Înapoi în peșteră

Am scris, șters și re-scris aproape zilnic. Nu am putut să rămân chitită pe un singur articol, pe o singură idee. Le am pe toate, nu se așează nici măcar una.

Mai am doar două modalități prin care îmi pot exorciza demonii: scrisul și sportul. În rest...sunt exact în momentul acela în care arunci bricheta în benzinărie. Știu ce a fost, știu ce va fi. Acum știu și teoria.

E riscant să ajungi în pragul nebuniei nemaiavând nimic de pierdut. Fără să iubești, fără să urăști, fără să-ți pese.

Știu, pentru voi n-are nicio logică ce scriu eu aici. Așa și trebuie. Are pentru mine. E scrierea mea, confesiunea mea pe care n-aveți cum s-o înțelegeți nici măcar cei ce mă cunoașteți. Și-mi pare bine. Pentru că nu mai vreau sa împart nimic și nici să fiu citită și nici înțeleasă.

Mi-aș scrie pe frunte, mare, “nu-mi pasă”, dar ar fi o ipocrizie. Îmi pasă. Ar fi orgasmic să mă fi robotizat. Dar nu-s robot, deci nu e orgasmic.

Am simțit iar azi că mă sufoc. N-aveam aer. Cunosc senzația, cunosc cauza știu cum s-o trăiesc și nu pot s-o reprim.

Așa începe orice atac de panică: te sufoci, ai frisoane, se micșorează lumea. Dar la dracu’ cu panica! De ce să-mi fie teamă? De câte ori am un moment mai fragil, în capul meu răsună următoarea întrebare: ”Care e cel mai negru scenariu?” Și, aveam un răspuns. Acum nu mai am. Mă am pe mine și curiozitatea de a merge înainte. Curiozitate, atât.

Sunt și am fost mereu sclava cuvintelor. A poeziei. Aș vrea să fie toate născute pentru mine. Să nu existe repetiție în cuvinte. Să mă îmbrac cu ele. Să îmi aparțină. Dar nu se poate. Pentru că oamenii mint. Și mint și spun aceleași cuvinte iar și iar și iar.

Așa că renunț la metaforă. Și nu mai vreau cuvinte.

De fapt, nu mai vreau nici oameni.

Nu mai vreau nimic și mi-e bine că aleg așa. Vreau în peștera mea. Eu cu mine.

Și atât.

Riscă!

Vă mai amintiți de cursanta mea de la sală, distinsa doamnă în căutare fluturi? V-am povestit despre ea aici.
Ei bine, aseară am repetat experiența.
M-a întrebat imediat după oră dacă o iau spre Universitate și dacă vreau să mergem împreună. Bineînțeles că am vrut.
Am discutat despre sală, sport, Pilates, exerciții de respirație și așa mai departe și...de la pasiunea pentru mișcare până la a-mi spune că ea este un om foarte pasional n-a fost decât un pas.
"Sunt o persoană extrem de pasională, mă dăruiesc total și...să te ferească sfântul să îmi stârnești gelozia..."
Am zâmbit și i-am spus că nu prea sunt de acord cu gelozia. Dar că, la rândul meu, pot să fiu și eu pasională și că, dacă-mi dau frâu liber, pot să ajung la trăiri foarte intense.

