrand in suflet iluzia ca cel/cea care greseste va invata ceva...candva?
Stiu ca unul dintre faptele nobile pe care le putem face este acela de a IERTA. Intreb iar: cat? cat iertam?ce iertam?

Departe de mine gandul de-a fi un calau nemilos, cred in a doua sansa, a treia sansa...si ...cam atat... Sansele nu se dau la nesfarsit.

Oare putem sa ne asumam viata vesnica a unei greseli? Consecintele devin uneori o povara insuportabila, iar atunci ne imaginam ca avem de "consumat" o "pedeapsa" si ne recapatam constiinta curata...

Este un exemplu gresit, insa, va intreb: un criminal odata ce si-a ispasit pedeapsa poate reda viata victimei lui? Nu, nu poate.

Evident, nu ma refer la astfel de greseli. Ma refer la cele ce scurma in suflet lasand rani care pur si simplu nu se mai vindeca.

Ma refer la greseli facute din comoditate, din lipsa de profunzime si chiar (in anumite cazuri) la greseli neasumate, negandite.

Prefer sa-mi despic linistita firul in 4000 decat sa imi umplu mintea cu regrete pentru restul zilelor mele. Nu sunt eu cea care decide DACA merit sa fiu iertata si CAND!

Cum spuneam, acum cativa ani, primul pas spre a INCERCA (macar) sa cicatrizam ranile provocate de greseli este sa le constientizam. Sa imbratisam adevarul!

Ma uit spre cer, ma uit in oglinda si spun : DA, am gresit, am invatat apoi ca nu pot sa ma joc cu sufletele oamenilor din jurul meu! Am invatat ca deciziile mele pot afecta oamenii din jurul meu, imi doresc sa CORECTEZ acel ceva ce necorectat devine cea mai periculoasa otrava.

Aceasta otrava UCIDE!

Este nobil sa IERTI, ne urcam pe un piedestal al iertarilor crescand in ochii celorlati pentru ca suntem fiinte bune! Dar oare nu ar fi mai nobil ca inainte de a lua decizii, inainte de a pune piciorul in prag, inainte de a cuvanta fara sens sa GANDIM INSPRE APROAPELE? Nu ar insemna oare ca suntem altruisti?

Altfel, matematica sufletelor ar arata ca exista un numar necontenit de persoane cu suflet mare care iarta...si un numar foarte mare de persoane care gresesc in speranta ca vor fi iertate.

E corect?

Prea luni...

E atat de luni astazi incat...oricat mi-as aduna cuvintele nu stiu daca incep acest articol vesel (sau trist) si-l voi finaliza trist (sau vesel)...
M-am dezis de la hotararea de a scrie mai des, nu pentru ca nu as avea subiecte sau ganduri, slava Domnului colcaie prin mintea mea miliarde, insa timpul si cheful si atitudinea conteaza.
As fi vrut ca macar aici sa pot asterne ganduri roz si cuvinte nostime... Sa fie un articol atat de vesel incat sa ma unga pe suflet. Dar...socoteala din targ nu se potriveste cu cea de acasa.
Ori, credeti-ma, pe vremea asta...invidiez orice urs care are barlog si hiberneaza. Asa mi-ar fi placut si mie: sa am barlog si sa dorm 3 luni.
M-am tot tinut tare, zilnic, parcurgand cei 5 km (casa-job) imi cantam cantecele si-mi imaginam ca sunt Indiana Jones, ma lupt cu zapezile, insa daca nu vine primavara in urmatoarele doua saptamani...o sa fiu cea mai necoapta lamaie care v-a fost dat s-o stoarceti! Am zis!
Am nevoie de soare! Cu soare exist, cu soare ma hranesc si soare respir. Mintea mea functioneaza excelent la plus 40 de grade! N-am sa ma plang, n-am sa transpir, voi savura orice arsita!
Mi-e dor de atat de multe lucruri incat nu le voi scrie aici pentru ca mi-e mila de mintea mea care tanjeste!

Va las, atat ma tin degetele intr-o zi de luni, gri, cu zapezi murdare si picioare vesnic reci...

Ne vedem prin martie???

Scormoneli din minte

Da...
Ma chinui de ceva vreme sa adun idei si ganduri pentru ca ma simt... Ma simt plina de idei si ganduri, stiu ca le pot "dizolva" doar daca le...public. Am atatea sa spun, dar parca nici nu pot sa le ordonez.
Asa ca mi-a venit grozava idee sa pun doua dintre citatele mele preferate si sa le explic. Ca un exercitiu de scris. Poate deviez de la subiect si ajung sa-mi eliberez mintea de presiunea gandurilor.
Incepem da?

"if ifs and buts were candy and nuts we'd all have a merry christmas" asta e din aceeasi categorie cu "daca si cu parca se plimbau c-o barca ;daca nu era, parca se ineca".
Mie-mi plac lucrurile albe sau negre si n-are rost sa mai alerg dupa gri-ul, sau roz-ul care, spune lumea, ar fi minunate. Nu exista multi de "daca" pentru ca nu vreau sa existe multi de "parca".
Asadar nu am cum sa traiesc dupa "ce-ar fi fost daca" sau "parca s-au mai intamplat lucruri". Pur si simplu nu ma pot adapta si asta pentru ca nu vreau sa ma adaptez. Multi de nu?
Hai sa simplificam: NU pot sa ma DEFINESC, asta ar insemna ca sunt un patrat cu laturi si colturi si unde se incheie patratul ma sfarsesc si eu. Exclud atatea si atatea lucruri doar pentru ca as vrea sa existe o definitie pentru mine? Ma lipsesc infinitul gandirii pentru ca ceilalti cred in reguli absurde?
Am renuntat sa mai cred ca sunt asa sau pe dincolo. Sunt EU, altfel! Voi fi altfel pentru restul zilelor mele si nu pot decat sa ma iubesc si sa ma accept! "Daca" eram mai putin altfel "parca/poate" as fi fost mai mult normala. Dar NU sunt! (aici nu-ul e pozitiv)

Iar cel de-al doilea citat, al domnului Henry Ford : "Chiar daca crezi ca POTI, sau crezi ca NU poti , ai dreptate in ambele cazuri!"
Iubesc acest citat! Cred in el cu toata fiinta mea!
Din acest motiv inainte sa iau o decizie ma intreb daca POT sau nu pot cu adevarat sa mi-o respect. Raspunsul sta in noi, in mine, de cele mai multe ori am dreptate.
Luand in calcul acest citat nu voi da crezare niciodata zicalelor motivationale de genul "trebuie sa gandesti pozitiv..." . Trebuie sa CREZI in ceea ce gandesti! Oricat de pozitiva as fi nu voi putea niciodata realiza ceva pentru fara sa cred (pana la ultima molecula) in ceea ce fac, in ceea ce pot.

