vineri, 29 noiembrie 2013

Azi, atunci si maine (lamuriri)

Episoadele povestii mele s-au consumat. Nu pot sa continui scrierile pentru ca ar insemna sa reconstruiesc din amintiri trecutul si nu asta este intentia mea. Le-am postat pentru ca le pastram de prea mult timp cu mine (la propriu si la figurat). M-am eliberat de ele, m-am dezbracat de ele, am facut pace in sfarsit cu gandurile si cu intrebarile legate de aceasta poveste. Mi s-a implinit dorinta: am avut closure. Mi-am dorit in fiecare zi sa reusesc sa inchid acest capitol. Nu din punct de vedere sentimental, ci pur si simplu sa nu mai existe intrebari care sa-mi bantuie mintea.

Atunci, acum cativa ani buni, am scris chiar si un epilog. Nu il pot posta decat pe bucati pentru ca in momentul in care il scriam eram inversunata si otravita de ganduri dureroase.

Atunci:
"Cercul s-a inchis. Mi-e usor teama de ciclicitatea vietii, de faptul ca daca persistam intr-o anumita greseala fara sa incercam macar sa o corectam ea devine un fel de simbol al nostru.
Nu pot sa trec peste acest an ca si cum n-ar fi fost, oricat as vrea. Nu pot sa pretind ca inca am 23 de ani, ca n-am experimentat agonia si extazul, ca n-am ajuns ca azi sa-mi pun intrebari de genul "ce-ar fi fost daca...?".
Azi toate zilele ce-au trecut sunt doar intamplari care ma contruiesc pe mine. Am scris cu ceva timp in urma "totul e permis in dragoste si razboi" dupa care am completat cu "ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" .Acolo am oferit franturi vagi de realitate care sa ma ajute sa-mi construiesc prezentul si sa supravietuiesc viitorului."


Acum, daca ar trebui sa vorbesc despre trecut n-as sti ce sa spun. As concluziona oarecum simplu: s-a incheiat. A fost incredibil de frumos, s-a sfarsit infiorator de dureros. Dar, nu sunt oare toate povestile la fel? Ba da.
Ce spuneam atunci despre final?

"Ai sa-mi apartii intotdeauna!"
Credeam ca minunile tin 3 zile, sau poate 3 luni?sau trei ani?
N-are rost sa gandesc matematic. Spun doar ca prea curand pasiunea a devenit una malefica.
Ne-am imbolnavit. Si la propriu si la figurat. Acel noi devenea in fiecare zi ceva mai putred. Si oricat am fi incercat noi sa-l resuscitam, socurile electrice ii daunau.
Fugeam cateva zile, apoi ma intorceam flamanda...plangand de ciuda ca am cedat. Ma intorceam fie sa-mi fac o doza soc cu "fericire" fie sa ma conving inca odata ca putrezim...putin cate putin."


Atunci credeam ca eu am fost victima. Ca mi-am daruit sufletul iar el a fost aruncat la cos. Credeam ca am trait in "luni de fiere" a lui Bruckner si ca TREBUIE sa ma razbun. Am reusit sa-mi "detoxific" mintea de sentimentele ce i le purtam convingandu-ma eu pe mine ca il urasc.

Astazi ma uit in oglinda si imi zambesc. "Cristina, ce copil tembel erai! Ai invatat sa iubesti!" Am CERUT NEBUNIE! M-am rugat si mi-am dorit cu toata puterea mintii mele de atunci sa TRAIESC nebunia. Iar el a (re)aparut in viata mea o jumatate de ora mai tarziu :) Teoretic mi s-a implinit dorinta. A fost prima mea "frunte data asfaltului"...ce rost are sa mai dezbat acest subiect?

Ajungem acum la partea cu "de ce ai dezgropat mortii Cristina?" De ce, dupa atata timp ai scris/postat despre el? Am primit mesaje, telefoane, comentarii de la oameni care erau complet confuzi: DE CE ACUM? Tanjesti dupa el? Traiesti din amintiri?
Si, cum explicatia cea mai simpla e de cele mai multe ori si cea adevarata, am sa va fac o ultima confesiune (apoi ne reintoarcem la articolele acide, filosofice, etc).

Am postat ACUM aceste scrieri vechi pentru ca le-am gasit intamplator pe un stick pe care-l purtam in portofel. Cand le-am recitit, in loc sa ma doara, m-au bucurat. Mi-au aratat ca SUNT capabila sa simt. Si, am stat destui ani amortita :)
Apoi, am mai purtat o dorinta ascunsa in mine, in toti acesti ani: vroiam sa fac pace cu omul acela. Sa vad cat de om e el, cat de om sunt eu si, in ciuda finalului...teatralo-dramatic, abia cand pui trecutul pe tapet si NU mai doare/enerveaza/inciudeaza, abia atunci "arunci bricheta in benzinarie" si pleci.
Ceea ce s-a intamplat. Si a fost bine! As putea spune fantastic, minunat, incredibil, dar cred ca "bine" e cuvantul cel mai potrivit.