"Cum adică dacă-ți dai voie? Nu e ca și cum ai o telecomandă care te schimbă pe canalul pasional, ori trăiești totul cu pasiune, ori înseamnă că nu ești implicată"
I-am explicat că sunt destul de masculină în anumite privințe și că pot să fiu sau să nu fiu implicată dar să trăiesc și să savurez în același timp ceea ce mi se întâmplă.
A râs de mine și m-a întrebat dacă mă comport ca un bărbat: "Adică te poți ridica în miez de noapte și poti spune: there's no sleeping over?"
Când i-am povestit că pentru mine este instinctual să am un scut protector în aproape toate relațiile interumane m-a privit uimită : "Adică îți este frică să fii fericită?"
M-a cam deranjat afirmația ei... De câte ori trebuie să-mi recunosc fricile sau existența temerilor devin incoerentă. Am încercat să-i spun că mi se pare natural și firesc să nu-mi doresc să sufăr și să merg oricât de departe ar fi necesar pentru a preveni astfel de situații.
Se uita la mine din ce în ce mai uimită. Stăteam la o trecere de pietoni fără semafor așteptând să se facă verde pentru pietoni.
"De ce stăm noi aici?" mă întreabă.
"De vorbă" îi răspund eu și începem amândouă să râdem.
"Cristina tu vrei doar binele și fericirea fără nimic rău?"
"Păi...nu așa e normal?
"Așa ceva nu există! Trebuie să accepți că vor mai exista situații urâte, vei fi rănită, la fel cum vei mai fi și fericită...Binele există pentru că există răul și viceversa. Este un cerc vicios. Se completează. Doar prin comparație putem să le trăim și percepem cu adevărat".

M-am încăpățânat și am încercat să o conving că nu este nicio diferență între idealismul meu de a crede că putem să trăim încercând să fugim de nefericire și idealismul ei de-a crede în fluturi și că musai trebuie să cauți dragostea în oamenii pe care-i întâlnești.
Era foarte vehementă și îmi repeta la fiecare frază a mea: "Riscă și ai să vezi ce se întâmplă".

Într-un final ne-am dat seama că stăm la intrarea în Metrou de o jumătate de oră și riscam să pierdem ultimul tren. Ne-am tutuit și ne-am promis că vorbim cu o cană de cafea în față, cât de curând.

Dacă mă împrietenesc cu ea mai mult de-atât...va trebui să-i spun oare că scriu despre micile noastre discuții?

Să risc? :)

Azi, atunci si maine (lamuriri)

Episoadele povestii mele s-au consumat. Nu pot sa continui scrierile pentru ca ar insemna sa reconstruiesc din amintiri trecutul si nu asta este intentia mea. Le-am postat pentru ca le pastram de prea mult timp cu mine (la propriu si la figurat). M-am eliberat de ele, m-am dezbracat de ele, am facut pace in sfarsit cu gandurile si cu intrebarile legate de aceasta poveste. Mi s-a implinit dorinta: am avut closure. Mi-am dorit in fiecare zi sa reusesc sa inchid acest capitol. Nu din punct de vedere sentimental, ci pur si simplu sa nu mai existe intrebari care sa-mi bantuie mintea.

Atunci, acum cativa ani buni, am scris chiar si un epilog. Nu il pot posta decat pe bucati pentru ca in momentul in care il scriam eram inversunata si otravita de ganduri dureroase.

Atunci:
"Cercul s-a inchis. Mi-e usor teama de ciclicitatea vietii, de faptul ca daca persistam intr-o anumita greseala fara sa incercam macar sa o corectam ea devine un fel de simbol al nostru.
Nu pot sa trec peste acest an ca si cum n-ar fi fost, oricat as vrea. Nu pot sa pretind ca inca am 23 de ani, ca n-am experimentat agonia si extazul, ca n-am ajuns ca azi sa-mi pun intrebari de genul "ce-ar fi fost daca...?".
Azi toate zilele ce-au trecut sunt doar intamplari care ma contruiesc pe mine. Am scris cu ceva timp in urma "totul e permis in dragoste si razboi" dupa care am completat cu "ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" .Acolo am oferit franturi vagi de realitate care sa ma ajute sa-mi construiesc prezentul si sa supravietuiesc viitorului."

Acum, daca ar trebui sa vorbesc despre trecut n-as sti ce sa spun. As concluziona oarecum simplu: s-a incheiat. A fost incredibil de frumos, s-a sfarsit infiorator de dureros. Dar, nu sunt oare toate povestile la fel? Ba da.
Ce spuneam atunci despre final?