Este adevarat, viata e un lung sir de cautari si lectii... Insa cea mai importanta lectie a vieti ar trebui sa fie increderea in sine, iubirea de sine si respectul fata de propria persoana... Altfel...ne vom ridica dimineata din pat, traind viata pe care o vrea altcineva, mancand mancarea "sanatoasa", spunand "cuvintele potrivite" si luand "deciziile unanim acceptate".

Dar EU? Unde sunt EU?????

Un catel...poate il stiti?

Toata lumea stie ca sunt "a cat person" si..."a horse person". Adica ... iubesc toate animalele (nu si insectele!!!), dar sufletul meu este impartit intre o pisica si-un cal :)
Tot in categoria "iubire pentru necuvantatoare" intra si noul meu amic : catelul de vis a vis de biserica de pe Luterana. Habar n-am cum se numeste biserica, e la intersectia cu Stirbei Voda, zona Sala Palatului, unde se termina strada Ion Campineanu. In fata salonului de coafura-frizerie Igiena. Bine, nu stiu daca e chiar Igiena, dar e comunist...
Pe el, catelul, sa-i zicem Cutzache, il stiu de cand mi-am inceput jobul, din septembrie. Bine, atunci era cald si bine... Eu imi faceam traseul de dimineata casa-birou/birou-casa , el dadea vesel din coada in fata usii de la Frizerie.
Cutzache mi-a atras atentia din prima zi pentru ca este un caine... expresiv :) Aparent, nu-i decat un maidanez de talie medie spre mare cu blana scurta si parul negru. In realitate e un frumos cu boticul, ochii si urechile albe, restul blanii fiind negre. Am zis ca-i metis cu huski si eram chiar convinsa ca are ochii albastri, insa nu, are niste ochi maaari si maro-ciocolatiu.
Foarte cuminte si politicos, statea el, catelul, pe presul din fata salonului de frizerie, admirand trecatorii, fara sa cerseasca, fara sa maraie, doar privind. Uneori cand mai ploua, tantile de la salon il primeau inauntru si-l lasau sa doarma sub un scaun de tuns.
Apoi a venit gerul. Cutzache a disparut.
Treceam zilnic prin nameti, lipeam nasul de geamul frizeriei sperand sa-mi vad febletea ghemuita pe undeva pe sub un scaun. Nu l-am vazut.
Dupa prima saptamana de ger si viscol, a aparut. Acelasi pres, acelasi Cutzache, doar ca facut covrig, dormind mereu si tremurand sub fulgii de nea ce-i cresteau ca o a doua blana.
Doamnele de la frizerie i-au incropit o cutie mare de carton, in care i-au pus presul acela de plastic. I-am dus si eu un covor si l-am invelit, dar se pare ca cineva a fost atat de hain incat i l-a furat....
De ceva vreme ii duc de mancare, zilnic. Nu e din cale afara de fericit, dar deja ma cunoaste.
Azi am vorbit cu una din doamnele de la frizerie. Mi-a spus ca a fost luat de hingheri (atunci cand nu-l gaseam eu) si ca l-au dus undeva prin Otopeni. DAR...s-a intors!!! De atunci nu mai e prietenos, nici agresiv nu e, doar ca e foarte prudent... Nu stie daca vrei sa-l mangai, sau sa-l bati...asa ca...
Am vrut sa-i fac o poza, sa-l pun pe facebook. Nu statea...pur si simplu nu statea la poza!
Doamna mi-a spus sa nu ma chinui cu pozatul... "trec si vedete pe-aici donshoara, nu-l ia nimeni pe asta! Nici castrat nu e, nici prietenos nu e...nu-l mai ia nimeni".
Eu ma incapatanez sa cred ca nu e chiar asa: poate exista cineva care l-ar lua, i-ar REcastiga increderea.
Nu am facut mare tam-tam pe facebook pentru ca exista atatea si atatea cazuri de catei abandonati sau fara stapan, exista asociatii care se lupta zilnic pentru aceasta cauza pierduta.
N-am de gand sa storc compasiune sau lacrimi, sa va trezesc emotii. Le aveti, sau nu le aveti, puteti sau nu puteti, fiecare e liber sa faca dupa cum ii permite soarta.
Am sa-i duc mancare zilnic, am sa-i incropesc un adapost mai solid, tin legatura cu femeile de la frizerie, poate reusim macar sa iesim din ger teferi :)

Pana atunci, daca vreti sa-l vedeti/hraniti/ajutati...cereti detalii si ne intelegem noi, oameni suntem :)

Superlativ

Ti-am mai spus odata ca lumea prin ochii mei e altfel. Ca eu sunt altfel, gandurile mele sunt altfel, bula mea de univers e altfel. Si n-o spuneam drept lauda, o spuneam cu amaraciune....

Ti-am spus ca pentru mine totul sau nimic inseamna infinit de tot si infinit de nimic. Ti-am spus ca nu inseamna nu si da inseamna da, uneori da inseamna nu si uneori nu inseamna da. Tu trebuie sa stii cand e acel uneori.

