Superlativ cu 14-n coadă

...așa aș descrie eu anul ce tocmai se încheie.
Recunosc că mă gândesc de ceva vreme la retrospectiva lui 2014. Pentru că a fost anul meu :) Dar...nu l-aș mai trăi din nou. De ce? Simplu: sunt curioasă. Știu că se poate mai bine, mai mult sau...mai rău, mai nebun. Habar n-am. Necunoscutul e atât de incitant!
Dar, hai să vorbim despre ce știu și ce a fost.

Mi s-au împlinit TOATE dorințele. De fapt, eu le-am împlinit.
Am trăit fiecare moment, fiecare zi, fiecare întâmplare cu toată ființa mea. Am fost vie. Am învățat să râd, am plâns, am suferit și m-am bucurat. Ca orice om normal. Normalul ce mie îmi era străin.

Începând din ianuarie, când am simțit pentru prima oară în viața mea că mă întorc acasă (la revenirea în București) totul a fost nou pentru mine.
Am călătorit. Cel mai mult de când mă știu. Am bătut țara asta în lung și în lat. I-am vizitat și pe frații bulgari și mă pregătesc să încep 2015 tot la ei din bătătură. Am lăsat soarele Greciei să mă ardă și mi-am regăsit zen-ul în Thassos. Mi-am împlinit anii în verdele Irlandei. Mi-am umplut sufletul de Dublin. Pentru că mi-am recuperat sufletul. Cu 7 flori de mac. Scrijelite în piele.

Am învățat multe. M-am învățat pe mine mult. Am înțeles multe. Am cunoscut mulți-mulți-mulți oameni noi. Mi-am lipit de suflet oameni dragi și m-am dezbrăcat de multe prejudecăți.

Mi-am depășit limite și am trăit senzații incredibile, pline de adrenalină. Și bune și rele. Pentru că 2014 a fost anul în care eu am avut cele mai multe probleme de sănătate din toți anii mei de până acum. Am ajuns de 4 ori la urgență, dintre care de 3 ori cu accidente fizice - mai grave sau mai puțin grave.
Totuși, m-am vindecat. De toate. Și mental și fizic. Am depășit dereglarea hormonală ce a durat aproape un an întreg. Și am reușit să fac pace cu tot trecutul meu, fără să am niciun sentiment negativ. E mult pentru mine. Enorm de mult.

N-aș vrea să dau o notă dramatică acestei retrospective, însă a fost un an plin. De viață și de revelații.
Și tot ce am scris pe 30 decembrie 2013 s-a întâmplat. Mi-am dorit să trăiesc, să călătoresc și să mă îndrăgostesc (eu) în anul ce tocmai se încheie.

Și așa a fost. (exact așa am făcut, deși, exceptând partea cu trăitul, restul părea imposibil)

Vine 2015. Zâmbesc. Parcă mi-e puțin teamă să-mi doresc lucruri, știind că se vor întâmpla :) Dar nici nu vreau să nu-mi doresc nimic pentru că am învățat cât de mult te poate motiva să știi ce vrei.

Vreau un 2015 în care să evoluez. Pe toate planurile. Vreau să fiu mândră de mine, să nu stagnez și să-mi finalizez proiectele ce m-ar ajuta pe plan profesional. Permis de conducere, diplomă de instructor, hârțogării necesare bunului trai în societate.
Pe plan personal...vreau să fiu fericită. Și liniștită. Și iubită. Merit să fiu iubită. Să învăț în continuare să trăiesc frumos. Și calm. Și vreau să vreau mai mult.

Vreau să am în continuare oameni frumoși alături și să cunosc oameni noi, interesanți. Îi vreau pe cei dragi fericiți, asta se sub-înțelege.

Și vreau ca în 2015 să nu-mi mai fie frică. Hai că e destul.

Să ne citim cu bine, să ne trăim revelațiile, să ne invățăm lecțiile si să nu ne fie frică să cerem ceea ce credem că ni se cuvine. Dorințele se împlinesc. Trebuie doar să stim ce să ne dorim.

La mulți ani!

