miercuri, 10 decembrie 2008

Obsesiile sentimentale

Vreau sa tratez acest subiect delicat, poate cu ajutorul celor ce ma citesc, gasesc explicatiile necesare celor afectati...
Intial ma gandeam sa scriu despre obsesiile omenesti, dar ar fi prea multe, divizate si analizate n-ar mai focusa atentia pe ceva cu adevarat important: obsesiile sufletesti/sentimentale.
Cati dintre voi au trait la un moment dat o obsesie de genul acesta? Cati au constientizat-o si cum am depasit-o? Obsesie sentimentala, fizica, psihica, dramatica...
N-ar fi tocmai ortodox sa incheg un clasament al acestora, dar pot sa le amintesc pe cele mai des intalnite:
Obsesia adolescentina (asa o numesc eu) - prima dragoste. Se concretizeaza de indata de devenim capabili de sentimente. Uneori subiectul acesteia este o himera, un rock-star, o vedeta de film, un autor, insa fiecare element al obsesiei adolecentine este piesa a unui mare puzzle.
Nu este un microb puternic deoarece are menirea de-a chinui un suflet tanar cu mare capacitate de regenerare. Daca prima dragoste ramane ca o amintire amuzanta, depinde doar de puterea mentala a adolescentului. Latura morbida (din cele intamplate in ultimii ani) transforma o pasiune de acest gen intr-o drama (uneori) datorita emotiilor alimentate in exces...
Sa ramanem totusi cu o impresie de eveniment natural si sa cocluzionam ; fiecare dintre noi are o prima pasiune/dragoste/obsesie. De obicei acestea ne definesc capacitatea sentimentala de mai tarziu.
Obsesia perfectiunii - relatia perfecta. Intregul univers se concentreaza pe capacitatea umana de-a emite si recepta sentimente... Cei afectati de obsesia perfectiunii sunt vesnic neobositi, avand resurse inepuizabile de optimism si sperante. Relatia ta e perfecta, sentimentele tale sunt cele mai profunde, modalitatea ta de iubire este unica si irepetabila. Constientizata sau nu, aceasta obsesie devine un reflex al personalitatii noastre. Bineinteles, tindem cu totii spre propria perfectiune, si asta nu a afectat niciodata pe nimeni. Eu vorbesc despre delirul neimplinirii, suferinta infometata de a atinge orgasmul divin. Cei afectati au de strabatut etape puternice: nimeni nu este suficient de bun pentru a le impartasii sentimentele proprii? Cine iubeste mai mult intr-un cuplu? Cine iubeste mai frumos? Entuziasmul tine putin, frica de normalitate sufoca referentul, si intr-un final atinge apogeul egocentrist: nimeni si nimic nu merita ofranda mea sentimentala!
Obsesia fidelitatii - gelozia. Ca si in cazul celor mai sus mentionate, daca tinem cont de dozajul administrat suntem in siguranta. Cealalta extrema; gelozie, posesivitate, lipsa de incredere. Pacientii pot cu usurinta sa isi afecteze functiile cerebrale. E o boala pana la urma. Cu cat partenerul este incatusat, suspectat, verificat, controlat, testat, cu atat gelozia este alimentata. Nevinovatia partenerului e doar o chestiune de timp in mintea suferindului. Pana la urma va ceda! Si asa se si intampla!
In opinia mea cea mai importanta...ramura (sa-i zicem asa) e obsesia iubirii (neimplinite). Nu-mi permit sa-mi dau cu parerea despre pacientii suferinzi...pot doar sa intreb acum publicul: cati dintre voi ati trait o obsesie sentimentala de acest gen? Innebunit, suferit, suflet sfasiat, durere nemarginita? Si pur si simplu NU poti sa treci peste. E un blocaj emotional. Ati epuizat toate argumentele logice, ati analizat toate argumentele mai putin logice, v-ati lasat cunostintele si prietenii fara cuvinte, si cu toate acestea...o simti...e acolo, vie, ca niciodata, pulseaza in venele tale...intre tample, coborand incet spre piept, unde stii...daca ajunge, esti ca supus la electrosocuri. Nu exista motiv, cauze, urmari, contraindicatii. E un fel de zona crepusculara a ratiunii...
Duce intr-atat de departe incat justificarea "iubesc" suna fad. Ajunge sa-si supuna/subjuge pacientii intr-un asemenea hal incat acestia nutresc ura pentru sine, dar iubire pentru himera. Da, corect mentionat himera. In momentul in care ne-am infectat cu obsesia iubirii, de fapt obiectul adoratiei noastre nu exista. Ii alocam inteligenta, suflare, minte, verticalitate, chiar si un comportament autoimpus de subconstientul nostru. Totul pentru a persista in obsesie...
Sacrificiile unei iubiri obsesive nu au finalitate, nu au ratiune, nu au limite... din pacate.