Ti-am spus ca poti sa ma ai o vesnicie si poti sa ma pierzi o singura data. Ti-am spus ca totul o sa-ti para cliseu dar ca nimic n-o sa fie cliseu. Ti-am spus ca am 366 de reguli si inca le mai scriu.

Ti-am spus cum despic eu firul in o suta de mii si cum gandesc in catralioane de ganduri si idei.

Ti-am spus sa fugi.

Ti-am spus ca nimeni nu-i dator sa ma invete ai zis ca tu poti sa o faci. Ti-am spus ca nu ma astept sa reusesti.

Apoi...am zis ca iti pun raiul in palma. Ca te fac dumnezeul meu si te respir. Ca iubirea mea e ca o injectie de heroina pusa direct sub limba. Ca stiu ce cer dar stiu si ce dau. Iti arat infinitul, il atingi si-ti pare mic iar metafora mea pare stupida. N-o sa vezi niciodata fericirea asa cum stiu eu sa ti-o arat sau sa ti-o dau. Merita sa inveti 633 de reguli si inca sa-ti doresti sa mai fie.

Da...

Apoi, cu o umanitate iesita din comun, o sinceritate extraordinara, o simplitate demna de admirat imi spui:

"Esti prea profunda, nu te-nteleg..."

Totul si nimic

Eu nu prea stiu sa ma exprim altfel decat in scris... Si din toate lucrurile pe care stiu sa le fac, parca scrisul este bucata cu cel mai mult suflet. Pentru ca mi-am educat mintea sa explodeze doar atunci cand imi astern gandurile.
Am promis ca nu ma cenzurez, ca am sa scriu ce simt, cand simt, cum simt, fara sa tin cont de parerile celorlalti.
Stiti momentele acelea atat de bune, de fericite, de frumoase, incat nu te poti abtine sa nu crezi ca este totul un basm, un vis, poate ca visezi, ii vezi cumva finalul doar ca nu vrei sa-l admiti? Ei bine, asa ma simt si eu in acest moment. Ca si cum mi-ar fi scapat printre degete dramul de euforie, m-as fi regasit pe mine (cea rece si moarta) dar nu ma simt completa.
Odata cu euforia mi-am pierdut abilitatea de a crede, de a simti, de a spera, de a incerca. Dar nici nu sunt trista, nu plang, nu ma doare. Pur si simplu e un vid. Nu e nimic bun dar nu e nici nimic rau. E nimic. Atat!
Cateodata fulgera un gand de a spera, a incerca, a crede, a vedea. Apoi, asemeni fulgerului...dispare precum lumina ce l-a propulsat.

Nu cred in minciuna, dar nici in adevar.
Mi s-a imbolnavit mintea? Am gandit atat de mult incat am ajuns sa imi pierd toate gandurile?

Nu cred in iertare, nu cer sa fiu iertata, nu pot sa iert.
Exista o limita a fiintei umane peste care nu se poate trece? Sau exista pur si simplu un punct asupra caruia nu te mai poti intoarce?

Nu cred in speranta, nu mai sper si nu vreau sa se mai spere.
Daca speranta moare ultima, de unde stim cand a murit de tot? Iar daca printr-un miracol aflu despre moartea ei, ce ramane in jur?

Nu cred in sinceritate, nu vreau sa fiu sincera, nu vad oameni sinceri!
Aveam senzatia ca iubirea, speranta si melancolia sunt ca niste mucuri de tigara, candva fumate. Ramasese sinceritatea, acest argument imbatabil. Dar... este o iluzie.

Nu cred in durere...nu vreau sa o provoc si n-as incerca sa o ating!
Cred ca de fapt suntem vulnerabili atata timp cat mintea noastra e masochista. Durerea nu exista.

Fericire...fericirea? Ce vreti sa va spun? Pot eu sa va iau sinceritatea, frumusetea, speranta, sa va spun ca nu exista fericirea?
Dintr-ale mele cugetari admit cu tarie ca totul este portionat. Primim bucati de viata asemeni feliilor de tort. Optam pentru a ne inbuiba cu egoism pana ajungem la voma.

Si-atunci? Cu cine-as putea sa imi impart voma? Parerile de rau, regretele, iluziile, singuratatea, convingerea ca totul si nimic sunt iluzii ale unei minti bolnave.



Cat despre mine...nu ma luati in seama. E-n firea mea sa ma joc cu oamenii si cu vorbele :)

Voi, cei ce iubiti copiii

...de ce nu vreti sa ii ajutati? Nu va costa decat un vot pe un site! Nu va cer bani, nu va cer donatii, nu va cer voluntariat, va cer un SINGUR VOT! Nu este o campanie ascunsa, nu promovez interesele nimanui, pur si simplu CRED intr-un proiect (SINGURUL de altfel) care ar putea ajuta copii cu dizabilitati sa fie integrati in societate.

Trebuie sa va marturisesc... mie mi-e teama de copii... in general. Nu sunt un om atat de responsabil incat sa-mi asum relatia cu un om mai mic decat mine, nu pot sa "creez" o fiinta care va fi dependenta de mine pentru tot restul vietii, am un egoism aparte care ma face sa nu-mi doresc sa perpetuez specia. Asadar nu am interactionat prea mult cu copii de-a lungul vietii mele.
In vara ce tocmai a trecut insa, am cunoscut-o pe ... Zuzuca (asa-i spun eu aici pe blog) o fetita minunata care are 6 ani si care din nefericire s-a nascut cu sindromul Down. Nu a fost nimic planificat, nu a fost un eveniment al unei campanii, a fost o pura intamplare. Pentru mine, una extrem de emotionanta si cu o incarcatura sentimentala fantastica. Initial, cand am aflat ca voi cunoaste o fetita ... speciala am fost tare speriata. Credeam ca nu-mi voi putea ascunde tristetea din privire si ca nu voi stii cum sa ma comport cu ea. Mi-era TEAMA! Acesta este cuvantul acum pot sa-l spun...aici...deschis.
In prima jumatate de ora dupa ce am cunoscut-o...desi nu am interactionat de loc cu ea, o priveam pe furis si vedeam cu "toti" ochii o fetita cat se poate de NORMALA! Ma uitam la mamica ei si la taticul ei ca la niste zei supra-umani incercand sa-mi ascund admiratia. In mintea mea se derulau ganduri: "Doamne-Dumnezeule oamenii astia cu rabdare si afectiune traiesc fiecare secunda iar si iar si iar!" ... Nici macar in GAND nu puteam sa ma pun in locul lor.
Apoi...brusc...Zuzuca a venit la mine si mi-a dat mana si m-a pupat si m-a luat in brate. Cu o seninatate pe care poate un alt copil de varsta ei nu ar fi avut-o, cu o afectiune pe care sigur nimeni nu ar putea sa o redea. M-a iubit mult si tare si frumos si sincer pentru ca ASTA stia ea sa faca! Sa iubeasca! Asa au invatat-o parintii ei sa existe: prin iubire! Iubirea este existenta ei, interactiunea ei, lumea ei in care este dependenta de mami si de tati si de sentimente.

