Fritz, Strudel si ... liliecii

Totul era perfect...

Nu aveam nimic de reprosat, ordine, disciplina, aromonie, zen...

Acum vreo saptamana, ajung acasa...ca tot omul, dupa o zi de munca, ma tolanesc pe canapea, aprind o tigara (da....stiu...dar fumez rar), pun niste Buddha Bar, mai schimb o vorba cu jumatatea...

Manata de anumite necesitati fiziologice, dau sa merg la baie...Aprind lumina, si brusc, fara pre multe politeturi, ii vad... amandoi, unul mic-mic celalat mai mare si mai gras.

Probabil ii luasem prin suprindere, au neglijat zgomotul din casa, si-au fost surprinsi in lumina (reflectoarelor) din baie... Doi...gandaci!!!(Fritz si Strudel, asa le-am spus eu)

Incep sa tip! Isteric!

Pentru un moment cred ca i-am socat...bateau in retragere rapida si s-au oprit...

Poate daca as fi avut auzul suficient de dezvoltat i-as fi auzit cum tipa si ei..."Fireeeee in zaaaa hooooleeee!!!"

Lasasem usa larg deschisa la baie si urlam cocotata pe canapea:

"Omoara-i!!! Ia-le gatuuuuul!!!"

Prea tarziu...fugisera!

Am abanonat..necesitatile fiziologice, vezica-mi plesnind ma avertiza ca n-o mai duc mult, insa imi planificam strategic modalitati de crima prin otravire. Si pandeam...

Dupa vreo ora, m-am apropiat tiptil...liniste...am pandit..

Ei...ma pandeau, bine camuflati, sub tavita lui Nemo.

"Prinde-i!!!Acoloooo suuunt!!!Pe ei!!!"

I-a prins, i-a exterminat, si i-a innecat in marele vas alb de ceramica.

De atunci nimic...n-a venit nimeni sa-i caute, n-au urmasi, n-au lasat urme.

Probabil ca erau cercetasii. Fusesera clar trimisi la moarte. Si daca nu s-au mai intors, nimeni n-a cutezat sa-i caute.

Ceea ce pentru mine e convenabil, am inundat baia in clor, si am in plan niste otravuri. Am avut grija s-o spun cu voce tare. Daca au auzit, cu atat mai bine.

In alta ordine de idei, seara de seara cand ajung acasa (mai nou o iau prin parc) in fata blocului, de sus, prea sus, se auzeau (si inca se aud) niste cantece ciudate. Un fel de tril...un piuit ascutit, prea real sa fie vreo masinarie.

"Ce pasari or fi avand vecinii?"

N-am dat o importanta prea mare pana acum doua zile, cand curiozitatea a invins dorul de casa si-am zabovit cateva minute in fata blocului privind crengile copacilor.

Autorii (caci sunt mai multi), mici, negrii, si vesnic grabiti. Am privit atent...Ciudate pasari! Ma simteam ca americanii aia stupizi de vad vaci pentru prima oara si li se explica ca laptele de fapt nu vine din cutie...

Batman!Batman!

Care va sa zica...lilieci! Sa aiba vreo legatura cu pisicile din fata blocului? Sau ele nu se incumeta?

Dar...pana la urma...canta atat de frumooos!

Ii inteleg pe membrii familiei Adams :)

Anorexie sentimentala

O buna prietena ma intreaba:

"Tu de ce nu mai scrii despre iubire?"
"?!?"
"Esti intr-o alta perioada frumoasa a vietii tale, indragostita, fericita, dar ai devenit mult prea tehnica"

