Obsesii fizice (partea a-X-a)

Latura "psihica" a cuplului nostru era una ostentativa, de trimis la psihiatru. Aveam propriul limbaj, ne maimutaream in continuu, eram singurii care ne intelegeam glumele si tot singurii care radeam la ele.
Umorul nostru comun devenise unul agresiv, ironic, acid. Eram de-a dreptul competitivi si ne intreceam in care se imbraca cel mai traznit, care face cele mai demente farse, care rade mai mult, care iese din orice tipar...Concursurile noastre nu aveau nicio limita...

Incetul cu incetul oamenii din jurul nostru au fost exclusi...Pur si simplu traiam intr-o alta lume, in care nimeni in afara de noi nu avea acces. Ni se spunea mereu ca "Sunteti in lumea voastra, aveti propria limba".
Ideile rasarite peste noapte ne incitau si am fi fost in stare sa punem in practica aproape orice pentru a revolutiona normalul. Desi nimic nu se incadra in limitele normalului de cand "Noi" luase nastere.
Aveam propriul ritual de "trezire" dimineata. Ne apropiam din ce in ce mai mult unul de celalalt cu ochii inchisi, ne "adulmecam" reciproc pentru ca "miroseam a nanitza" si imi mormaia somnoros in ureche "buna dimineata iubita mea"...
Acesta era ritualul fiecarei dimineti.
Ziua ne vedeam de cel putin doua ori, uneori ma "rapea" de la munca si sfarseam in cine stie ce oras, luam cina, apoi ne intorceam obositi...si adormeam.

A explora limitele sexualitatii noastre parea o calatorie nesfarsita...corpurile noastre dornice sa ne implineasca orice fantezie nastea mintea.

Noi ajunsesem sa credem ca functionam ca UNUL, devenisem maniaci.
[...]

Nu mai puteam concepe sa facem ceva separat, sa treaca fie si un moment nedevorat in doi ni se parea o adevarata catastrofa. Si eram constienti ca trebuie sa pastram interzis accesul oricui "in lumea noastra". Asta se intampla nu pentru ca am fi fost sociopati, ci pentru ca eram egoisti in a imparti timpul NOSTRU cu altcineva.
[...]

"Decretasem" impreuna ca suntem reciproc obsedati de intimitatea noastra.

Poate ca tot ceea ce traiam atunci noi, este de altfel in limitele normalului, intalnit in toate cuplurile. Nu puteam sa concepem ca exista alti oameni in afara de noi care simt si experimenteaza totul atat de mult, atat de profund, atat de des si cu o placere aproape diabolica.

TREBUIA sa fim unici! Si nu ne-am fi dat inapoi de la nimic pentru a ne intarii aceasta convingere.

