Totul si nimic

Eu nu prea stiu sa ma exprim altfel decat in scris... Si din toate lucrurile pe care stiu sa le fac, parca scrisul este bucata cu cel mai mult suflet. Pentru ca mi-am educat mintea sa explodeze doar atunci cand imi astern gandurile.
Am promis ca nu ma cenzurez, ca am sa scriu ce simt, cand simt, cum simt, fara sa tin cont de parerile celorlalti.
Stiti momentele acelea atat de bune, de fericite, de frumoase, incat nu te poti abtine sa nu crezi ca este totul un basm, un vis, poate ca visezi, ii vezi cumva finalul doar ca nu vrei sa-l admiti? Ei bine, asa ma simt si eu in acest moment. Ca si cum mi-ar fi scapat printre degete dramul de euforie, m-as fi regasit pe mine (cea rece si moarta) dar nu ma simt completa.
Odata cu euforia mi-am pierdut abilitatea de a crede, de a simti, de a spera, de a incerca. Dar nici nu sunt trista, nu plang, nu ma doare. Pur si simplu e un vid. Nu e nimic bun dar nu e nici nimic rau. E nimic. Atat!
Cateodata fulgera un gand de a spera, a incerca, a crede, a vedea. Apoi, asemeni fulgerului...dispare precum lumina ce l-a propulsat.

Nu cred in minciuna, dar nici in adevar.
Mi s-a imbolnavit mintea? Am gandit atat de mult incat am ajuns sa imi pierd toate gandurile?

Nu cred in iertare, nu cer sa fiu iertata, nu pot sa iert.
Exista o limita a fiintei umane peste care nu se poate trece? Sau exista pur si simplu un punct asupra caruia nu te mai poti intoarce?

Nu cred in speranta, nu mai sper si nu vreau sa se mai spere.
Daca speranta moare ultima, de unde stim cand a murit de tot? Iar daca printr-un miracol aflu despre moartea ei, ce ramane in jur?

Nu cred in sinceritate, nu vreau sa fiu sincera, nu vad oameni sinceri!
Aveam senzatia ca iubirea, speranta si melancolia sunt ca niste mucuri de tigara, candva fumate. Ramasese sinceritatea, acest argument imbatabil. Dar... este o iluzie.

Nu cred in durere...nu vreau sa o provoc si n-as incerca sa o ating!
Cred ca de fapt suntem vulnerabili atata timp cat mintea noastra e masochista. Durerea nu exista.

Fericire...fericirea? Ce vreti sa va spun? Pot eu sa va iau sinceritatea, frumusetea, speranta, sa va spun ca nu exista fericirea?
Dintr-ale mele cugetari admit cu tarie ca totul este portionat. Primim bucati de viata asemeni feliilor de tort. Optam pentru a ne inbuiba cu egoism pana ajungem la voma.

Si-atunci? Cu cine-as putea sa imi impart voma? Parerile de rau, regretele, iluziile, singuratatea, convingerea ca totul si nimic sunt iluzii ale unei minti bolnave.



Cat despre mine...nu ma luati in seama. E-n firea mea sa ma joc cu oamenii si cu vorbele :)