Oameni şi realităţi

Când eram mică-mică obişnuiam să îmi creez realitatea mea proprie. Probabil orice copil are un prieten imaginar cu care vorbeşte deschis.
Eu aveam o lume imaginară. În care intrăm zilnic, de îndată ce ieşeam din casă să plec spre şcoală sau spre bazinul de înot (am făcut înot cinci ani, de la şapte, până la doisprezece).
În lumea mea mă numeam altfel şi trăiam altundeva. Îmi pare rău că nu ţin minte detaliile pentru că era perfect construită.
Atât de bine o gândisem încât aveam justificare pentru ceea ce făceam când nu eram acolo. Cumva, în momentul în care în lumea minţii mele adormeam, automat intrăm în realitatea mea de zi cu zi. Acum, azi, ştiu că o construisem doar pentru a evada dintr-un univers care nu îmi plăcea. Şi îmi pare rău că memoria mea a suprimat detaliile acelui univers.
Dar ştiu că evadez uneori într-o altă lume. N-am conturat-o atât de bine încât să o descriu, însă e un fel de "camera de recuperare" pentru creier, atunci când acesta clachează.
Şi, tot de când eram mică mă întrebăm dacă vocile din minţile celorlalţi oameni vorbesc atât de mult precum ale mele.
Îmi doream să pot intră în mintea celor din jur şi să le ascult gândurile. Voiam din toată fiinţă mea să pot face schimb de minte măcar câteva clipe. Partea narcisistă (încă de pe atunci) îmi şoptea "doar tu auzi atât de multe voci, ceilalţi nu!". Dar mie nu-mi venea să cred. De ce să fi fost doar eu atât de diferită?
Dar dacă toţi ceilalţi oameni au vocile lor şi universurile lor şi poveştile lor?
Şi...am început să mă antrenez. În a deschide şi diseca minţi. Mai întâi am reuşit să îmi conving câteva prietene - de la şcoală, de la bazinul de înot - că universul meu există. Şi le-am încurajat să îmi vorbească despre al lor.
Eram fascinată de cum funcţiona mintea lor în încercarea de a "construi" ceva.
Am rămas cu acest reflex care s-a cizelat în timp. Acela de a diseca minţile oamenilor. De a analiza până în cel mai mic detaliu şi de a descifra cum dansează gândurile nespuse.
Evident, de multe ori am suferit. Pentru că nu am fost contrazisă. Pentru că ei gândeau exact ceea ce "citeam" eu.
Am interpretat gânduri atât de urâte şi ele s-au materializat. Azi îi spunem intuiţie.
Dar câţi dintre noi au luat-o în serios? Te-a interesat vreodată dragă cititorule să intri în mintea omului din faţa ta? Pe mine da. Şi nu am găsit acolo ceva să îmi placă. Decât rareori.

Dincolo de Crăciun

Deși sunt demenți din aproape orice unghi i-ai privi, oamenii ăștia ai mei au știut să facă un lucru bine: să pună suflet în sărbători.
Vorbesc despre familionul meu de sicilieni. Care n-ați apucat să-mi citiți postările mai vechi, trebuie să știți că n-am origini mafiote, însă ai mei sunt departe de stereotipul ardelean molcom. La mine în familie vorbim mult, dacă se poate toți în același timp și fiecare cu mai mult patos. Personalități puternice, orgolii mari, răbdare puțină, înspre deloc.
N-am o familie numeroasă și nici nu suntem lipiți unii de alții. Suntem noi 4, mama, tata, eu și aia mică. Am fost crescute departe de spiritul de turmă, nu ni s-au dat niciodată exemple de genul "uite-l pe cutărescu" ci am fost mai degrabă stimulate să ne uităm în grădina proprie.
Dacă e ceva ce-mi place mult la familia mea și aș vrea musai să transmit mai departe, cand o fi cazul, în viitoarea mea familie, ar fi excepțiile acestea de sărbători. Ai mei nu sunt oameni religioși, evident nici noi, puii, n-am moștenit direcția asta. Însă au reușit să ne bage în cap ideea că sărbătorile sunt momentele alea în care (vrei nu vrei) trebuie să petreci timp cu oamenii tăi. Nu așteptam sărbătorile pentru că începe dezmățul de după post, pentru că putem să ne îmbuibăm cu bunătăți sau pentru că dormim mai mult datorită vacanțelor. Sărbătorile însemnau timp cu familia. Și, cum ne-cum, mereu a fost frumos timpul acesta.
Există două reguli: masa în familie și cadourile pentru cei dragi.

Țin minte, acum o mie de ani, adolescentă hormonală cum eram, n-aveam niciun chef să mă trezesc în ziua de Paște să iau micul dejun cu ai mei și să ciocnesc ouă.Evident că n-am fost menajată și am fost adusă de "o aripă" până la masă. Mama trebuia să pozeze duelul ciocnitului de ouă dintre mine și soră-mea, iar eu n-aveam niciun chef să "mă conformez stereotipului". Și după vreo câteva rugăminți din partea maică-mii de a zâmbi la poză, îmi șuieră tata printre dinți, pe tonul ăla de care dacă n-asculți - o faci pe cont propriu: "Șezi la masă și râzi la poză că jar mănânci!"
Apoi dacă-i musai...bucuros. :) Avem și azi pozele și se vede clar atitudinea constructivă. Pentru că am început evident să râd.