Si, in cele din urma, ca sa nu ma dezic de la cele ce spun despre mine (si anume ca sunt 100% sincera) trebuie sa recunosc ca...mi-e dor de fluturi. Putini oameni reusesc sa iti umple stomacul cu fluturi, mintea cu fluturi, pleoapele cu fluturi...
Dar, dupa cum mi-a spus mie cineva, candva (cand mi-a facut bine): "take your hands off the wheel"

Am promis ca voi face asta. Si...mi-am cumparat o bratara cu un fluturas.


Deocamdata :)

2 comentarii:

Anonim spunea...

Cred ca le-ai punctat pe toate care le invatam cu totii, ca trebuiesc invatate, si cred ca le-ai punctat cu finetze.... finetze care la barbati cu 'boala' (de care vorbeai) se evapora prea repede si uneori ramane evaporata si-n amintiri. Ma bucura ca n-ai cazut in boala cealalta cu 'el a fost de vina pt ca eu l-am iubit mai mult si mai sunt si femeie'. Cred ca macar azi poate tipele mai vad ca si la barbatii doare la fel de nasol si cu consecinte - fericirea nu ne trece chiar si numai prin stomac!

Multi insa iubim doar instinctiv (si tipi si tipe) si fara un pic de nevoie de a ne educa dragostea sau cum ne raportam la cei pe care ii iubim dupa un timp - fara sa vedem cum trecem de 'toanele instinctului'. Instinctul de a iubi e 'rough' e 'fresh' e 'dangerous' dar oricat de e fun e azi mai ales sa ai o 'amica rough' (la care multi masculi visam).. rough cu rough nu prea merge la infinit ...

Mi-a placut deci finetzea ta mai mult decit siceritatea ta care nu are cum sa fie completa... Evident bolile oricind se pot repeta sub alta forma - pe unele le hranim din 'instinct' ... pentru mine dorul de 'instinct' cand nu-l mai simtit sau cel de langa mine nu-l mai cere, a fost uneori o durere imposibil de dus!... La fel cam des am plecat de la idea 'instinctiva' ca trebuie sa 'salvez' o tipa... de la ce? de ce eu?.. probabil ca sa fiu 'eroul' ei...in fine nici azi nu stiu de unde acest 'calling'.. stiu doar ca nu e OK..

Sper doar ca ce ai scris sa fi scris cu un zambet pe buze... poate zambetul care-ti lipsese uneori!... daca zambesti mai des nu inseamna ca nu poti fi si rough si black sheep! Fluturele tau sunt convins ca deja face ravagii prin jur... vrand nevrand il vad de la distantza si nu pot sa-l prind. Daca il mai si parfumezi un pic sunt convins ca e invincibil 'stealth' si de neatins!

Si da am o problema cu fluturii pentru ca vin si pleaca... si uneori nu se intorc prea repede inapoi si atunci stau si disper si tip catre un oarecare Dumnezeu ... dar ce v-am facut bai? nu vedeti ca nu pot trai fara voi... Un ecou a venit odata inapoi cu 'nu ne-ai iubit destul si ai uitat tu de noi'...

Deci nu uita de fluturii tai Cris ..si de unghii negre! ... dar si pe asta o stii!

Sa ai weekend fain :P... probabil sunt cam paralel dar a fost o zi prea lunga pt mine asa ca pt mine All's fair in love and war as in 99 Luftballons!

r.

Sabbra spunea...

Multumesc Radu pentru concluzii :)
Cateva precizari: zambesc si rad de cate ori am ocazia sa stii :)
Unghiile negre nu-mi prea plac si nici imaginea de "bad girl" . Cu toate acestea nu ne putem nega adevarata personalitate, iar eu n-o sa fiu niciodata o romantica sau o delicata :)
DA, am scris cu zambetul pe buze pentru ca am asteptat atat de mult timp linistea si libertatea asta de a putea vorbi despre trecut fara sa ti se stranga stomacul de emotie sau de amintiri triste. A fost o eliberare.
Cat despre fluturele meu (parfumat fara voie pentru ca nu-l scot niciodata de la mana) sa stii ca mi-am permis o superstitie puerila si atunci cand am pus bratara pe mana am pus-o cu o dorinta :)

Cat despre sinceritate... da-mi voie sa pastrez anumite amintiri numai si numai pentru mine...
:P