Si totusi... intr-o lume plina de iubire, singura in care Zuzuca stie sa existe...intr-o astfel de lume... ea este privita ALTFEL! Ea nu are sanse la o viata normala, ea depinde de acceptarea pe care ceilalti oameni din jur sunt dispusi sa o dea! Ea asteapta o mana intinsa si spera la o sansa corecta cel putin. De fapt, ea nu spera, ci spera parintii ei pentru ea. V-am spus, Zuzuca stie doar sa iubeasca! Parintii ei sunt cei care incearca sa-i construiasca o lume frumoasa fara discriminare, fara suferinta, fara tot ceea vedem zilnic in gri-ul de pretutindeni.

Revenim. DACA EU am putut sa ajung la astfel de sentimente si astfel de concluzii intr-un timp atat de scurt, voi, ceilalti, parintii, sentimentalii, voluntarii, cei ce vreti sa schimbati lumea, cei ce vedeti binele din jur DE CE nu stiti ca exista proiectul "Vreau sa Vorbesc" dedicat copiilor cu sindromul Down?
CENTRUL EUROPEAN pentru DREPURILE COPIILOR cu DIZABILITATI (CEDCD) s-a nascut cu putin timp in urma si a facut deja pentru copii speciali mai mult decat au facut autoritatile in mult-mult timp. Iar acum CEDCD vorbeste in numele parintilor si in numele copiilor care iubesc. Au nevoie de votul nostru, al vostru, al tuturor, pentru asta!

VREAU sa cred ca o sa votati! Aici (link)!

Extreme, dependenta si alte imposibilitati

Ce ti-e si cu personalitatea asta. Ai senzatia ca poti sa o dresezi? Cred ca sunt de luat in considerare atat de multi factori incat nu se pune problema de ambitie.
Stiati ca un dependent de alcool sau de droguri este subjugat de aceasta dependenta pe viata? Nu se poate sa fi trecut 5 ani, sau 15 ani de la ultimul pahar si sa iti poti controla pornirile. Pentru ca undeva in creierul dependentului (organ defect de altfel) se produce un scurt-circuit " aha, ai cedat" si nu te mai poti opri.
Asa si cu personalitatea... o mascam, o antrenam, o dresam, incercam sa o tinem sub control dar adevarata ei esenta va fi unica si nu o putem modifica niciodata. Nu cred nici macar ca putem aduce imbunatatiri. Cred ca de fapt totul este o masca a unui auto-control bine exersat. Exista oameni capabili sa se controleze si exista oameni slabi, incapabili.
Oamenii acestia din urma, cei incapabili, sunt deseori si cei viciosi.

Dar... ce obtii in urma unui control desavarsit asupra entitatii tale? Sunt capabila sa simt, sa nu simt, sa rad, sa nu rad, sa vad sau sa nu vad, am ajuns sa-mi tratez sufletul ca un fel de computer care raspunde unor comenzi matematice?
Suntem niste forme vii intr-o continua alergare dupa stimulente ale sufletului? Suntem sclavii sentimentelor?
Exista posibilitatea ca in urma unui exercitiu mult prea zelos de a-ti stapani emotiile...sa le ... pierzi pur si simplu?
Pot oare sa devin un om lipsit de emotii, de trairi, sa ma compun din ganduri ? Ori, poate dupa niste ani asimilati am nevoie de stimuli mult mai puternici?
Doamne, uneori imi urasc pragmatismul. Evident, il duc la extreme incercand sa justific pana si un suras.

Despre mine, (pana acum nu am facut decat sa insir aberatii ale unei minti in delir) pot afirma cu certitudine ca ma ma cunosc. Nu exista cale de mijloc. Ma vad cuprinsa de o avalansa de sentimente pe care le voi consuma fara oprire pana la epuizare sau ma vad fiind egalul unei pietre. Pot sa simt totul sau pot sa nu simt nimic. Si oricat de bine as fi invatat sa ma controlez, sa ma subjug, sa ma educ, ma vad cu totul si cu totul incapabila sa CUNOSC acel mic detaliu al trecerii DE la ...o stare la cealalta.

N-am ajuns la nici o concluzie veritabila...va pot spune doar ca eu cred in dependenta, traiesc la extreme si ador provocarile imposibile :)

Perfectiunea mea - nebunia mea

Sunt un om dificil. Admit. Nu este deloc usor sa convietuiesti cu mine, ba chiar as putea spune ca este o provocare.
Sunt un om tipicar, am foarte multe tabieturi, si sufar de o forma usoara de OBC (obsessive-compulsive-disorder). Asta inseamna ca intotdeauna-intotdeauna am acelasi ritual matinal, asez cartile in aceeasi ordine in biblioteca, imi las lucrurile aliniate pe birou in acelasi mod zi de zi de zi.
Fac curat dar pun intotdeauna toate obiectele exact la locul lor iar daca cineva le schimba ordinea ma deranjeaza...psihic.
In acelasi timp sunt foarte constanta. Daca imi place un fel de mancare il mananc pana nu-l mai suport. Fac fixatii care dureaza o vesnicie si sunt inlocuite numai si numai de alte fixatii. Evident, nici fixatiile vechi nu dispar, pot fi resuscitate la cea mai mica amintire. Pentru ca nu uit. Nu uit niciodata, am o memorie de elefant.