Poveste reala

De ce ar conta povestea asta mai mult decat oricare alta? Poate ca este una din multele, insa a ajuns la mine, acum ceva timp, am avut acces in sufletul ei, am incercat sa lupt pentru ca povestile noastre se asemanau cumva...
A fost odata o fata (si inca mai este)...frumoasa. O fata vie, cu sufletul firav, gata sa-l puna in palma cuiva...fara masuri de precautie (as spune eu).
Nu-i era teama de durere, nu se hranea cu suspiciuni, era decisa sa traiasca fiecare zi ca si cum ar fi fost ultima. Vroia sa-si dea frau liber nebuniei din priviri, sa rada in hohote, sa faca dragoste, facand abstractie de lumea gri.
Pentru ca nu se poate altfel...a cunoscut un barbat. Da, un barbat, pentru ca n-avea nevoe de un baiat...baietii ii dovedisera ca-i pot frange fericirea c-un strop de incostienta.
In nebunia momentului...au facut un pact : fara obligatii (cum ar spune americanii - no strings attached). S-au gandit ca daca-si ofera reciproc suficienta pasiune, omitand cu buna stiinta de existenta sufletului, se vor diferentia de gloata normala si suferinda.
Povestea a mers ca pe roate, aproximativ un an de zile. Ea femeia pasionala, el barbatul incitat. Fara cuvinte, fara simtire, chirurgical as spune...prietenia lor (caci nu gasesc alt termen) se baza pe ocazionale devorari trupesti.
Cine a incalcat pactul, si mai ales de ce?
L-a incalcat ea, din toate motivele scrise mai sus. Era femeie. Oricat si-ar fi cenzurat latura umana la un moment dat colapsul ar fi venit...a inceput sa iubeasca...Si-a facut din asta un secret! Secretul ei, vina ei, a incalcat pactul (bine stabilit de altfel) si n-avea tarie sa ii spuna barbatului (si nu baiatului) ca il vrea. Sa-i spuna ce? Ca-i vrea sufletul, ca ii vrea dragostea, ca tanjeste dupa un alint, ca sexul animalic a apus, si-ar visa poate la clipe de tandrete, la povesti din filme...in care ei, amandoi, stabilisera ca nu cred...
Fata frumoasa a plecat capul... Pastrand un secret, ascunzand o dorinta, povara i-a intristat privirea, i-a sters licarul nebun de pe chip.
Incet, fara sa-si dea seama, cauta in fiecare gest al lui urme de tandrete, franturi de sentimente... Ajunsese sa le caute facand sacrificii. Sa lase senzualitatea, pasiunea, nebunia, sa puna in loc o vorba calda, sa-i asterne la picioare o femeie de casa, o femeie disponibila in orice moment, chiar si pentru curatenie, pentru calcat, spalat, gatit, ce mai...menaj...servicii.
N-a observat diferenta?Sau poate ca el primea un bonus...Cineva care-i oferea amor, dar si menaj, respectandu-i conditiile, nici o obligatie, nici o expunere, nici un cuvant.
Cu pasi siguri fata indragostita a devenit un caine supus. Un caine care-si venereaza stapanul, care ii stie de frica, care lupta pentru atentie dar lupta de fapt doar in sinea ei, caci de primit n-o primea.
Dupa alt an, de data aceasta unul plin de durere (pentru ea) si indiferenta (pentru el) fata si-a luat in brate ramasitele-i de energie ramasa si i-a declarat pentru prima oara ce simtea.
Cat de greu ar fi fost pentru el sa-si dea seama? Marioneta cu suflet, femeia cu ochii tristi, care te slujeste la propriu, iti marturisete ca te iubeste...ca o sclava, ca o boala, ai ajuns sa-i conduci existenta fara ca tu, barbate, sa stii???
Povestea are detalii multe, umilinte de nedescris, care ar strapuge orice urma de logica umana. Purtand acest stindard al dragostei, fata din poveste a uitat sa traiasca, sa zambeasca, sa vorbeasca... Fata si-a pierdut putin cate putin orice urma de echilibru, de ratiune, de intelepciune si-a devenit vie doar prin cuvintele (comenzile lui). Sa ne intelegem: vizita scurta, menaj, sex, acasa! Asta inseamna o comanda ferma, iar ea nevoita s-o execute.
Nevoita? De ce, ma veti intreba crispati...Pentru ca dragostea e oarba, rad, si nu pot decat sa-i accept aceasta explicatie...
Ce-a spus barbatul cand fata i-a marturisit povara ce-o apasa de-atata timp?
"Nu ma intereseaza"
Ea n-are insa suficienta putere sa se desprinda din poveste... Nu poate sa se rupa din acest univers bolnav care o inconjoara...care o subjuga, care-i rumega viata ca un virus de netratat...
As folosi cuvinte reci, si-as spune ca este o poveste clasica de misoginism si masochism. El misogin, ea masochista, insa nu pot sa ma dau batuta inainte de-a intelege ce simte...
E o poveste fara final, caci el (oricare-ar fi) se lasa asteptat...
Fata priveste fiecare noua zi cu speranta inclesatata in minte. Se lupta cand cu demonii ce-o fac sclava lui, cand cu frica de-al pierde...atat cat il are...
Nebunia, dragostea, frica, suferinta, pasiunea, dorinta, speranta, sunt cuvinte care-i par bolnave...cuvinte care inlantuie de fapt o poveste, o drama, fara titlu...fara logica, fara final?
De ce am scris? Pentru ca omitem sa credem in astfel de intamplari, pentru ca pastram distanta, pentru ca nu dam pareri...nu dam sfaturi...Pentru ca eu refuz sa cred ca n-o putem ajuta...

Hai sa nu catalogam, sa cautam un raspuns (un final ipotetic)...care sa redea viata fetei din povestea reala...

This boots are made for walking

Unul dintre secretele mele neimpartasite (inca) aici pe blog, e acela ca sunt shoe obssesed.Da, vad o pereche de pantofi/cizme/botine/sandale, si daca sunt alese trebuie sa le am cu orice pret. Si cand spun "cu orice pret" vanzarea organelor interne pare chiar convenabila.

Doua mici impedimente stau in calea fericirii mele in universul incaltamintei : port 35!si sunt foarte pretentioasa!