Am scris ceva mai inflacarat despre aceasta ultima...forma obsesiva. Ce e mai dramatic? Sa fi suferit de ea? Sa nu fi suferit de ea, dar sa stii ca esti in pericol? Sa nu gasesti o cale de iesire? Sa se profite de situatie?
A nu se intelege gresit. Cred in puterea iubirii. Cred ca oamenii ajung sa se iubeasca frumos, sa imparta binele si raul impreuna...Obsesia iubirii apare ca forma justificativa. Nu ti se impartaseste iubirea transmisa initial, nu s-a concretizat ceva in care ai crezut, cauzele sunt multiple. Ideea e ca o suferinta de acest gen, transformata in obsesie, ajunge sa traumatizeze si sa afecteze de la fizic la psihic pacientul.
Ar trebui sa ofer solutii? Orice as spune suna a basm, cititorii afectati vor analiza prin ceata spusele mele si probabil nu au suficienta energie sa lupte pentru a le intelege.
Puterea sta in noi. Salasuieste in noi. Resursele umane sun inepuizabile (am mai spus-o) si autosugestia face miracole. Ca in cazul Alcoolicilor Anonimi, important e sa decidem directia. Sa fim convinsi de ea.
Imi aduc aminte de replica din Trainspotting : "I chose not to choose life!"
Abordand o explicatie oarecum mistica spun ca ceea ce ne e scris n-are cum sa fie evitat.Ni se dau puncte de reper pentru a mentine traseul vietii, insa noi suntem judecatorii supremi. Daca faramitam aceste experiente si trairi, le analizam (chiar si cu ultimele resurse) si reusim sa tragem concluziile potrivite, cred eu, in fiecare dintre noi se afla suficienta vointa, si capacitatea aferenta depasirii unei obsesii...

Been there, done that!

15 comentarii:

Anonim spunea...

Intr-un fel sau altul ma regasesc in totalitate dar mai ales la ceea ce ai numit "Obsesia fidelitatii".De cate ori mi-ai zis sa ma opresc? De cate ori mi-ai zis sa ma iubesc?
Iar eu..in mod obsesiv cred ca il IUBESC pe el..atat de mult incat a devenit pentru mine o himera.
Am innebunit de tot,sufar, am sufletul sfasiat si simt o durere imensa.Vreau sa cred ca pun capat.Cred in asta 5 minute iar restul de minute din 24h visez si imi fac sperante...
Asa cum stii, am nevoie de ajutor.
Postarea ta nu face altceva decat sa imi intareasca ideea ca am facut o obsesie pe el, nu mai este acea dragsote curata in care la un moment dat speram cu totii.
Vreau sa ma las dar in permanenta am nevoie de o doza din el (si nu am incercat niciodata un drog..cu exceptia lui).

Nu mai am limita...desi mi-am impus-o de atatea ori.
Nu mai am ratiune..desi stiu cat de rau imi fac.
Am un blocaj emotional asa cum l-ai numit...si nu am putere sa ies din el
Parca imi place sa putrezesc in durere (o constientizez).
Trebuie sa ma ajut facand un scop din decizia mea,corect?
Si..ce fac?Una gandesc,alta fac, una spun si alta simt.