Sunt anumite lucruri pe care sunt convinsa ca doar eu le pot face cel mai bine, intelege cel mai bine, exprima cel mai bine. Nu sunt reticenta la schimbare daca vine din partea mea.
Singurul "univers" in care incerc de fiecare data altceva si sunt cumva "dezordonata" este cel al cuvintelor. Scriu si-mi place sa incerc sa scriu de fiecare data altfel spunand acelasi lucru. De fapt imi place sa ma joc si sa transmit mesaje subliminale asteptand (tacuta in vizuina mea) sa vad cine ar putea vreodata sa le descifreze. Rareori.

Aceasta nebunie este .... perfectiunea mea. Nu ma laud, nici nu ma plang. Nu pot detalia chiar toate tabieturile, convingerile, fixatiile, nu va pot explica cum imi functioneaza mintea...sau de ce sunt asa.
Un lucru e cert: nu am pretentii sa fiu inteleasa sau acceptata. Sunt foarte-foarte putini oameni care au reusit sa cunoasca adevarata fiinta de sub tonele de nebunie.
E adevarat, poate necesita prea multa munca iar rezultatul nu este atat de...spectaculos. Sapi, sapi, sapi, studiezi, studiezi , iar in final ce descoperi? Cine sunt cu adevarat?
Nu va pot spune eu, pentru ca eu sunt narcisista si egoista.
Ce va pot spune e ca prefer ignoranta in locul unei implicari partiale.
Nu poti sa ma cunosti putin, sa ma intelegi partial, sa stii aproximativ cam ce vreau.
Nu mi-e teama de dezamagire, am foarte putine asteptari de la oamenii din jurul meu, in general incerc sa nu-mi fac nici un fel de asteptari si sa iau ca fiind pozitiv tot ceea ce ma inconjoara.
Insa una dintre pretentiile/asteptarile/iluziile/sperantele (sau ce altceva mai intelegeti voi, cititorii, prin "cerinte" de la semeni) mele : in raport cu mine, gandeste profund sau ignora-ma!

Te rog nu ma trata superficial pentru ca am sa inebunesc. Stai de vorba cu un om care are un miliard de ganduri pe secunda si face asta de la nastere, te rog, mai bine ignora-ma decat sa-mi spui un lucru neinsemnat.

Gandesc, deci exist.

2011 spre 2012

Anul trecut nu am apucat sa-mi pun pe "hartie" gandurile... Erau oricum atat de multe si atat de amestecate incat mai mult m-as fi obosit incercand sa le deslusesc.

Dar, uite-ma, acum, cateva ceasuri ma despart de un 2012 mult-discutat si mi-am respectat toate traditiile mintii mele nevrotice: casa curata, mancare pe saturate, bautura cat sa ne veselim, gandurile asezate, planuri pentru diseara dar si pentru la anul.

Ce-am vrut de la 2011...s-a cam intamplat. Am intrat in anul ce tocmai trece confuza si destul de irascibila. Cand am inceput sa ma incred in mine, in ce vreau, in ce stiu, in ce pot...lucrurile au devenit limpezi.

Acum, pentru prima oara in viata mea, nu ma mai sperie viitorul. Nu sunt euforica (am mai spus asta) dar sunt "precisa" (ca marmota din reclama) .

Am invatat ca TOATE dorintele ni se implinesc, doar ca nu prea stim noi ce sa ne dorim. De cate ori am trecut printr-un moment urat (au cam fost si din astea) am invatat sa-mi constientizez vina, sa-mi admit in primul rand greseala MEA si sa imi asum consecintele. Cea mai importanta decizie a lui 2011 a fost sa fiu sincera, in tot, in toate, indiferent ce. Sa nu mai fac implozii, sa ma iubesc pe mine, sa nu accept aproape nici un compromis si sa admit ca uneori narcisismul e bun.

Nu cred in perfectiune dar asta nu inseamna ca nu pot sa construiesc perfectiunea momentului.

In 2012 imi propun sa invat sa CRED. Asta-mi cam lipseste in momentul de fata :)

Am renuntat la fumat, asadar in 2012 vreau sa "plesnesc de sanatate", sa invat sa fac galop (cu calul - si sa stapanesc situatia) , sa termin cu bine scoala, sa-mi mearga la fel de bine la job, sa cunosc oameni multi si frumosi, iar daca toate dorintele se implinesc la finele lui 2012 as vrea sa am un cal (sau o iapa) ...

Suna bine nu?

Mi-am dat seama ca sunt caracterizata aproape total de cuvintele "eu vreau". Nu prea am exemple de data in care "eu vreau-ul" sa nu se conformeze... E o afirmatie destul de orgolioasa insa pentru mine aceste "dorinte" sunt de fapt ca niste obstacole intr-o cursa de calarie pe care TREBUIE sa le sar si nu oricum: frumos, elegant, intr-un timp perfect. Pe scurt ; eu vreau-ul pentru mine inseamna evolutie.

Va doresc un 2012 in care sa VRETI !