"Ai sa-mi apartii intotdeauna!"
Credeam ca minunile tin 3 zile, sau poate 3 luni?sau trei ani?
N-are rost sa gandesc matematic. Spun doar ca prea curand pasiunea a devenit una malefica.
Ne-am imbolnavit. Si la propriu si la figurat. Acel noi devenea in fiecare zi ceva mai putred. Si oricat am fi incercat noi sa-l resuscitam, socurile electrice ii daunau.
Fugeam cateva zile, apoi ma intorceam flamanda...plangand de ciuda ca am cedat. Ma intorceam fie sa-mi fac o doza soc cu "fericire" fie sa ma conving inca odata ca putrezim...putin cate putin."

Atunci credeam ca eu am fost victima. Ca mi-am daruit sufletul iar el a fost aruncat la cos. Credeam ca am trait in "luni de fiere" a lui Bruckner si ca TREBUIE sa ma razbun. Am reusit sa-mi "detoxific" mintea de sentimentele ce i le purtam convingandu-ma eu pe mine ca il urasc.

Astazi ma uit in oglinda si imi zambesc. "Cristina, ce copil tembel erai! Ai invatat sa iubesti!" Am CERUT NEBUNIE! M-am rugat si mi-am dorit cu toata puterea mintii mele de atunci sa TRAIESC nebunia. Iar el a (re)aparut in viata mea o jumatate de ora mai tarziu :) Teoretic mi s-a implinit dorinta. A fost prima mea "frunte data asfaltului"...ce rost are sa mai dezbat acest subiect?

Ajungem acum la partea cu "de ce ai dezgropat mortii Cristina?" De ce, dupa atata timp ai scris/postat despre el? Am primit mesaje, telefoane, comentarii de la oameni care erau complet confuzi: DE CE ACUM? Tanjesti dupa el? Traiesti din amintiri?
Si, cum explicatia cea mai simpla e de cele mai multe ori si cea adevarata, am sa va fac o ultima confesiune (apoi ne reintoarcem la articolele acide, filosofice, etc).

Am postat ACUM aceste scrieri vechi pentru ca le-am gasit intamplator pe un stick pe care-l purtam in portofel. Cand le-am recitit, in loc sa ma doara, m-au bucurat. Mi-au aratat ca SUNT capabila sa simt. Si, am stat destui ani amortita :)
Apoi, am mai purtat o dorinta ascunsa in mine, in toti acesti ani: vroiam sa fac pace cu omul acela. Sa vad cat de om e el, cat de om sunt eu si, in ciuda finalului...teatralo-dramatic, abia cand pui trecutul pe tapet si NU mai doare/enerveaza/inciudeaza, abia atunci "arunci bricheta in benzinarie" si pleci.
Ceea ce s-a intamplat. Si a fost bine! As putea spune fantastic, minunat, incredibil, dar cred ca "bine" e cuvantul cel mai potrivit.

Si, in cele din urma, ca sa nu ma dezic de la cele ce spun despre mine (si anume ca sunt 100% sincera) trebuie sa recunosc ca...mi-e dor de fluturi. Putini oameni reusesc sa iti umple stomacul cu fluturi, mintea cu fluturi, pleoapele cu fluturi...
Dar, dupa cum mi-a spus mie cineva, candva (cand mi-a facut bine): "take your hands off the wheel"

Am promis ca voi face asta. Si...mi-am cumparat o bratara cu un fluturas.


Deocamdata :)

Strigand la lume... (partea a- VI-a)

[...]
Alte cateva zile le-am petrecut cutreierand tara.
Nu aveam o tinta asa ca ne opream oriunde, in orice oras sau in afara oraselor, ramaneam locului cateva ore si plecam mai departe.
Detaliile nebuniei noastre insemnau alt oras, alt sarut, alte tipete de bucurie in mijlocul unei sosele necirculate.
Ne-am intalnit cu oameni prin tara, oameni care se uitau la noi mirati, vazandu-ne comunicand intr-un limbaj indescifrabil, undeva "in lumea noastra"... Faceam abstractie de orice si de oricine, eram doar noi si ne devoram fiecare suflare cu o sete nebuna.