Apoi mi-a adus aminte de lunile mele sufocante, suferinde, "pline de suflet", despre Totul e permis in Dragoste si Razboi despre Things we lost in fire...scrieri mai vechi care la vremea lor mi-au spus povestea printe randuri.
"draga mea, azi am lasat in urma durerea cuvintelor, mi-am vindecat sufletul, si uite-l ca a cutezat sa traiasca"
Fiecare om e definit de capacitatea lui sentimentala. In masura in care putem sa experimentam sentimente precum dragostea, durerea, ura, dorul, frica...pasiunea...ne justificam existenta.
Intr-o lupta stransa se afla dragostea si ura...uneori impletindu-se sau chiar aparand in forma identica pentru a ne pune in faza unei alegeri dificile.
Credeti-ma, un suflet inflacarat de iubire are aceeasi putere cu un suflet macinat de ura. Daca in primul caz ne contopim cu toate energiile pozitive ale universului, in cel de-al doilea caz mistuim fiecare adiere fericita care ne iese in cale.
E foarte adevarata zicala ca "de la dragoste la ura nu e decat un pas" si foarte rar invers. Nu exclud posibilitatea...sufletul ne joaca feste si in neconcordanta cu mintea, pentru ca in dragoste ratiunea este ca un fel de antidot, sfarsim daruind sentimentul sublim persoanelor totalmente nepotrivite.
Mana in mana merg si frica cu durerea...generandu-se una pe cealalta, parerea mea. Daca ne temem de durere, de fapt alimentam doua trairi: frica - si suferinta fizica-psihica efectiva. Nu spun nimic nou, nimic iesit din comun, solutiile sunt multiple: masochismul (din ce in ce mai des practicat) sau lupta cu temerile. In fond nu exista pierderi atat de mari incat sa fie nerecuperabile (apropo de ce-am pierdut in incendiu).
Pana si speranta, odata pierduta-abandonata, avem sansa s-o recuperam pentru ca odata existent virusul in noi, nu exista antidot.
Omul este cel mai complex referent, compus dintr-un puzzle infinit, insa functional numai pe baza de iubire... Combustibilul umanitatii. Spun asta pentru ca la baza tuturor celorlalte trairi, suntem pana la urma vesnic infometati de acest sentiment. Si fara a stoca informatie sentimentala (ceea ce ne transforma in fiinte inteligente) ne transformam in obiecte cu functii locomotorii.
In general cei mai blamati oameni sunt cei incapabili sa simta. Ceva. Orice. Fiti tristi, fiti suferinzi, fiti malefici, fiti indragostiti, insa manifestati-va abilitatea de-a nurii sentimente.
Goliciunea sufleteasca si existentiala este e fapt sinonimul unui trai fad, robotizat...

In lupta noastra pentru sentimente alegem totusi desavarsirea iubirii. Ne luptam cu durerea, cu ura, cu melancolia, cu tristetea, uneori chiar si cu fericirea pentru ceea ce intr-un final sufletul dicteaza; dragostea.
Ciudat e ca odata inmagazinat in organismul nostru sentimentul acesta face ca orice impediment, orice greutate, orice traire concurenta, sa para de fapt rezolvabila. Iar daca nu am atins cu adevarat trairea totala a dragostei, daca nu suntem imbiati in iubire cu fiecare por o cautam insetati, infometati de parca ar fi Mecca fiecaruia. Din acest motiv se spune ca dragostea e oarba.
O situatie poate avea interpretare absolut diferita, daca suntem indragostiti, si daca nu.
Nu stiu daca am mai spus-o pana acum, insa iubirea absoluta, sincera si neconditionata e una, iar himerele ce iau temporar acest chip sunt alta... Vom realiza cu totii acest lucru, insa numai din experientele proprii.
Cat despre "sentimente intalnite o singura data in viata", e un mit al scriitorilor, scenaristilor, si asa mai departe. Nu exista sentimente unice si irepetabile. E drept, iubim de fiecare data altfel, insa intensitatea ramane, sau chiar creste... Resursele sentimentale sunt inepuizabile. As spune chiar ca, dupa traumele severe ne sporim capacitatea sentimentala. E drept, ni se ascut toate celelale simturi, dar odata cu ele si modalitatea de-a experimenta fericirea, care dupa o drama se intensifica...
Am ales pacea (cu mine) in detrimentul nebuniei (celorlalti), am ales viata in detrimentul depresiei, am ales optimismul, pozitivismul, am ales respectul in detrimentul ignorantei, am decis sa iert, mi-am dorit sa fiu iertata, si n-am incetat niciodata sa cred ca am sa iubesc (din nou) frumos si benefic in detrimentul unor sentimente toxice si nocive care mi-au epuizat toate celalte simturi.
Ce nu te omoara, te face insa mai puternic. Mi-am vindecat chiar si anorexia sentimentala...ca orice bolnav, muribund, fara speranta de revenire, timpul imi arata, secunda dupa secunda ca mijloacele sunt numai la indemana mea. Eu am de ales, eu trebuie sa iau decizii, si evident ca voi beneficia de ceea ce-mi asum.
Prezentul...construieste viitorul. Si (n-as vrea sa fiu data in judecata de orange, sau vodafone) viitorul suna bine :)

www.sabbra.ro

It's mine!!!
All mine!!!