G.

SabbraCadabbra spunea...

Offf...noi suntem totusi mai puternice. Macar fizic! Dependenta ti-o alimentezi chiar traind-o...nu stiu daca intelegi. Cu cat "consumi" cu atat mai vrei...
Putere ai! Ai putere sa-l iubesti in ultimul hal, deci ai si putere sa-l uiti!
E NOCIV! NOCIV!
In primul rand CREDE intr-o decizie!Tu esti mai puternica decat tine :) Suna ciudat?TU esti mai tare decat femeia indragostita!

Anonim spunea...

E ca si nu as mai vrea sa vad un elefant intr-o rochie roz si totusi zic.."Nu vreau sa vad un elefant intr-o rochie roz!"..
Adica, ghici ce am facut? Tocmai ce m-am gandit la un elefant intr-o rochie roz.

Cam asta imi sugerezi?

SabbraCadabbra spunea...

Inchizi ochii!Si nu-l mai vezi!

Anonim spunea...

Că ne apucă obsesii, trăim din ele, ne drogăm cu ele, e una, poate o dragoste din asta bolnavă e mai puţin rea decât lipsa oricărui fel de dragoste. Dar când conştientizăm că obsesia ne face rău, ne face sclavul (fizic, psihic, moral, sentimental) unuia (uneia) care ne foloseşte mai rău decât pe o cârpă de şters pantofi, atunci e cazul să ne ducem la dezintoxicare. Cu paşi mărunţi, cu durere multă, cu tăiat din carne, dacă e cazul, dar trebuie să ne rupem. Pentru orice bubă există un plasture, pentru orice otravă există un antidot. Dar trebuie să vrei, sa faci şi să te ţii de hotărâre. No turning back. Baftă! Eu

gigix spunea...

acum x timp as fi scris despre subiectul asta asa:
pentru obsesii sunt doar doua solutii
A) resemnarea
B) agravarea situatiei la maxim pana face poc. always face poc, trebuie doar sa ai grija sa apesi acceleratia pana la capat si sa nu se ia decizii irevocabile during "poc".

asta era acum x timp. la acest t0 eu zic asa:
nivelul de dopamina scade in timp nefiind produsa in cantitati mari in mod natural decat de creierul tanar. Dopamina este responsabila de dragostea romantica, a doua componenta a celor trei care definesc iubirea (atragerea sexuala, romantismul - avand ca baze fixatia si obsesia, si afectiunea - mai profunda, fiind mai complexa dar se poate reduce vulgar la prietenie si respect).

http://www.ted.com/index.php/talks/helen_fisher_tells_us_why_we_love_cheat.html

concluzia e asa: iubirea obsesiva trece. intr-un fel sau altul. si nu vreau sa vulgarizez nicicum actul de credinta, care este.


--------
Apropo de ce zicea ultimul anonim "o dragoste din asta bolnavă e mai puţin rea decât lipsa oricărui fel de dragoste" as vrea sa comentez ca asta e o prejudecata overrated. 1) Dragostea bolnava poate fi cel mai rau si in acelasi timp cel mai frumos. 2) E probabil foarte rau atunci cand importanta dragostei pt tine e 1,2. Cum ziceam asta-i potentialul doar al creierului tanar.

SabbraCadabbra spunea...

gigix ai zis-o bine de tot :)
ideea e ca acel "poc" produce sechele. sechelele sunt un alt capitol lung si necesita un proces minutios.
toti putem trece printr-o obsesie.bolnava, frumoasa, dureroasa, esential e sa TRECEM prin, nu sa agonizam in.
:)
thx for posting :)

Anonim spunea...

Just three words: nosce te ipsum!

aka_exitus

SabbraCadabbra spunea...

Asta incerc zi de zi :)

Anonim spunea...

I rest my case :)

aka

Anonim spunea...