Aceasta calatorie ne-am motivat-o ca fiind "o nebunie", de parca nu era suficienta nebunia noastra dupa o saptamana in care nu facusem nimic altceva decat sa ne drogam cu sentimente.

Gonind din loc in loc totul parea mai frumos pentru ca era remarcat si "dezbatut" in doi.
Copacii pareau vii desi erau galbeni, ceata parea o perdea a universului nostru, fiecare casa parea un camin ce ne astepta, muntii pareau adapostul sufletelor noastre, soseaua intinsa era un alt prilej de-a pluti pe muzica ca intr-o transa.

Noaptea opream cautand un loc "de dormit" (de obicei pe la prieteni, rude, amici, anuntati in ultimul moment) si povesteam celor ce ne gazduiau varianta noastra de fericire.
El parea euforic si repeta intruna ca si-a gasit sufletul pereche, eu zambeam si-l strangeam de mana.
"Ea este Victor, iubita mea" Victor era numele meu de cod. Eu, nascuta in noaptea aceea la munte, eu alta fiinta, eu renuntand la mine cea dinantea lui - eu Victor.
[...]
Eram intotdeauna mana in mana, sarutandu-ne, atingandu-ne, ca si cum am fi fortat toate ipotezele siropoase ale fiecarui inceput.

Adrenalina mea era zilnic alimentata de aceste dovezi accelerate de iubire. Imi era teama de ceea ce traiam, dar traiam atat de intens incat alungam teama cu o simpla privire a lui.
Vorbeam fara oprire, el conducea, eu povesteam, el radea, eu tipam, apoi brusc oprea masina si ramaneam minute in sir imbratisati sau ochi in ochi.

Cuvintele lui imi depaseau orice asteptare. Urla la mine ca sunt jumatatea lui perfecta. Eu taceam.
L-am lasat toate acele zile sa ma aiba, sa imi vorbeasca, sa ma savureze (dupa cum spunea) fara sa intreb sau sa afirm nimic. I-am spus doar ca eu nu stiu sa iubesc, si ca mi-e frica sa invat. 

M-a asigurat ca iubirea e cel mai frumos sentiment si ca nu am motive sa ma tem.
L-am simtit cum a intrat in mintea mea, s-a jucat putin cu gandurile mele si mi-a raspuns tuturor intrebarilor nerostite. De parca avusese discursul pregatit si memorat.

I-am spus ca inca nu cred in el, ca in iubire nu am crezut niciodata, dar ca sunt atat de coplesita de ceea ce simt fizic incat vreau sa-mi pierd ratiunea...
"ai sa dai jos acest zid...caramida dupa caramida" mi-a spus cu o seriozitate senina, ca si cum era ceva firesc de facut odata ce il am pe EL.

Ne-am intors...si a fost prima oara cand a acceptat sa ma "lase"...sa trec si pe la mine pe-acasa. Fara el adica.

Ma convertise...

Fericirea in 3 zile (partea a V-a)

Nu are cum sa tina mai mult de trei zile. Asta imi spuneam.

Am oprit orice alta activitate pana la cele mai de baza. Nu mai dormeam, nu mai mancam, nu mai mergeam la birou, nu mai treceam pe acasa, nu-mi mai schimbam hainele, preferand sa cumpar unele noi pentru fiecare seara petrecuta in casa lui.
[...]
Nici macar nu vorbeam, atingerile reprezentau totul, muzica ne intrase in timpane si o auzeam chiar si atunci cand nu canta. Ochii ne erau bolnavi de la lumina palida a lumarilor care ardeau tot timpul pe parchetul din camera... Fie ca era ziua, fie ca era noapte, izolasem totul pastrand un semi-intuneric, multe lumanari si muzica.
Eram beti unul de celalalt.