Ei bine, ca sa fiu sincera, e al gagicului, da' cum gagicu e al meu, deci saitu' e tot al meu, intr-un final. Asa mi s-a explicat. Si inca cateva despre valoarea adaugata.
De fapt e cadoul meu.
Ca sa fim siguri ca punem stapanire pe Romania, am luat si domeniile sabbbra, sabra, .net , .ro in toate variantele.
Thoughts and Clouds se va muta in curand (sper cat mai repede) pe site, continut-text, poze...functional, tip blog, doar ca in posesia mea si numai a mea.
Pe langa varianta de blog, jurnal online, vor mai fi cateva subdomenii, functionale...informative...hmmm ...sa va spun?sa nu va spun?
Am sa ma joc cu turismul si critica...Voi colabora cu multa lume...pe diverse domenii de interes pentru publicul larg.
In timp imi doresc la lucrez la interactiunea site-ului. Am alaturi colegii de la Metromind, care ma vor ghida cu tehnicile lor (pe care blonda nu le pricepe dar le vinde). Asta in ce priveste notorietatea.
In acest moment ma gandesc la design...si cum am cel mai bun art-man alaturi, sunt sigura ca o sa iasa ceva frumos.
Nu pot decat sa fiu deschisa la sugestii si sa ma mentin peste asteptarile celor din jur.

Happy!Happy!Joy!Joy!

Despre Iertare

Imi pregatesc mental cuvintele de ceva vreme...
M-am gasit citata (undeva pe internet) cu articolul Despre Oameni in care intrebam cat de des poti sa intorci si celalalt obraz, si incercam sa deslusesc cati oameni au fost "for a reason", cati "for a season" si care sunt "for a lifetime" in viata mea pana in momentul respectiv.
Astazi spun ca cei mai norocosi sunt cei din gama "for a reason", cei tulburati sunt "for a season" si bietii ghinionisti sunt... "for a lifetime"...
Cei care ne sunt alaturi toata viata, cei care ne sunt trimisi pentru eternitate, sunt deseori un fel de soldati ai binelui, care lupta pentru si alaturi de noi.
La randul nostru suntem "trimisi" catre alti oameni, si uite asa devenim cu totii interconectati.
O intrebare care-mi bantuie mintile : ce-o fi ai greu, sa ceri iertare sau sa ierti?Si daca alegi sa ierti, poti ierta odata sau de mai multe ori?De cate ori? Iata ca s-au inmultit curiozitatile mele.
Cand eram mica, la fiecare pedeapsa (de obicei tata era judecatorul) sora-mea se ducea imediat si spunea "Iarta-ma, nu mai fac!". Pedeapsa i se ridica...Eu...preferam sa raman la stadiul de "pedepsita" ore, zile la rand, pana in cele din urma parintii renuntau. Tin minte, la un moment dat chiar le-am spus "NU aveti cum sa ma pedepsiti!". Nu-mi ceream niciodata scuze, nu varsam o lacrima si indiferent de fapta, asteptam ca ea sa se prescrie.
Mama a abordat o atitudine noua in schimb: aveam oficial permisiunea sa n-am reguli si sa ramana la latitudinea si atitudinea mea. Daca o dadeam in bara, imi spunea "Esti copilul meu, am sa te iubesc oricum, insa m-ai dezamagit". Nu am aflat nici azi daca e vreo strategie parinteasca, insa durea ingrozitor...In respectivele momente lumea mea se naruia, si aveam dintii inclestati...n-as fi spus acel "imi pare rau", insa as fi dat timpul inapoi cu riscul sa-mi vand sufletul.
De-a lungul timpului m-am autoeducat ca scuzele si iertarile sunt pentru oameni slabi. N-am de ce sa-mi cer scuze pentru ca nu am sa gresesc. Nu am sa iert, pentru ca nu accept greseli. Ne bazam pe reciprociate nu? Mai mult, am autosetat conditia ca : daca voi ajunge sa gresesc, am sa fiu prima care n-am sa ma iert. Am mers atat de departe incat aveam un motto: "uit dar nu iert".
Viata (bate filmul) mi-a daramat una cate una aceste convingeri. Si pentru ca fiecare convingere era bine incrustata intr-un orgoliu infinit, odata cu greselile mele (in primul rand) mi s-a farmitat acest ego-fortareata.
"Invata sa te ierti mai intai pe tine, apoi sa faci pace cu toti cei din jur, poate in cele din urma vei spera la iertarea lor" mi-a pus o persoana draga mie.
Nu am plecat capul decat in fata a trei persoane pana acum...In fata lor, din respect si iubire, priveam in jos, cu urechile ciulite...sperand ca pot sa invat ceva.
Una dintre ele (un om cu are am petrecut cativa ani buni) a rabdat cu stoicism ranile adanci, pana cand am rasucit cutitul in os...si tot eu l-am abandonat miseleste.
A doua, a fost un fel de ghid (din umbra) care m-a plesnit peste nas, cand il aveam mai in vant, cateodata scuipam venin in directia-i, dar culmea...a avut curaj sa ma infrunte...De ce?Pentru ca ii pasa! Ei, ii adresez acum: de cate ori iarta un om?
A treia persoana (slava Domnului) a ramas alaturi de mine, cu un calm englezesc, si inca sunt mandra ca n-am ranit-o si dezmagit-o. E o norocoasa!Si eu la fel.
Iar eu, care inca mai lucrez la iertarea celor din jur, la iertarea mea, la acel imi pare rau zgarcit si crispat, nu pot decat sa lupt...for a lifetime!
Acum o aud din nou pe mama "nu stiu cat de norocoasa ai fost tu in viata, cu siguranta insa, ai avut noroc de oameni"
Tine de mine sa-i pastrez.