Interesant subiect; am iubit si eu odata cu disperarea celui care trebuie sa supravietuiasca in situatii limita... Cred ca doar in astfel de circumstante iti poti da seama de ce esti capabil, bun sau rau. Acum, desi iubesc acelasi om, il iubesc altfel, nu mai putin, doar altfel, mai omenesc, mai putin idealist, mai asezat. Toti gresim, obsesia nu e o solutie, e doar modalitatea de a ne provoca singuri rau…. Am un prieten care spune ca "speranta e arma prostului"; inca nu am ajuns la o concluzie daca "agree or not with him"; adica oricat vrei sa te detasezi parca tot speri …speranta moare ultima, nu? :)) anyway, nu stiu dc sunt coerenta, ideea (pentru anonimul de mai sus) e ca ...in the end, nici o dragoste pamanteasca nu egaleaza implinirea, bucuria si fericirea pe care o aduce D-zeu in tine, asa ca eu cred ca trebuie lasate toate in manile Lui, ca stie mai bine, iar noi trebuie doar sa traim frumos pentru noi si pentru cei de langa noi.

ps. ma asteptam si la o obsesie a kg ... dar cred ca doar eu sunt obsedata :)
...on the other hand, citeste devenirea de dragos ovidiu argesanu... maybe u like it :)

k

SabbraCadabbra spunea...

Obsesia kilogramelor...uite o sugestie excelenta :)
promit sa vorbesc despre :)
multumesc pentru comentariu, multumesc pentru vorbele bune, si ai dreptate: Dumnezeul din fiecare ne ajuta fara oprire :)

Anonim spunea...

Cred ca fiecare dintre noi are anumite etape din viata, marcate de cel putin una din obsesiile mentionate de tine, ba chiar marcate de mult mai multe obsesii.
Nu "poti" trece peste un anumit lucru, nu poti evolua.Iata blocajul si iata cum apare si obsesia.Te invarti in cerc, in acelas perimetru stramt.Asta e viziunea mea despre obsesie..
Alegi sa iesi din acest perimetru sau alegi sa ramai!Totul se rezuma la propria alegere, chiar daca noua, oamenilor, ne place sa complicam lucrurile."nu pot", "e mai presus de vointa mea", "e mai presus de puterea mea de intelegere", "eu sunt o fire mai complicata, unica, etc, etc"...toate sunt simple alegeri.
De ce oare e atat de greu sa recunoastem ca suntem nimic, ca fiecare pas e dureros dar necesar?

SabbraCadabbra spunea...

:) Bine spus Anonimule :)

Anonim spunea...

Am tot căutat şi căutat ceva similar cu ce simţeam. Apoi a prins un nume: iubire obsesivă. Credeam să sunt drogată de el, de prezenţa lui, o vreme a fost plăcut, nu doream să îi dau drumul (iubirii, căci el era doar un prieten apropiat căruia nu am vrut să îi cer mai mult decât amiciţia). Era ok să fim amici, să vorbim câte în lună şi în stele, dar apoi s-a pierdut o parte din atenţia asta şi a început obsesia.
Lipsa lui din jurul meu a creat ideea că mă sufoc, devenise inexplicabil, nu puteam să înţeleg de ce.
Am cedat într-un final, am mărturisit iubirea, am explodat şi am plecat, am cerut să întrupem legăturile, altfel urma să îl sufoc şi să mă chinui pe mine mai mult.
Desprinderea de "drog" este însă chinuitoare. Merg pe sârmă, zi de zi, simt impulsuri greu de controlat de a lua legătura cu el, de a vorbi despre el, de a şti în continuare ce face, cum, cât, unde şi cu cine.

Îmi dau seama că este complet nebunesc, obsesiv, bolnav, toxic pentru mine. Din fericire am control şi nimic din obsesiile astea nu ajunge la el. E doar o luptă continuă cu produsul minţii mele, este epuizantă şi nu ştiu cum să mă mai ajut, ca să treacă mai repede... şi, dacă se poate, să revin lângă el, aşa cum eram, o bună prietenă. Mai este posibil aşa ceva???