Dupa trei zile de nesomn deja nu mai stiam daca eu sunt el, sau el e eu...miroseam la fel, aveam acelasi gust, mainile mele erau in prelungirea mainilor lui, ochii mei aveau genele lui, vocea mea era setata in timpanul lui. Paharele goale erau insirate prin casa, se terminasera betisoarele parfumate, ceara topita a lumanarilor ni se lipea de talpile goale...
[...]
Am adormit intr-un final si visat ca-mi urasc viata, ca ma urasc pe mine, ca ma mint, ca nu am cum sa simt fizic atat de multa placere, ca nu sunt capabila de o asemenea perceptie extrasenzoriala din partea nimanui cu atat mai putin din partea lui.
Si totusi ... el imi citea gandurile, imi continua frazele, imi aprindea o tigara inainte sa apuc eu sa intind mana dupa ea, imi aducea un pahar de bautura exact cand incepea senzatia de sete in gatul meu [...]
La sfarsitul saptamanii ne-am trezit, plini de viata, am reusit sa ne hranim, cu altceva decat cu noi insine, am deschis fereastra, am privit cerul de toamna insorit, am respirat aerul de afara, aproape palizi de la atata intuneric dar deloc satui de ceea ce traiam.

Ne-am imbracat cu cate o pereche de jeansi rupti si cate un tricou larg, fara lenjerie intima, fara sosete, ne-am urcat in masina si-am plecat.
Nu stiam incotro, dar atata timp cat muzica ne asurzea si capul meu era lipit de umarul lui, n-ar fi contat daca ajungem la capatul pamantului.

Am oameni

...care mă iubesc. Şi eu îi iubesc pe ei.
Eu, Cristina, am astăzi mai mulţi prieteni ca oricând.
Şi aş vrea să subliniez PRIETENI. Am cunoştinţe, amici, colegi, o mulţime. Dar prieteni credeam că am foarte puţini. Pentru că...nu sunt un om sociabil. Pentru că am pretenţii mari de la prietenii mei. Pentru că odată dezamagită, nu mă mai întorci din drum.

Şi uite că aseară, de ziua mea, am fost înconjurată de prieteni. Mulţi! Îi tot număram şi mă gândeam....de unde naiba am eu atâţia oameni? Ceea ce trebuia să fie "a small birthday dinner" s-a transformat într-o "a crazy animal party" ... Adică...oameni buni, mi-am luat porţia de petreceri nebune în tinereţe (vorba aia...am o varstă) dar văd că sunt mai în vervă ca oricând.

Şi, ce mi s-a părut fascinant e că în orice direcţie mă uitam vedeam un om foarte-foarte-foarte drag! E o senzaţie ciudată pentru mine să am oameni alături şi să conştientizez în mod repetat că îi iubesc. Poate par stranii afirmaţiile mele, dar eu n-am fost un om obişnuit să traiască în gaşcă...

Am învăţat pe pielea mea că "oamenii dezamăgesc", că "nu te poţi baza pe nimeni", că "în cele mai importante momente eşti singur"... şi lista de argumente contra prietenilor ar putea continua...

Ei bine...de o vreme încoace oamenii mă vor. La început am fost panicată...acum îmi place de nu mai pot.
Ştiu că tot eu am scris cândva că, dacă arzi etape ale vieţii te vei întoarce să le traieşti pentru că nu se poate altfel. Dar nu credeam vreodată că voi mai avea energia necesară să..."golănesc" :))

Totuşi, dacă mă uit la viaţa mea din ultima lună...îmi dau seama nu numai ca AM o tonă de energie să orice, dar parcă nici nu mai concep să risipesc secunde.
Nu mă recunosc. Eu tipicara, eu obsesiv compulsiva, eu aia cu zeci de reguli, tabieturi şi fixisme...am devenit (hmmm cum să o spun...) flu-flu şi "let it be" .

Iar când vorbesc cu mine singură în oglindă şi nu-mi refuz absolut nimic, ba mai mult, mă încurajez în continuu să îmi împlinesc cele mai trăsnite dorinţe, îmi dau seama că tot ce a trebuit să fac ca să ajung aici a fost să....TRĂIESC. Simplu. Şi cu oameni. De fapt, nu cu oameni, cu prieteni.