După câțiva ani și niște creier în plus, mi-am dat seama că nu mulți oameni se bucură de ceea ce am eu. Majoritatea încearcă să respecte niște stereotipuri văzute la TV, să transmită niște tradiții în care nu mai cred sau să smulgă niște sentimente care nu mai există. În casa alor mei sărbătorile au existat pentru că fiecare dintre noi ni le-am dorit. Cu atât mai mult cu cât în ultimii...mulți ani, Craciunul a fost momentul reuniunii familiei.
Bradul se împodobește întotdeauna pe în ajunul Crăciunului, nu mai devreme (nu înțeleg de ce naiba avem brazi împodobiți de la începutul lui decembrie?) și la "ritual" iau parte cam toți. Dar, n-a fost nimic impus, a venit natural. Tata punea bradul în suport, eu aveam vreo două-trei ornamente favorite pe care le voiam musai așezate nu-știu-cum, soră-mea la fel, mama e cu CTC-ul estetic și tata are fixație cu luminițele. Deci...muncă de echipă.
"Bunătățile" tradiționale se prepară tot în echipă. Și nu pentru că ar avea careva vreo datorie să gătească, ci pentru că avem gusturi diferite la mâncare și fiecare vrea câte ceva anume. Evident că mama e bucătarul-șef-coordonator și ea stabilește meniul, dar...e mai amuzant când fiecare mormăie ceva sau (fără excepție) se iscă vreo ceartă pentru că cutare și-a dat cu părerea despre oala celuilalt. Norocul nostru e că stăm bine la capitolul sarcasm și că ne plac duelurile ironice.

La fel de natural și fără nicio ceremonie ne așezăm la masă și facem "schimbul" de cadouri. E timpul nostru. Momentele în care chiar contează să-ți vezi omul drag fericit. Nu pentru că "moșul" a fost generos sau pentru că are burta plină de sarmale, ci pentru că tu, omul lui drag, ești acolo.

Recunosc, mi-e dor de Crăciunul meu și-al lor. Iar acum sunt plângăcioasă și alintată pentru că nu i-am văzut de ceva vreme și pentru că, atunci când sunt acolo mă fac să mă simt cel mai important om de pe planetă. Că de fapt...cam asta înseamnă familie, să te iubească oricum și oriunde-ai fi.

Un moment

Tot încerc să-mi adun puțin gândurile și să le lipesc într-un articol coerent. Adevărul e că, în ultimele săptămâni, mi-am impus eu mie să nu gândesc și să nu analizez prea mult, din dorința de-a nu mă auto-sabota inconștient.
Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, suntem în sezonul ăla fericit în care ne vindem până și sufletele ca să demonstrăm cât de comerciale au devenit sărbătorile. Ori eu, spiriduș de fabricat cuvinte, stau dincolo de monitor și compun cuvinte frumoase ce vă face pe voi să credeți că de Crăciun totu-i magic, că există Moș Crăciun și musai are costum roșu, barbă alba și un ren bețiv dar drăgălaș. Nu că nu mi-aș iubi meseria, o ador, însă...la finalul campaniilor de Crăciun mă simt atât de scârbită de toate poveștile bine periate...încât...chiar mă aștept să găsesc niște...liniște profundă pe care să n-o împart cu nimeni. Pentru mine sărbătorile înseamnă altceva. Complet altceva, dar, în fine, nu dezbat asta acum, poate - daca voi avea timp - într-un alt articol.

Așadar, n-am avut timp de cuvinte gândite, de revelații sau alte alea. Și nici nevoie n-am prea avut, ca să fiu sinceră. Pentru că este incredibil de bine ca după un maraton de agitație și trăiri și lecții, să te lăfăi într-o lene cruntă, măcar o perioadă. Așa că m-am abținut de la orice și (în timpul meu liber) am recuperat somnul, am recuperat seriale, am recuperat pagini necitite de cărți și altele ce mă privesc numai și numai pe mine :)

O singură chestie țin musai s-o menționez. O conștientizare a stării mele prezente. Veneam spre birou, în singura zi cu fulgi mari de anul ăsta. Mi-am dorit tare mult să ningă, aștept zăpada ca un copchil răzgâiat, așa că în dimineața respectivă - cu riscul de-a întârzia - mă tot opream în mijlocul trotuarului și pozam fulgii sau pur și simplu îi admiram. Era gri cerul, acelaș trafic bucureștean infernal, aceeași oameni mereu posaci care merg cu capul în pământ (habar n-am de ce), însă mie mi se părea că e cea mai frumoasă zi. Vocea aia rațională din mine mi-a spus "Știi că asta-i poeta din tine care te face să vezi totul magic și siropos, nu-i așa ?". Și m-a supărat puțin gândul ăsta atât de pragmatic pentru că am făcut așa o...retrospectivă - în câteva secunde - și i-am răspuns: "Măi, dar tu știi că eu azi, acum, aici chiar sunt bine?Nu orgasmic de fericită dar nici depresiv de tristă. Mi-e bine pur și simplu."