Iarasi Craciunul

Mai oameni buni, mi-am propus sa spun si eu cateva cuvinte, cu si despre Craciun, asa cum v-am obisnuit an de an. Macar sa va spun daca sunt in "spiritul" sau nu sunt in..."spiritul" .
Dar, (ca tot nu-i bine a incepe cu dar, inafara de sezonul cand "dar"-ul e faimos) mi-au trecut prin...minte, maini si taste atat de multi reni, mosi, oameni de zapada, brazi, cadouri, fericiri, bucurii, suflete si magie ... incat alte mele (proprii si personale) zau daca le pot mentiona intr-un ALTFEL de mod.
M-am straduit sa fiu originala si sa "zic din condei" de fiecare data altfel sa nu ma repet sa pun magiile cu renii si mosii cu brazii sau zapezile cu spiridusii...combinatii si amestecuri care mai de care mai ciudate... E bine! La finalul fiecarei zile zambesc totusi. Ceea ce pentru mine e... WOW!
Se apropie de noi, cu pasi repezi, inca un Craciun... N-am cum sa fiu generoasa in sentimente pentru ca (nici anul acesta) nu ajung acasa, la ai mei, acolo unde sarmalele miros a fericire si bradul (ecologic) ne strange pe toti in jurul lui. Ori, daca n-ajung la ai mei, parca nu e Craciun. Sa nu se simta jigniti nici Craciunul, nici ceilalti oameni dragi, dar asa functionez eu si mintea mea neascultatoare...
Ca vorbe venite din suflet va voi spune urmatoarele: desi nu sunt nerabdatoare, sunt multumita ; desi nu sunt extaziata, sunt impacata ; desi sunt obosita, sunt fericita ; desi muncesc mult , o fac cu drag ; desi stau acasa (in Bucu), stau totusi in familie , desi nu simt magie, simt iubire, desi nu ma simt mai batrana, ma simt mai inteleapta, desi nu mai sunt un copil, ma simt ca un copil si-am sa-l astept pe Mosul desi nu prea mai cred in el :)
Asadar, ca o concluzie, imi lipsesc luminitele si magia si efervescenta rudolfiana, insa ma simt mult mai bine conturata, ca om cu personalitate, puternic, care daca vrea sa...doarma, doarme :) Si care...zambeste mult mai mult desi nu se lauda c-o face :)

Va doresc un altfel de Craciun, ca sa vedezi si voi ca "altfel" e bine!

Despre rai si iad

Cand eram mica...credeam ca daca vorbesc urat, spun prostii, fur, sau ma bat cu sora-mea o sa "merg in iad".
Problema mea era de fapt ca atunci cand faci un lucru urat de care crezi ca stii "doar tu" , te vede Dumnezeu si o sa-ti ceara socoteala...in viata de apoi.
Ma intrebam adesea despre "Cine altcineva" ne vede cand facem lucruri rele?

Am invatat apoi despre CONSTIINTA!

Putem sa evadam oriunde, putem sa stam in cel mai ascuns colt de suflet dar nu putem sa ne ascundem de propria constiinta....
Ori, umanitatea presupune (asta mi se pare mie necesar) un dram de constiinta.

Iar din acest motiv, mi-am promis sa nu mint niciodata.

Si-am inceput cu mine.
Pe mine n-am sa ma mint niciodata, de mine n-a sa ma ascund niciodata

13 ceasuri rele

Se spune ca marti sunt 3 ceasuri rele. Toate odata sau fiecare separat.
(Nu luati in seama jocurile de cuvinte pe care nu le intelegeti. Sunt prea destepte)

Nu sunt eu superstitioasa, dar de cate ori imi aduc aminte de astfel de zicale...parca se si implinesc. Astazi, mi-am adus aminte. Apoi am realizat ca e si 13.
Am si-un motan negru acasa, dar el e motivul pentru care nu cred in superstitii.

Insa pana acum nu-mi place deloc ziua de azi! Ceasurile nu sunt chiar rele, insa sunt acre. 13 nu aduce ghinion, insa miroase a tristete.
Si oricat de mult incerc sa-mi lipesc cu banda adeziva colturile gurii de urechi, sa fiu zen, sa rad cel mai mult din lume chiar daca nu-mi sunt intelese glumele...cand imi vad ochii pe un site de stiri ca niste imbecili au ucis un tigru pentru ca erau prea dobitoci sa-l tranchilizeze...mi se face o sila de tarisoara asta...
Apoi mai primesc inca vreo doua-trei vesti proaste, despre care nu va spui' da' tre' sa ma credeti pe cuvant.
Stau ascunsa-n laptopul meu cu crocodilu' din ou kinder si tot incerc sa vad culori mai multe si mai bune....

Ori...ziua inca nu s-a dus :(

D'ale prostiei

M-am prins cam cum sta treaba cu prostia si cu riscul de-a supara pe unii sau altii, o voi spune: prostii exista pentru ca noi ii incurajam si ii sustinem!
Iar cand zic noi, ma refer implicit si la mine :) cum altfel?

Ieri, m-a sunat o domnisoara de la Reiffeisen, sau cel putin asa am inteles eu, in febra muncii. Am rugat-o sa ma sune azi, pentru ca nu aveam timp nici sa respir.
A fost foarte ferma, a reveni azi, exact la ora solictata de mine. Bon, pana aici totul "in regula"(retineti "in regula", pentru ca eu l-am auzit de cel putin 100 de ori in 10 minute).
Desi imi amintea de naratoarea de la "teleenciclopedia" facand sex cu "masina de spalat traieste mai mult cu calgon" am hotarat totusi sa ii ascult poezia, asta din respect pentru perioada mea de telemarketing. Ah, si pentru ca aveam senzatia ca daca ii intrerup poezia/discursul, o pun in ceata totala ; ramanea cu cate un "aaaaaaaaaaaaaaaaaaaa" si vreo 5 balbe de cate ori ii puneam o intrebare...
Dupa o luuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuungaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa conversatie greoaie pe care m-am straduit din toti neuronii sa o pricep...am dedus ca vrea sa-mi vanda "promotional, special si in exclusivitate" o asigurare de viata. Asta ar fi fost o situatie convenabila pentru ea daca ar fi nimerit sa vorbeasca cu cineva strain de promotii, publicitate, telemarketing sau VANZARI in toata splendoarea lor.
Surprinzator dar "promotia" mi-a suras pentru ca era la un pret decent si na...m-am gandit, acum ca nu mai fumez, ce-ar fi daca mi-as asigura viata in caz de accident rutier :))) Am zis ca-i cumpar produsul, dar am rugat-o sa-mi trimita "termenii si conditiile" prin email inainte sa-mi dau acordul final...
O nebunie! Am bagat-o total in ceata! Nu intelegea cum de "nu ii dau acordul la telefon ca mai apoi sa primesc prin posta contractul" pentru ca "cu siguranta nu voi avea nici o obiectie atunci cand primesc contractul prin posta", deoarece "am sa regasesc in contract, atunci cand vine prin posta, toate detaliile mentionate de ea la telefon".