Îmi permit deci să fiu arogantă. Îmi permit să fiu inaccesibilă. Dacă un număr considerabil de oameni mă iubesc într-atât de mult încât se dau peste cap să ţină o farmacie deschisă după miezul nopţii doar ca să îmi poată cumpăra mie lumânări pentru tort (de la farmacie, da ?!?!) înseamnă că MERIT!

MERIT!

Tot ganduri

Poate, de fapt spun aceeasi chestie, iar si iar folosind alte cuvinte, dar sincer...nu-mi pasa pentru ca si asta e un exercitiu bun in meseria mea :) O provocare chiar.
In fine, o noua adunatura de ganduri despre mine aproape de 27 de ani :P (va spun mai incolo ce vreau de ziua mea)
Sunt foarte constienta ca mi-am schimbat sau imbunatatit conceptiile si perceptiile in fiecare an, cel putin in ultimii 10... N-am regresat nici macar o secunda.
Acum sunt in etapa de copilul meu rasfatat, anume: imi permit sa fac, sa spun, sa gandesc, sa ma exprim in orice fel simt...n-am nici un fel de control asupra mea si ma bucur de o libertate deplina. Am voie sa ma gandesc si razgandesc de 100 de ori, nu trebuie sa fiu hotarata sau categorica...
Am voie sa fac tot ce-mi place, cand si cum imi place :) E o revolutie in capsorul meu pana acum destul de hitlerist si organizat, suferind de OCD (in sensul acesta:The phrase "obsessive–compulsive" has become part of the English lexicon, and is often used in an informal or caricatured manner to describe someone who is excessively meticulous, perfectionistic, absorbed, or otherwise fixated). Dar imi place :)
Dar acum copchilu' rasfatat nu vrea altceva decat sa doarma si sa manance. N-are chef sa-si scoata nasu' afara din casa pentru nimic in lume. Este usor antisocial dar nu din rautate ci din lene.
Rateaza orice iesire la film, in club, la spectacole si evenimente si nu si-a mai vazut prietenii de un car de ani. Copilului nu-i pasa ca trece timpul si se stramba cand ii ceri sa sacrifice chiar si o ora de somn...
Am cumva impresia ca nu fac "destul chestii" si invidiez magicienii care reusesc sa se imparta in 1000 de locuri si sa faca 100 de lucruri.
Nu sunt deloc nemultumita de ritmul meu de viata prezent dar as fi curioasa sa aflu cateva secrete despre cum sa-ti imparti timpul intre casa, job, barbat, cum fac mai utile cele 4-5 ore pana sa vina mosul Ene?
Ma simt de parca as fi un urs care a intrat in hibernare si mi-e teama sa nu intru in monotonie. Si-apoi iarasi vine lenea si-mi spune "trruuuussssstttt in meeeeeee, jusssssstttt in meeeee!"
Unde mai pui ca "downloadez" ganduri aci pe blog si am impresia ca mi-am descarcat sufletul si toate pietrele din minte. Apoi, chiar sunt otravita de microbul facebook unde iar am impresia ca sunt intr-o conversatie live cu toti amicii si toti prietenii...

Mda... cam asta e cu copilu, face ce vrea, cand vrea, ma bazez ca o sa ma anunte cand se schimba treaba :) Apoi ma urnesc spre a da telefoane sa-mi revad oamenii de care mi-e un dor coplesitor :) Si incepe sezonul cu vin fiert si povesti la gura sobei :)
delicios!

Jucarii pentru copii

Eu nu stiu aproape nimic despre copii... Recunosc. Intr-o zi poate o sa am si eu unul, pana atunci mai e timp berechet sa ma documentez "pe net" nu-i asa?

Copii au un real succes in a intimida oamenii mari. Nu stiu cat de "om mare" sunt eu dar ghemotoacele mici, rozalii si ganguritoare ma fac sa ma panichez teribil. Am impresia ca sunt enciclopedii vii pe care trebuie sa le studiezi, sa le cunosti, la le stapanesti, ca nu cumva sa gresesti. Sa gresesti ce? Orice! Pentru ca orice greseala a unui parinte poate avea amprente gigant in viata unui copil.

