Dincolo de Crăciun

Deși sunt demenți din aproape orice unghi i-ai privi, oamenii ăștia ai mei au știut să facă un lucru bine: să pună suflet în sărbători.
Vorbesc despre familionul meu de sicilieni. Care n-ați apucat să-mi citiți postările mai vechi, trebuie să știți că n-am origini mafiote, însă ai mei sunt departe de stereotipul ardelean molcom. La mine în familie vorbim mult, dacă se poate toți în același timp și fiecare cu mai mult patos. Personalități puternice, orgolii mari, răbdare puțină, înspre deloc.
N-am o familie numeroasă și nici nu suntem lipiți unii de alții. Suntem noi 4, mama, tata, eu și aia mică. Am fost crescute departe de spiritul de turmă, nu ni s-au dat niciodată exemple de genul "uite-l pe cutărescu" ci am fost mai degrabă stimulate să ne uităm în grădina proprie.
Dacă e ceva ce-mi place mult la familia mea și aș vrea musai să transmit mai departe, cand o fi cazul, în viitoarea mea familie, ar fi excepțiile acestea de sărbători. Ai mei nu sunt oameni religioși, evident nici noi, puii, n-am moștenit direcția asta. Însă au reușit să ne bage în cap ideea că sărbătorile sunt momentele alea în care (vrei nu vrei) trebuie să petreci timp cu oamenii tăi. Nu așteptam sărbătorile pentru că începe dezmățul de după post, pentru că putem să ne îmbuibăm cu bunătăți sau pentru că dormim mai mult datorită vacanțelor. Sărbătorile însemnau timp cu familia. Și, cum ne-cum, mereu a fost frumos timpul acesta.
Există două reguli: masa în familie și cadourile pentru cei dragi.

Țin minte, acum o mie de ani, adolescentă hormonală cum eram, n-aveam niciun chef să mă trezesc în ziua de Paște să iau micul dejun cu ai mei și să ciocnesc ouă.Evident că n-am fost menajată și am fost adusă de "o aripă" până la masă. Mama trebuia să pozeze duelul ciocnitului de ouă dintre mine și soră-mea, iar eu n-aveam niciun chef să "mă conformez stereotipului". Și după vreo câteva rugăminți din partea maică-mii de a zâmbi la poză, îmi șuieră tata printre dinți, pe tonul ăla de care dacă n-asculți - o faci pe cont propriu: "Șezi la masă și râzi la poză că jar mănânci!"
Apoi dacă-i musai...bucuros. :) Avem și azi pozele și se vede clar atitudinea constructivă. Pentru că am început evident să râd.

După câțiva ani și niște creier în plus, mi-am dat seama că nu mulți oameni se bucură de ceea ce am eu. Majoritatea încearcă să respecte niște stereotipuri văzute la TV, să transmită niște tradiții în care nu mai cred sau să smulgă niște sentimente care nu mai există. În casa alor mei sărbătorile au existat pentru că fiecare dintre noi ni le-am dorit. Cu atât mai mult cu cât în ultimii...mulți ani, Craciunul a fost momentul reuniunii familiei.
Bradul se împodobește întotdeauna pe în ajunul Crăciunului, nu mai devreme (nu înțeleg de ce naiba avem brazi împodobiți de la începutul lui decembrie?) și la "ritual" iau parte cam toți. Dar, n-a fost nimic impus, a venit natural. Tata punea bradul în suport, eu aveam vreo două-trei ornamente favorite pe care le voiam musai așezate nu-știu-cum, soră-mea la fel, mama e cu CTC-ul estetic și tata are fixație cu luminițele. Deci...muncă de echipă.
"Bunătățile" tradiționale se prepară tot în echipă. Și nu pentru că ar avea careva vreo datorie să gătească, ci pentru că avem gusturi diferite la mâncare și fiecare vrea câte ceva anume. Evident că mama e bucătarul-șef-coordonator și ea stabilește meniul, dar...e mai amuzant când fiecare mormăie ceva sau (fără excepție) se iscă vreo ceartă pentru că cutare și-a dat cu părerea despre oala celuilalt. Norocul nostru e că stăm bine la capitolul sarcasm și că ne plac duelurile ironice.

La fel de natural și fără nicio ceremonie ne așezăm la masă și facem "schimbul" de cadouri. E timpul nostru. Momentele în care chiar contează să-ți vezi omul drag fericit. Nu pentru că "moșul" a fost generos sau pentru că are burta plină de sarmale, ci pentru că tu, omul lui drag, ești acolo.

Recunosc, mi-e dor de Crăciunul meu și-al lor. Iar acum sunt plângăcioasă și alintată pentru că nu i-am văzut de ceva vreme și pentru că, atunci când sunt acolo mă fac să mă simt cel mai important om de pe planetă. Că de fapt...cam asta înseamnă familie, să te iubească oricum și oriunde-ai fi.