Thoughts and clouds

De ce mi-am numit eu blogul thoughts and clouds? De ce in engleza? Cum suna in dulcea limba romaneasca ganduri si nori? Sau nori si ganduri? Ganduri innorate? E drept ca e mult mai permisiva, sugestiva, maleabila, insa cateodata si de lemn...tre' sa recunoastem.
Da, sunt o snoaba careia-i plac englezismele, in conditia in care nu ma descurc laudabil, sunt pe genul furculition si lingurition, dau capul pe spate exclamand "oh my God!" (chiar si in unele momente intime) , colindele de Craciun imi incep cu Jingle Bells, port jeansi imi dau cu gloss si la cel putin doua propozitii taragnez ok-ul deja tabiet (da' macar stiu ca vin de la 0 kills, ceea ce multi nu cred vor intelege).
Anyways, macar nu vorbesc cu sh, k, tz, bm, plm, fb, ETC! Si nu-s emo!Ah, si nici fada!Doar narcisista, dar in limitele normalului.
Revenind la thoughts and clouds , e o subdenumire, deoarece internetul in maretia lui nu permite blondelor platinate sa foloseasca pauze in linkuri, si asa ca i-am zis SabbrasThoughts fara apostrof...continuand ideea, care or mai fi si gandurile fructului de cactus (aka Sabbra), printre nori...pufoase,roz, insa, atentie la grindina. Si desigur la ploi acide. Las tunetele si fulgerele in seama celor cu probleme de digestie, eu ma folosesc doar de nori, uneori grei alteori liberi in inaltul cerului, ca-n desene animate.
De fapt cam asa vad eu internetul asta...etern, nesfarsit, greu de priceput, prea rapid pentru fi inteles si totusi suficient de incapator pentru fiecare. Un fel de "mare-i gradina Doamne" la modul "e loc pentru toti"... si daca-s suficient de inteligenti nici n-au sa se intalneasca vreodata.
Prima mea postare se numea "roz" asta pentru ca nu-mi justificam inca denumirea cu norisorii, insa am stiu din totdeauna ca o sa vina ziua in care am sa gasesc o explicatie plauzibila si pentru culoare si pentru combinatia de cuvinte.
Am renuntat chiar si la "&" si-am fost darnica cu un al treilea englezism and pentru ca-mi pare mai viu asa.
Alegeti asadar ce doriti, fie ca sunt gandurile, ca sunt norii, important e ca e loc suficient pentru toata lumea (buna) between my thoughts and clouds.

Welcome!

N-am sa merg la vot!