Nu vreau sa fac lectii de psihologie, eu in necunostinta de cauza, vreau sa va vorbesc astazi despre ceva muuult mai vesel si folositor pentru cei ce au deja un bebe acasa, pe drum sau...in plan. Vreau sa vorbesc despre lumea magica pe care o genereaza un copil odata ce apare.

Apropo voi stiati ca eu folosesc produse cosmetice de bebe? De cate ori ajung intr-un magazin ma opresc in raionul de cosmetice pentru cei mici si imi plac de zeci de ori mai mult decat raionul de cosmetice pentru femei. Sunt colorate, spun povesti, gelul de dus este inmagazinat in personaje de basm, buretele de baie este ursuletul Winnie , manusa de dus are cate un porcusor roz pentru fiecare deget, unde mai pui ca poti sa ai o cada plina de ratuste din cauciu care canta?

Recunosc, am acasa fooarte multe jucarii :) Le tin ascunse in lada de zestre, dar sa stiti ca fiecare are cate un nume, desi am donat o mare parte din ele unei gradinite, inca mai am o gasca suficient de mare sa impresioneze orice copil.

Setea asta de copilarie vine poate si din dorinta de-a stapani acest univers pe care...sa fim sinceri "in vremea noastra" nu l-am avut. E adevarat, copii anilor '90 aveau cantecele si jocuri in aer liber care trebuiau inventate si astfel ne "puneam imaginatia la contributie" insa azi lumea a evoluat atat de mult incat poti sa-i construiesti unui copil un regat de poveste si sa i-l pui la picioarele patului. Cum as putea sa-i fac cadou unui copil o bucata de creta colorata si sa-i spun sa joace sotron? Asta in competitite cu o carte a carei pagini canta, iti denumeste animalele si mai e si din material textil...delicat pentru degetele celui mic.

Lumea pe care o putem pune la dispozitia celui mic trebuie totusi sa fie una atent aleasa. Astazi avem toate instrumentele noua ramanandu-ne de fapt de luat doar deciziile corecte.

Cat de corect e sa ducem copilul la cumparaturi? Intr-un magazin de jucarii? La un targ de jucarii? Avand in vedere ca un magazin de jucarii arata precum "the promise land" iar parintii trebuie sa dea dovada de cumpatare...avem toate sansele sa-l frustram pe cel mic, nu?

Stim ca in acest moment industria produselor (de orice natura) pentru copii este una care se bucura de suprematie. Cati dintre voi, parinti, isi permit sa nu cumpere cel mai bun produs pentru copilul lor? Cati dintre voi au incredere intr-o consiliere de calitate a vanzatorului? Cati dintre voi isi doresc sa beneficieze de sprijin, incredere, siguranta, in momentul in care face cumparaturi pentru cel mic? (cred ca pana acum am doar raspunsurile pe care le doresc)

"Things are about to change"; cel putin in lumea magica de care vorbeam mai sus. Exista oameni pasionati, dedicati, profesionisti care isi doresc sa asiste parintii, sa bucure copii si sa ofere o competitie serioasa pentru piata din domeniu.

Eu am intrat deja in legatura cu cei la Kooki.ro pentru ca nu vreau sa-mi intreb prietenii "aaa...eu ce-i iau copilului tau?" . Asta si datorita discountului pe care il dau la lansare :) Am fost impresionata de abordarea pe care si-o propun si-am decis sa le fiu alaturi de la inceput. Pentru ca stiu ca lor le pasa de fiecare client. Pentru ca stiu ca in momentul in care vor lansa magazinul virtual vor avea grija ca fiecare potential client sa fie sprijinit , consiliat, multumit si apreciat.

Daca va inscrieti acum veti avea o mareee supriza la lansare.

Nu voi face un speech de vanzari :) Va las pe voi (parinti si viitori parinti

) sa comentati dupa ce le deveniti clienti :)