Un moment

Tot încerc să-mi adun puțin gândurile și să le lipesc într-un articol coerent. Adevărul e că, în ultimele săptămâni, mi-am impus eu mie să nu gândesc și să nu analizez prea mult, din dorința de-a nu mă auto-sabota inconștient.
Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, suntem în sezonul ăla fericit în care ne vindem până și sufletele ca să demonstrăm cât de comerciale au devenit sărbătorile. Ori eu, spiriduș de fabricat cuvinte, stau dincolo de monitor și compun cuvinte frumoase ce vă face pe voi să credeți că de Crăciun totu-i magic, că există Moș Crăciun și musai are costum roșu, barbă alba și un ren bețiv dar drăgălaș. Nu că nu mi-aș iubi meseria, o ador, însă...la finalul campaniilor de Crăciun mă simt atât de scârbită de toate poveștile bine periate...încât...chiar mă aștept să găsesc niște...liniște profundă pe care să n-o împart cu nimeni. Pentru mine sărbătorile înseamnă altceva. Complet altceva, dar, în fine, nu dezbat asta acum, poate - daca voi avea timp - într-un alt articol.

Așadar, n-am avut timp de cuvinte gândite, de revelații sau alte alea. Și nici nevoie n-am prea avut, ca să fiu sinceră. Pentru că este incredibil de bine ca după un maraton de agitație și trăiri și lecții, să te lăfăi într-o lene cruntă, măcar o perioadă. Așa că m-am abținut de la orice și (în timpul meu liber) am recuperat somnul, am recuperat seriale, am recuperat pagini necitite de cărți și altele ce mă privesc numai și numai pe mine :)

O singură chestie țin musai s-o menționez. O conștientizare a stării mele prezente. Veneam spre birou, în singura zi cu fulgi mari de anul ăsta. Mi-am dorit tare mult să ningă, aștept zăpada ca un copchil răzgâiat, așa că în dimineața respectivă - cu riscul de-a întârzia - mă tot opream în mijlocul trotuarului și pozam fulgii sau pur și simplu îi admiram. Era gri cerul, acelaș trafic bucureștean infernal, aceeași oameni mereu posaci care merg cu capul în pământ (habar n-am de ce), însă mie mi se părea că e cea mai frumoasă zi. Vocea aia rațională din mine mi-a spus "Știi că asta-i poeta din tine care te face să vezi totul magic și siropos, nu-i așa ?". Și m-a supărat puțin gândul ăsta atât de pragmatic pentru că am făcut așa o...retrospectivă - în câteva secunde - și i-am răspuns: "Măi, dar tu știi că eu azi, acum, aici chiar sunt bine?Nu orgasmic de fericită dar nici depresiv de tristă. Mi-e bine pur și simplu."

Și, mai târziu, în același loc sacru de meditație în care mă retrăgeam să-mi trăiesc atacurile de panică sau să-mi refac machiajul după ce dădeam apă la șoareci pe ascuns (adică la baie, normal),mi-am dat seama că mă aflu FIX în momentul de care întrebam acum ceva mai mult timp. Pentru că nu o dată m-am trezit cu fruntea-n palme întrebându-mă CÂND, când, când, o să-mi pot spune, eu, mie, sincer-sincer că trăiesc clipa prezentă fără absolut nimic de reproșat/schimbat/modificat?
Și a fost atunci. În ziua cu fulgi mari. Am realizat că nici dacă aș vrea să găsesc probleme n-aș putea. Evident, din evoluție nu ne oprim niciodată, însă, analizându-mi confortul emoțional, rațional sau cum mai vreți voi, al momentului, am decretat că sunt bine. Și n-am nevoie de cuvinte mari ca să exprim acel bine.

Am nevoie doar să fiu bine în continuare :)

Iarasi Craciunul

Mai oameni buni, mi-am propus sa spun si eu cateva cuvinte, cu si despre Craciun, asa cum v-am obisnuit an de an. Macar sa va spun daca sunt in "spiritul" sau nu sunt in..."spiritul" .
Dar, (ca tot nu-i bine a incepe cu dar, inafara de sezonul cand "dar"-ul e faimos) mi-au trecut prin...minte, maini si taste atat de multi reni, mosi, oameni de zapada, brazi, cadouri, fericiri, bucurii, suflete si magie ... incat alte mele (proprii si personale) zau daca le pot mentiona intr-un ALTFEL de mod.
M-am straduit sa fiu originala si sa "zic din condei" de fiecare data altfel sa nu ma repet sa pun magiile cu renii si mosii cu brazii sau zapezile cu spiridusii...combinatii si amestecuri care mai de care mai ciudate... E bine! La finalul fiecarei zile zambesc totusi. Ceea ce pentru mine e... WOW!
Se apropie de noi, cu pasi repezi, inca un Craciun... N-am cum sa fiu generoasa in sentimente pentru ca (nici anul acesta) nu ajung acasa, la ai mei, acolo unde sarmalele miros a fericire si bradul (ecologic) ne strange pe toti in jurul lui. Ori, daca n-ajung la ai mei, parca nu e Craciun. Sa nu se simta jigniti nici Craciunul, nici ceilalti oameni dragi, dar asa functionez eu si mintea mea neascultatoare...
Ca vorbe venite din suflet va voi spune urmatoarele: desi nu sunt nerabdatoare, sunt multumita ; desi nu sunt extaziata, sunt impacata ; desi sunt obosita, sunt fericita ; desi muncesc mult , o fac cu drag ; desi stau acasa (in Bucu), stau totusi in familie , desi nu simt magie, simt iubire, desi nu ma simt mai batrana, ma simt mai inteleapta, desi nu mai sunt un copil, ma simt ca un copil si-am sa-l astept pe Mosul desi nu prea mai cred in el :)
Asadar, ca o concluzie, imi lipsesc luminitele si magia si efervescenta rudolfiana, insa ma simt mult mai bine conturata, ca om cu personalitate, puternic, care daca vrea sa...doarma, doarme :) Si care...zambeste mult mai mult desi nu se lauda c-o face :)