Și, mai târziu, în același loc sacru de meditație în care mă retrăgeam să-mi trăiesc atacurile de panică sau să-mi refac machiajul după ce dădeam apă la șoareci pe ascuns (adică la baie, normal),mi-am dat seama că mă aflu FIX în momentul de care întrebam acum ceva mai mult timp. Pentru că nu o dată m-am trezit cu fruntea-n palme întrebându-mă CÂND, când, când, o să-mi pot spune, eu, mie, sincer-sincer că trăiesc clipa prezentă fără absolut nimic de reproșat/schimbat/modificat?
Și a fost atunci. În ziua cu fulgi mari. Am realizat că nici dacă aș vrea să găsesc probleme n-aș putea. Evident, din evoluție nu ne oprim niciodată, însă, analizându-mi confortul emoțional, rațional sau cum mai vreți voi, al momentului, am decretat că sunt bine. Și n-am nevoie de cuvinte mari ca să exprim acel bine.

Am nevoie doar să fiu bine în continuare :)

Ne relaxăm și noi?

Cred că majoritatea apropiaților mei m-ar descrie ca fiind un om vulcanic, pasionalo-pasionat și impulsiv. Și-mi mai aduc aminte din când în când câți ani am, nu pentru că aș fi plină de înțelepciuni mature ci pentru că am reușit să-mi dresez viteza de reacție impulsivă.
Știu că, privind din afară, nu pare ca o realizare remarcabilă, dar - pe plan personal - pentru mine a fost o schimbare majoră. Am evoluat din tabara oamenilor care luau foc și nu le puteai dezlipi mâinile încleștate din jurul gâtului tău, în tabăra oamenilor care...ridică puțin din sprânceană (ok, n-am mereu fața de poker la mine) și acceptă pur și simplu realitatea, oricare ar fi ea.
Să ne înțelegem: în mintea mea te-am disecat până la atom și probabil că, undeva în străfunduri, deja convoc iadul la un plan de răzbunare macabră - dar asta rămâne doar în mintea mea.
În realitate am ajuns  - fără a mă plafona - la o relaxare aproape zeflemitoare. Pragmatică.

De ce? Pentru că eu sunt filtrul tuturor emoțiilor mele. Dacă pe mine mă afectează, rănesc sau deranjează anumite lucruri din jur, asta nu înseamnă decât că PE MINE mă ating mai întâi. Cu cât le accept mai devreme ca făcând parte din decor, cu atât pot să mă auto-protejez pe mine.
Am avut așteptări de la oameni. Am adorat oameni.Am mințit oameni sau am încercat să protejez și să salvez oameni. Am vrut să fiu oglinda lor, să arăt că sunt sinceră ca să primesc sinceritate. Am fost cobaiul propriilor mele sentimente contradictorii. Am gândit și analizat sau despicat totul până am ajuns la epuizare și încă pe-atât.
Iar concluzia la care ajungem cu toții - că nu sunt într-atât de specială încăt să mi se aplice doar mie - este că, într-un final, contează un singur lucru: să te simți bine tu cu tine.
Așasar, extrapolez: dacă mișunăm precum albinuțele/furnicuțele și toate acțiunile noastre nu fac altceva decât să încerce să găsească o cale de împăcare individuală cu sinele - suntem niște ființe egoiste, nu-i așa? Fiecare dintre noi își caută fericirea (încerc și o explicație poetică) și tot fiecare dintre noi o identifică diferit. Am stabilit deja că fericirea mea nu are cum să fie și a ta - poate doar într-o mică măsură.
Și atunci -  de ce aș lăsa căutările tale să mă afecteze? Unii sapă după aur cu târnăcopul, alții își caută fericirea prin minciună și mijloace perfide.
A ajuns să mă plictisească intriga existențială. Am ajuns să mă raportez strict la ce mă face pe mine să mă simt confortabil. Și - din când în când - de dragul adrenalinei - am să-mi părăsesc zona de confort. Ca să văd ce se întâmplă.

Așadar, n-o să te judec dacă încerci să mă șochezi cu modul tău de a fi, dacă mă minți ca să-mi împachetezi lumea într-o poezie siropoasă, dacă încerci să mă cucerești cu o personalitate falsă sau dacă mă privești dezaprobator ca și cum m-ai fi descifrat. Accept asta. Pentru că eu pot fi ustensila care te ajută să sapi după fericire. N-am cum să te condamn că ai încercat.
Tu însă devii garantat metoda mea greșită :)