Ceea ce va dorim si dumneavoastra!
In primul rand, sub masca blonda (haha!), nu pricep o iota din idiotenia asta de campanie helectorala , in al doilea rand nu-mi plac fetzele candidatilor (da, pentru mine fatza e un criteriu destul de important) si nu in ultimul rand, votul e totalmente inutil.
N-o sa ma bag adanc in comentarii politice, nu-s experta si nici nu ma dau, insa am o dorinta arzatoare de-a biciui putin imaginile din tot Bucurestiul asta prafuit si geros.
Oameni buni, ati vazut cu ce afise electorale au iesit astia la inaintare? Eu cred ca trebuia sa-i puna sa fumeze cate un joint, sau sa li se ofere candidatilor cate doua laxative de caciula pentru a le disparea rictusul infometat.
N-am vazut nici o fatza extrem de cunoscuta (mie), toti sunt mormoloci nou iesiti din oua. Tanara clasa politica este una scarboasa!
A fost un singur an in viata mea cat am fost la curent cu ce se intampla in politica romaneasca, apoi inca doi ani m-am informat de buna voie deoarece inca mai studiam Stiinte Politice...Nu m-a atras subiectul indeajuns de mult...but I like to bitch about it :)
Da, fac parte din categoria de oameni ignoranti, inculti, etc,etc, care nu-si exercita dreptul de alege, vota...E inca o tara libera (cel putin asa ne laudam), o tara democratica, unde pot sa ma pish pe scarile de la intrarea in guvern fara sa... scap cu viata :)
Ma amuza mesajele lor electorale...pentru cetateni...As fi curioasa daca mai exista vreun cetatean care sa creada in sloganurile lor...
Am vazut un panou care mi-a starnit mila...un "taran fericit", om cu clop, par alb, parea (sub stratul gros de fond de ten) multumit de alegerea lui politica, afinitatea fata de partidul X ii aducea o vizibila multumire...crispata (cum altfel) intr-un zambet fals fara personalitate. Aproape ca mi-a dat o lacrima...uite cum manipuleaza oamenii batrani de la tara...Insa sufletul meu vested si imbibat in venin a fost crutat de durere doar la ideea ca nu castig eu intr-o luna cat a luat badea actoru' pentru posterul politic neinspirat.
N-o sa palavragesc mult pe acest subiect...Este unul fad, care-mi provoaca mila-sila. Inca nu emigrez, astept sa treaca criza financiara din lume. Afaceri in Romania n-am de gand sa fac, odata ca nu-mi pot imagina o colaborare in termeni legali cu aceasta hiena numita Stat si a doua oara ca nu sunt intr-atat de optimista incat sa cred ca ar putea avea succes intr-o astfel de perioada de foamete...
Asa ca nu-mi ramane altceva de facut decat sa...NU votez!

Degustare de vinuri cu Evinoteca.ro

Am aflat de Vinexpert acum vreo doi ani cand aveau o terasa in pasajul Villacross, un loc mic si cochet cu oameni amabili care serveau cele mai bune ceaiuri, cele mai naturale sucuri si bineinteles iti povesteau despre vinuri...Cand ai in fata un pahar bun de vin care mai are si o poveste, un buchet, o valoare, savurarea lui devine o arta...un plus de stil.
Eu am fost intotdeauna o pasionata de vinuri, inca de acum 3 ani cand am participat la o degustare oficiala Prince Stirbey. Am cautat mult timp pe rafturile magazinelor o sticla din colectia lor, si am fost dezamagita sa aflu ca nu se pot procura decat din anumite locuri. Ei bine, de cand cu evinoteca.ro vinurile de calitate au un loc bine ales si dispare sentimentul "de duzina" sau incertitudinea ca vinul ales din raft ar putea sa nu fie de fapt vin.
Catalin Paduraru si-a lansat ieri blogul personal intr-o incercare de-a fi mai aproape de publicul tanar cu deschidere spre acest domeniu.
Personal, am fost placut surprinsa de acest om...Un om natural, deschis, placut, unde mai pui si ca se pricepe la vinuri? E intradevar o arta, o arta in fiecare sticla de vin bun...Pe mine ma fascineaza aceasta industrie, si sunt deschisa spre oricine mi-ar putea imbunatati cunostintele in acest sens. Aceasta oportunitate de-a educa un public tanar, departe de calculator si "mondenitati" mi se pare o initiativa demna de laudat.
Evenimentul a avut loc la Casa Iancului (un restaurant relativ ok) incepand cu orele 20. Am ajuns acolo punctuala ca de obicei, gatita nevoie mare, ma gandeam ca o sa fie o seara din gama celor cu tinuta si atitudine impusa. Am gresit insa, oamenii erau foarte relaxati, zambitori, binevoitori, tinute casual, nimic "snobish", insa un iz elegant tot adia in jur.
Dupa un discurs de bun venit, Catalin ne-a spus povestea fiecarui vin care urma sa-l savuram in mici inghitituri. Evident n-am facut degustarea ca la carte, nici n-aveam cum, eram prea multi, vinurile prea bune...
Ne-au trecut prin pahare 17 vinuri alese din: Africa de Sud, Argentina, Chile, Noua Zeelanda, Franta, SUA, Italia, Australia si bineinteles Romania.
Noi romanii nu suntem deloc de exclus dintr-o lista de vinuri bune sa stiti.
Pot sa ma laud ca eram cunoscatoare a catorva vinuri aflate pe lista, si pot sa reamintesc cateva soiuri care mi-au ramas in minte ; din Argentina - Tamari Reserva - Torrontes (un vin alb), din Franta - E.Guigal Cotes du Rhone (vin rosu), febletea mea - Barros Ruby - Porto din Portugalia si nu in cele din urma vinul de colectie Pietroasele - Tamaioasa Romaneasca '88...un vin care n-a fost deversat in urne de nici unul dintre participanti chiar daca multi erau deja imbujorati.
Ne-am delectat papilele gustative cu cate o bucata de branza, iar la final am fost invitati la masa, totul stropit din belsug cu...vin, din butoaiele prezente.
A fost o experienta placuta din gama celor care ma fac nerabdatoare sa le repet. Nu am nimic de reprosat, pot doar sa-i urez lui Catalin succes, si sa-l rog sa ne tina conectati :)


