Armura

Nu stiu ce e mai obositor. Sa fii intr-atat de terifiat de suferinta sau sa fii vesnic in garda cu scutul protector ridicat.
Sa ai o rana vesnic deschisa pe care incerci cu disperare sa o aduci macar in stadiul de cicatrizare sau sa suporti greutatea unei armuri permanente...
Frica este motivul sau cauza celor mai multe aripi frante. Ne e teama sa visam, sa decidem, sa traim, sa renuntam, sa nu renuntam. Ne e frica de durere, de ceilalti, de minciuna, de moarte, de viata, de intuneric, de lumina.
Atunci, mintea noastra isi tese un cocon protector si se baricadeaza inauntru. Cu trup si desigur...suflet. E cald si bine in coconul propriu...Impenetrabil. Dar pana cand?

Unii se arunca orbeste in bratele vietii fara sa tina cont de nimeni si nimic. Mor incercand, iar ceilalti ii martirizeaza si le admira vesnic curajul.
Altii slavesc monotonia si in simplitatea existentei lor totul pare roz. Se bucura aparent de o viata frumoasa. Atat cat sa nu depaseasca anumite bariere. A aparut chiar si o cultura a celor "multumiti cu putin".
Ok, dar cei ce nu fac parte din nici o extrema?
Scriam mai demult despre "mijlocul lui nicaieri" iar de atunci m-am ferit atat de tare sa fiu in mijloc incat am fost mereu la cate o extremitate. Ba alba, ba neagra, niciodata gri.

Insa, uneori, indiferent cat de bine antrenati suntem, fie armura, fie coconul, devin incomode.

Atunci ce?

Extreme, dependenta si alte imposibilitati

Ce ti-e si cu personalitatea asta. Ai senzatia ca poti sa o dresezi? Cred ca sunt de luat in considerare atat de multi factori incat nu se pune problema de ambitie.
Stiati ca un dependent de alcool sau de droguri este subjugat de aceasta dependenta pe viata? Nu se poate sa fi trecut 5 ani, sau 15 ani de la ultimul pahar si sa iti poti controla pornirile. Pentru ca undeva in creierul dependentului (organ defect de altfel) se produce un scurt-circuit " aha, ai cedat" si nu te mai poti opri.
Asa si cu personalitatea... o mascam, o antrenam, o dresam, incercam sa o tinem sub control dar adevarata ei esenta va fi unica si nu o putem modifica niciodata. Nu cred nici macar ca putem aduce imbunatatiri. Cred ca de fapt totul este o masca a unui auto-control bine exersat. Exista oameni capabili sa se controleze si exista oameni slabi, incapabili.
Oamenii acestia din urma, cei incapabili, sunt deseori si cei viciosi.

Dar... ce obtii in urma unui control desavarsit asupra entitatii tale? Sunt capabila sa simt, sa nu simt, sa rad, sa nu rad, sa vad sau sa nu vad, am ajuns sa-mi tratez sufletul ca un fel de computer care raspunde unor comenzi matematice?
Suntem niste forme vii intr-o continua alergare dupa stimulente ale sufletului? Suntem sclavii sentimentelor?
Exista posibilitatea ca in urma unui exercitiu mult prea zelos de a-ti stapani emotiile...sa le ... pierzi pur si simplu?
Pot oare sa devin un om lipsit de emotii, de trairi, sa ma compun din ganduri ? Ori, poate dupa niste ani asimilati am nevoie de stimuli mult mai puternici?
Doamne, uneori imi urasc pragmatismul. Evident, il duc la extreme incercand sa justific pana si un suras.

Despre mine, (pana acum nu am facut decat sa insir aberatii ale unei minti in delir) pot afirma cu certitudine ca ma ma cunosc. Nu exista cale de mijloc. Ma vad cuprinsa de o avalansa de sentimente pe care le voi consuma fara oprire pana la epuizare sau ma vad fiind egalul unei pietre. Pot sa simt totul sau pot sa nu simt nimic. Si oricat de bine as fi invatat sa ma controlez, sa ma subjug, sa ma educ, ma vad cu totul si cu totul incapabila sa CUNOSC acel mic detaliu al trecerii DE la ...o stare la cealalta.

N-am ajuns la nici o concluzie veritabila...va pot spune doar ca eu cred in dependenta, traiesc la extreme si ador provocarile imposibile :)