Domnisoara, i-am spus eu, ca sa fiu MAI EXPLICITA: NU IMI DAU ACORDUL FINAL pana nu citesc termenii si conditiile din CONTRACTUL PRIMIT PE EMAIL!

Dezamagita, mi-a cerut adresa de email.
Si....nu am primit inca nici un contract :)

Ca...as fi cumparat...pe bune :)

Uite asa sustin eu prostii! Pentru ca ... daca as suna la banca si i-as face reclamatie, as lasa o persoana fara job de sarbatori. Si mi-e mila. Si nu sun. Dar ea, din pacate, o sa mai sune. La fel de proasta, la fel de balbaita, la fel de neprofesionista...

Echilibru si inca ceva

Am avut o noua revelatie despre echilibrul vietii, de fapt despre balanta vietii care se echilibreaza mai devreme sau mai tarziu...
Propovaduiam spirala existentiala si faptul ca ne invartim intr-un cerc pervers pana invatam atat de bine traseul incat ori ne oprim ori il schimbam. De cate ori vorbeam despre acest lucru o faceam constienta si increzatoare in experientele mele trecute, insa aceasta noua revelatie mi-a dat de gandit...

Din pacate...prea putini ajung atat de constienti incat sa VADA si sa SIMTA altceva decat rutina si monotonia unui trai deja impregnat genetic.
Eu, de cand ma stiu, am vrut parca sa contrazic orice teorie s-ar fi emis despre mine. Mai intai am vrut sa-mi contrazic parintii si sa le impun ca orice predictii ar vrea sa faca in ceea ce ma priveste s-ar insela. Am trait o copilarie si o adolescena alergand intre polii imaginari ai mintii mele... Daca eu credeam ca sunt privita ca un copil cuminte deveneam brusc opusul total. Sau desteapta, sau proasta, sau matura sau imatura, sau credula, sau jucausa...
Apoi am devenit atata de imprevizibila incat nici macar eu nu-mi ghiceam urmatoarele miscari.
Astazi, incerc sa ma scot putin din context, sa nu tin seama doar de mine si sa las unele lucruri in seama universului.
Anumite zicale nu exista doar de dragul metaforei: "timpul le rezolva pe toate" , "nimic nu este intamplator", "viata echilibreaza mereu balanta", "toate la momentul potrivit" si asa mai departe. Nu putem controla totul, iar pentr mine aceasta afirmatie este inca in fasa, asadar, va rog sa-mi admirati determinarea :)

Am trait "rezolvarile timpului" si cred in ele, am vazut cu "balanta s-a echilibrat" si m-am minunat, ramane sa experimentez "momentul potrivit" si sa constientizez sufleteste ca "nimic nu este intamplator"...

Iar...cand o voi face...am sa strig in gura mare, ca de obicei.

Tot-tot!

Ma ambitionez sa numar pana la 11 (cel putin) de fiecare data cand simt nevoia sa cedez primului impuls. Am auzit/citit eu pe undeva c-asa ar fi bine :) Cu atat mai mult cu cat sunt un mic vulcan a carui lava e si veninoasa nu doar incinsa :)
Dar cand stiu ca stiu si stiu ce stiu ? Chiar si atunci!
Aproape de fiecare data cand mi-am ascultat instinctul acesta m-a indrumat corect. Doar ca mi-e lene sa-l "Activez". Si de fiecare data (fara exceptie) instinctul meu a avut dreptate sa ma avertizeze/atentioneze despre oamenii din jurul meu. O prima impresie nu a suferit mari modificari, indiferent daca era o prima impresie buna sau rea :) Pentru ca pot!
N-am chef sa filosofez sau sa spun lucruri multe acum. Ma bucur de cateva propozitii pe care doar eu le inteleg.
Asadar nu va asteptati la normalitate sau logica. Dar fiti cu ochii in patru :) pentru ca sunt mai imprevizibila decat vremea. Si tot eu stiu sa transform acest lucru intr-un atuu.
din nou...pentru ca pot!


P.S. m-a intrebat cineva mai demult care este cuvantul meu preferat... Cuvantul meu preferat este: CUVANT. Curata nebunie nu-i asa?

O data ...sau odata?

Ce-mi placeau primaverile cu snur de martisor la maini...cu dorinte care ma tineau in suspans un an de zile iar apoi cand deveau realitate credeam si credeam si credeam mult in ele....

Ce-mi placeau diminetile luuuuuuungi cu treziri lente si zeci de imbratisari si cuvinte...lenese, somnoroase, mirosind a puf de perna si "a somnic"...

Ce-mi placea lumea cu piedestale in care ORIUNDE calcam eram sigura ca nu-mi voi fractura glezna...eram acolo sus, sus, sus...

Ce-mi placeau zurgalaii sau luminitele care anuntau Craciunul...

Imi placea tot craciunul, fiecare zi cu ger, fiecare fulg de nea, fiecare stea ascunsa intre zeci de nori...

cand toate ideile mele erau frumoase
toate cuvintele mele erau mari
toate dorintele mele erau realizabile
toate tresaririle mele erau importante

Ale mele toate erau odata: tabieturi matinale, plimbari in parc, role, patine, pictura, perne de plus, betisoare parfumate, lumanari, sampanie, branza, teatru.....

Ce-mi placea lumea pe care credeam ca pot sa o construiesc... Ce-mi mai placea muzica fiecarei stari de spirit...

Ce-mi mai placeau lungile discutii, filosofari, povestioare, statul degeaba la telefon...excursiile pe nepusa masa, picnicuri in parc, surprize uracioase...