Am aventuri nenumarate in alesul pantofilor. Uneori sunt pedepsita, gasesc perechea perfecta, dar nu se fabrica si numarul 35.
Prefer sa am cateva, nu multe perechi de pantofi, chiar daca au peste un an, sunt pantofii mei speciali, cu drag alesi, indeplinesc toate criteriile, si nu ma plictisesc de ei decat cand devin nefunctionali. Dar functionalitatea este un alt criteriu pe care ma bazez cand imi aleg pretiosii stapani ai picioarelor.
O pereche de "incaltari" trebuie sa aiba cam tot atata personalitate cat mine. In functie de anotimp trebuie sa comunice ceva. Frumusetea e evident un criteriu de luat in seama, chiar daca nu tin deloc la trend sau la marca. Si bineinteles...the feeling!.
De obicei pornesc in cautarea lor (a pantofilor/cizmelor/botinelor/sandalelor) cu ceva timp inainte sa fiu complet decisa ca am nevoie. Initial studiez piata. Ulterior imi fac o idee de preturi. Si apoooi...caut acel sentiment de implinire mentala, comunicarea extrasenzoriala cu minunile minione ce urmeaza sa-mi inveleasca...picioarele.
V-am speriat? Am incercat sa nu detaliez prea mult...si sa nu elaborez trucurile si criteriile care-mi bantuie mie mintile cand ies la vanatoare de pantofi.
Cei cu sechele si traume majore sunt insotitorii mei in ...astfel de...aventuri. Ei sunt cei chinuiti sa asiste la ritualul alegerii imposibile de luat. Ei imi sustin lesinurile, "atitudinile teatrale", ei ma tin de portofel/card, ei sunt acolo cand fac o scena/criza si nu-mi pot stapani durerea perechii perfecte: sunt prea scumpi (rareori...dar deh), nu au numarul meu, nu au culoarea mea, nu sunt comozi, au defect, nu-mi vine nici chiar numarul meu, nu am la ce sa-i asortez si totusi sper la o interventie divina.
Poveste punctuala: de doua saptamani imi cautam cizme.
Ati observat "imi cautam"? Dupa ce am vazut cel putin 200 de magazine de pantofi, intrecandu-mi recordul personal de nemultumire...si am refuzat (silita de circumstante) o prima pereche de cizme alese din motive evidente financiare (am rinichii stricati, nu valoreaza atat), am GASIT perechea!
Universul m-a sarutat, energia pamantului a devenit roz...eu am devenit un om mai bun, toti ceilalti m-au iubit pentru o secuna mai intens...si cizmele triumfa si acum pe masuta mea de cafea.
Pentru ca sunt cele mai frumoase...mi-e...greu sa le oropsesc...purtandu-le :)