Va doresc un altfel de Craciun, ca sa vedezi si voi ca "altfel" e bine!

D'ale Craciunului

Ce-am apucat sa scriu inainte de ... :

...azi e ajunul Ajunului Craciunului :) Am luat-o razna stiu. E sezonul tuturor posibilitatilor si mai ales luna cadourilor.
Stiu ca ma laudam acum ceva vreme cu bunastarea mea spirituala, its the season to be jolly, insa n-am intrat deloc in armonia ce se presupune c-ar trebui sa ne incununeze ultimii pasi de an.
E grotesc! Bucurestiul nu mai poate fi indulcit nici de luminite, nici de brazi, nici de soarele ce se incapataneaza sa pastreze o aroma primavaratica. Aici e dementa, isterie, oamenii sunt tot mai multi, tot mai ciudati, nervosi, rai, tristi, si asa mai departe.
Nu mai exista oameni cu sufletul deschis, oameni politicosi, oameni frumosi, macar indiferenti. Nu nenica, toti iti vor capul. De parca le-ar turna cineva statuie-n centru, la kilometrul 0.
S-au impopotonat localurile, carciumile, magazinele, strazile. A fost ceva "inedit", au scos oramentele in sictir, le-au aruncat peste tot cu naturaletea mersului la toaleta, si-acum se presupune ca e o atmosfera speciala...
Ascultam colinde? Se aud undeva in fundal sub toate scrasniturile de roti, sub injuraturile din trafic, sub sirenele masinilor de politie sau salvarilor care folosesc girofarul ca pretext de trecere pe rosu.
Orice persoana cu care am interactionat mi s-a plans de oboseala, nervi, agitatie. Am pus cu totii starea pe seama finalului de an, cand toate energiile negative ies din noi.
Imi DORESC sa fie '009! Sa ingrop odata acest an in trecut, sa-l uit, sa-l blestem, sa-i schimb cifra din final! Dar nu uit totusi sa traiesc. Hibernez placut. Imi numar zilele incercand sa am activitati multiple. Si nu sunt rea!Nici nu urasc gloata furibunda care ar calca in picioare orice suflet la o "coada de cadouri pentru cei dragi, cu care sa ne petrecem sarbatorile linistite".

(...)

Cum am petrecut de fapt?

In acelasi ajun de ajun l-am internat pe Nemo. Inainte sa plecam de acasa pentru cateva zile, l-am observat pe Miaunache in multiplele-i incercari de-a urina.

Ce-a facut Nemo de Craciun? A fost in spitalul de animale, epilat pe burtica si labute... Mosul i-a usurat stapana de cateva sute de lei grei, dar si vezica (motanului) de cateva firicele buclucase de nisip. REGIM!

Ceilalti membrii ai familiei (subsemnata si jumatatea) au petrecut linistit un Craciun alaturi de familie, pe meleaguri natale, langa bradul impodobit, cu masa plina de mancaruri traditionale ardelenesti...si muuuulte cadouri.

Mosul m-a incurajat intr-ale scrisului cu un mic-mic laptop de poseta (trebuia sa ma laud).

Craciunul mi-a adus zapada, schi, oameni dragi alaturi, si un kilogram in plus. Il bifez asadar ca fiind trecut cu brio.

Ne-am intors in Bucuresti, am luat ghemotocul blanos acasa si numar orele ramase din '008.

Ultimele ramasite ale acestui an sunt poate incercari de-a smulge pareri de rau, retrospective, amintiri, sentimente, concluzii...

Ce-mi doresc eu de fapt e sa muncesc la regasirea de sine...Sa ma bucur de fiecare minut viu care mi-a fost dat, sa multumesc vietii pentru bucatile de bine, dar si pentru gramezile de rau care mi-au fost utile in cele din urma...

Daca aproape am trecut de anul infinitului fara sa simt un gust amar, inseamna ca anul perfectiunii divine ma va surprinde placut. Sper!

Sunt in pana de idei dragilor, asa ca ne...citim cu bine...la anu' :)

P.S. la sugestia publicului, blondul a devenit...nisip :P