Ce-mi mai placea atentia :) E corect spus asa. Intotdeauna mi-a placut sa fiu pe PRIMUL loc, eu prima! Si eu O SINGURA DATA :)

acum...nu-mi mai place nimic...

nu, nimic :) vid , daca vreti :) sau cenusa?

pro sau contra?

Un subiect destul de controversat in ultimul timp (de fapt in ultimii zeci de ani, dar, eu vorbesc despre facebook, in ultimele cateva luni) : avortul...
Ok, nu sunt in cunostinta de cauza, dar am dreptul sa-mi spun si eu parerea nu-i asa?

Se promoveaza cateva filmulete si imagini chiar (mie mi se par groaznice)..., in care se spune "nu avortului" pentru ca...uite ce se intampla de fapt... (vezi Doamne, vor sa informeze "mamicile")

Hai sa fim sinceri? Cum altfel :) Exista cateva subiecte delicate despre care nimeni nu vorbeste de teama prejudecatilor celorlalti. Mie nu mi-e teama de prejudecati...ghinion!
Ce ati prefera? Sa aduceti un copil pe lume, intr-o lume urata, saraca, murdara, corupta, fara sa fiti pregatiti pentru asta?
Chiar zilele trecute am vazut o campanie (tare misto, daca ma intrebati pe mine) despre "un copil dorit e un copil fericit - folositi metode contraceptive!" As putea sa scriu inca 200 de pagini cu motive COERENTE si REALE pentru care trebuie sa folosim contraceptive si sa facem copii DE COMUN ACORD (ma refer la cuplul creator :p) atunci cand suntem pregatiti, etc, etc....dar voi fi acuzata ca sunt impotriva procreatiei... Asa este, nu ma incanta cu nimic idea de perpetuare a speciei, dar asta e o alta poveste si-o vom dezbate alta data (promit).

Acum vorbim despre cazurile (stupide si nefericite) in care apare..."miracolul" vietii, pe nepusa masa, fara sa existe un plan sau o sustinere financiara. De cele mai multe ori asa se intampla... Ori nu s-au protejat, ori sunt prea tineri, ori amandoua...ori prostanaci...
Ei bine, in aceste situatii facem propaganda pro viata catre tanara mamica?DE CE? Vreau un motiv bun, altul decat "e crima". Pentru ca argumentul "e crima" pot sa-l aplic pentru orice forma de viata, ORICARE dintre celulele VII din discutie, aici chiar si firele de par pe care le smulgem cu ceara in sesiunile de epilare. Nu, nu sunt insensibila, doar ca nu cred ca e cazul sa ne pripim cu acuzatiile de crima.

Sa fim seriosi, sa cugetam nitel, sa cautam sa ne folosim dramul de inteligenta cu care am fost inzestrati si sa dam ocazia unei decizii fara prejudecati: fiecare femeie poate sa decida CE isi doreste intr-o asemenea situatie!
Repet, ma inclin in fata campaniei realizata de farmacia.... (imi scapa numele) : "un copil dorit e un copil fericit" , iar eu as adauga: "si e plina lumea de nefericiti faimosi!"

eco

Cu mine...e mai greu pana ma pornesti, sau pana ma pornesc...apoi (dooh!) extremismul ce-mi curge prin vene isi face singur treaba.
Asa si cu apucaturile eco friendly, healthy, din ultimul timp.... Mai greu a fost pana am racit si am ajuns in halul in care sa nu-mi pot aprinde o tigara... Apoi m-am luptat cu boala, o zi, doua , trei, 5... apoi a trecut o saptamana iar eu nu fumasem deloc....
Hmmm ce bine suna! Acum sunt bantuita de tot felul de porniri detoxifiante! Ma spal pe dinti de 5 ori pe zi, vezi Doamne cata nicotina am acumulat in cei...multi...ani de fumat?!?
Dar daca tot nu mai fumez...cum ar fi sa ma apuc sa fac miscare...sa-mi detoxific plamanii? Pai si daca fac miscare, nu mai bine o fac profesionist?
Gata, imi pasa TOT ce mananc, tot ce BEAU, natural, organic, etc... Hai sa nu mai beau nici macar cafea, hai sa caut surse de vitamine...
everything is holistic now....
Sunt un om chibzuit...in rest, chiar imi fac datoria, sunt si ecologista (atat cat trebuie, atat cat pot), imi pasa de planeta asta dar fanatica n-am ajuns inca...

Pana sa ma las de fumat...

nasol...

am racit...
Pariasem cu mine ca anul acesta nu ma prinde nici o epidemie...M-am indopat cu echinacea, m-am infofolit cu 7 cojoace si 3 caciuli...degeaba!
Si cand pierzi un pariu cu tine insati e foarte agasant!

Am uitat ce inseamna sa bolesti, sa-ti simti capul greu, nasul curgand non-stop...ce mai...tot tacamul unei raceli grandioase si deloc gratioase...
Si, cum scorpia nu se dezice, imaginati-va ce inseamna sa ai o scorpie beteaga...acasa :) Care musca si inteapa :) intrebati-l pe Costin , hahaha!
Rasul e virtual desigur pentru ca in realitate sunt un mic monstrulet si ma auto-detest! Nu-mi mai simt gandurile in cap si Doamne, cata nevoie am sa scriu acum!
Obosesc mai ceva ca o bunicuta de 90 de ani si, bineinteles, e enervant sa nu-ti stapanesti propriile maini si picioare...
N-am mai fumat o tigara decenta de vineri...de fapt am fumat sambata dar m-a ars atat de tare pe piept incat ma gandeam ca e aghiasma sau tamaie, iar eu, fata aia mica, cucuveaua din Exorcistul.
Poate reusesc sa renunt de tot la viciul asta... poate...

Vroiam sa mai spun cate ceva, dar mi-am pierdut sirul ideilor (si asta e unul dintre efecte), asa ca...
raman in bula mea de plastic, eu si fanteziile mele bolnave :)