Obsesiile sentimentale

Vreau sa tratez acest subiect delicat, poate cu ajutorul celor ce ma citesc, gasesc explicatiile necesare celor afectati...
Intial ma gandeam sa scriu despre obsesiile omenesti, dar ar fi prea multe, divizate si analizate n-ar mai focusa atentia pe ceva cu adevarat important: obsesiile sufletesti/sentimentale.
Cati dintre voi au trait la un moment dat o obsesie de genul acesta? Cati au constientizat-o si cum am depasit-o? Obsesie sentimentala, fizica, psihica, dramatica...
N-ar fi tocmai ortodox sa incheg un clasament al acestora, dar pot sa le amintesc pe cele mai des intalnite:
Obsesia adolescentina (asa o numesc eu) - prima dragoste. Se concretizeaza de indata de devenim capabili de sentimente. Uneori subiectul acesteia este o himera, un rock-star, o vedeta de film, un autor, insa fiecare element al obsesiei adolecentine este piesa a unui mare puzzle.
Nu este un microb puternic deoarece are menirea de-a chinui un suflet tanar cu mare capacitate de regenerare. Daca prima dragoste ramane ca o amintire amuzanta, depinde doar de puterea mentala a adolescentului. Latura morbida (din cele intamplate in ultimii ani) transforma o pasiune de acest gen intr-o drama (uneori) datorita emotiilor alimentate in exces...
Sa ramanem totusi cu o impresie de eveniment natural si sa cocluzionam ; fiecare dintre noi are o prima pasiune/dragoste/obsesie. De obicei acestea ne definesc capacitatea sentimentala de mai tarziu.
Obsesia perfectiunii - relatia perfecta. Intregul univers se concentreaza pe capacitatea umana de-a emite si recepta sentimente... Cei afectati de obsesia perfectiunii sunt vesnic neobositi, avand resurse inepuizabile de optimism si sperante. Relatia ta e perfecta, sentimentele tale sunt cele mai profunde, modalitatea ta de iubire este unica si irepetabila. Constientizata sau nu, aceasta obsesie devine un reflex al personalitatii noastre. Bineinteles, tindem cu totii spre propria perfectiune, si asta nu a afectat niciodata pe nimeni. Eu vorbesc despre delirul neimplinirii, suferinta infometata de a atinge orgasmul divin. Cei afectati au de strabatut etape puternice: nimeni nu este suficient de bun pentru a le impartasii sentimentele proprii? Cine iubeste mai mult intr-un cuplu? Cine iubeste mai frumos? Entuziasmul tine putin, frica de normalitate sufoca referentul, si intr-un final atinge apogeul egocentrist: nimeni si nimic nu merita ofranda mea sentimentala!
Obsesia fidelitatii - gelozia. Ca si in cazul celor mai sus mentionate, daca tinem cont de dozajul administrat suntem in siguranta. Cealalta extrema; gelozie, posesivitate, lipsa de incredere. Pacientii pot cu usurinta sa isi afecteze functiile cerebrale. E o boala pana la urma. Cu cat partenerul este incatusat, suspectat, verificat, controlat, testat, cu atat gelozia este alimentata. Nevinovatia partenerului e doar o chestiune de timp in mintea suferindului. Pana la urma va ceda! Si asa se si intampla!
In opinia mea cea mai importanta...ramura (sa-i zicem asa) e obsesia iubirii (neimplinite). Nu-mi permit sa-mi dau cu parerea despre pacientii suferinzi...pot doar sa intreb acum publicul: cati dintre voi ati trait o obsesie sentimentala de acest gen? Innebunit, suferit, suflet sfasiat, durere nemarginita? Si pur si simplu NU poti sa treci peste. E un blocaj emotional. Ati epuizat toate argumentele logice, ati analizat toate argumentele mai putin logice, v-ati lasat cunostintele si prietenii fara cuvinte, si cu toate acestea...o simti...e acolo, vie, ca niciodata, pulseaza in venele tale...intre tample, coborand incet spre piept, unde stii...daca ajunge, esti ca supus la electrosocuri. Nu exista motiv, cauze, urmari, contraindicatii. E un fel de zona crepusculara a ratiunii...
Duce intr-atat de departe incat justificarea "iubesc" suna fad. Ajunge sa-si supuna/subjuge pacientii intr-un asemenea hal incat acestia nutresc ura pentru sine, dar iubire pentru himera. Da, corect mentionat himera. In momentul in care ne-am infectat cu obsesia iubirii, de fapt obiectul adoratiei noastre nu exista. Ii alocam inteligenta, suflare, minte, verticalitate, chiar si un comportament autoimpus de subconstientul nostru. Totul pentru a persista in obsesie...
Sacrificiile unei iubiri obsesive nu au finalitate, nu au ratiune, nu au limite... din pacate.

Am scris ceva mai inflacarat despre aceasta ultima...forma obsesiva. Ce e mai dramatic? Sa fi suferit de ea? Sa nu fi suferit de ea, dar sa stii ca esti in pericol? Sa nu gasesti o cale de iesire? Sa se profite de situatie?
A nu se intelege gresit. Cred in puterea iubirii. Cred ca oamenii ajung sa se iubeasca frumos, sa imparta binele si raul impreuna...Obsesia iubirii apare ca forma justificativa. Nu ti se impartaseste iubirea transmisa initial, nu s-a concretizat ceva in care ai crezut, cauzele sunt multiple. Ideea e ca o suferinta de acest gen, transformata in obsesie, ajunge sa traumatizeze si sa afecteze de la fizic la psihic pacientul.
Ar trebui sa ofer solutii? Orice as spune suna a basm, cititorii afectati vor analiza prin ceata spusele mele si probabil nu au suficienta energie sa lupte pentru a le intelege.
Puterea sta in noi. Salasuieste in noi. Resursele umane sun inepuizabile (am mai spus-o) si autosugestia face miracole. Ca in cazul Alcoolicilor Anonimi, important e sa decidem directia. Sa fim convinsi de ea.
Imi aduc aminte de replica din Trainspotting : "I chose not to choose life!"
Abordand o explicatie oarecum mistica spun ca ceea ce ne e scris n-are cum sa fie evitat.Ni se dau puncte de reper pentru a mentine traseul vietii, insa noi suntem judecatorii supremi. Daca faramitam aceste experiente si trairi, le analizam (chiar si cu ultimele resurse) si reusim sa tragem concluziile potrivite, cred eu, in fiecare dintre noi se afla suficienta vointa, si capacitatea aferenta depasirii unei obsesii...

Been there, done that!