P.S. click pentru stirea TV, cu subsemnata in plan...
P.S. 2 - multumesc Buddha pentru poze

Personal Insanity Trainer

Am vazut recent un studiu care prezenta o viitoare era a ideilor out of the box ca fiind indispensabile existentei umane. In alta ordine de idei anual se nasc din nimic job-uri la care multi dintre noi nu ne-am fi gandit. Studentii de azi vor trece direct in antichitate la finalul facultatilor deoarece mormanul de informatie circula deja cu viteza gandului, asadar invataceii vor fi expirati cand vor deveni proaspat absolventi.Ironic nu?
Cu o medie sclipire de geniu in stilu-mi caracteristic am ajuns la concluzia ca urmatorul nivel al carierei mele ar trebui sa fie unul total diferit de ceea ce am facut pana acum.
Excentric, inventiv, iesit din tipare, deloc conventional, accesibil unui anumit tipar de oameni, domeniul de activitate pe care vreau sa-l abordez nu are nici un fel de limite...nu are reguli, se bazeaza pe un singur impuls: cel de moment! Nebunia!
Da dragilor, vreau sa predau, la nivel avansat, cursuri de nebunie. Temporara, impletita cu paranoia, nebunie de moment, nebunie excentrica, nebunie impusa, nebunie bazata pe adrenalina...you name it...or better, allow me :)
Am ajuns la concluzia asta in urma multiplelor cugetari rationale de genul "trebuie sa fi nebun sa..." sau "numai un om nebun" si m-am calificat la locul de munca suportand cu stoicism nebunia generata de-a lungul timpului de specimenele intalnite... Asadar nimic normal n-ar putea porni de la mine in ceea ce priveste publicul larg amator de socuri.
Exemplele zilnice sunt prea putin picante fata de ce-mi trece mie prin minte, insa ca o idee de baza, as lansa (la sugestia cuiva) un nou sport extrem:furtul cosurilor de cumparaturi prin hypermarketuri. Yup, it happend! Alegeti la intamplare un cos cat mai incarcat (dupa ce v-ati asigurat ca posesorul initial a sfarsit procesul de cumparaturi, ales atent, raft cu raft) si bucurati-va de "surprizele" pe care le veti achita (sa nu iesim din legalitate). Ba mai mult, renuntati la propria lista de cumparaturi incercand sa supravietuiti cu ce ati "achizitionat". Demne de urmarit sunt fetzele celor cu lista de cumparaturi, bifata...
Exista doua tipuri de nebunie: cea patologica, cu care te nasti, o ai in sange, deci n-ai cum s-o inveti, poate poti doar s-o maschezi, sa ti-o stapanesti, s-o tii sub pastile...si nebunia ca hobby, aplicabila in aproape orice circumstanta. Cea din urma este chiar recomandata.
Am vazut nebuni frumosi, insa prea putini...Am vazut nebuni cu acte, m-am speriat, am vazut nebuni siliti de imprejurari si marturisesc ca am ramas impresionata...
Eu ma consider cea mai normala persoana din universul meu, si singura anormala din universul vostru...Conexiunea intre cele doua lumi o stabilesc eu, fara drept de apel.
Nu vreau sa-mi limitez nici o traire, nici sa-mi justific vreo actiune, nici sa ma complac de dragul societatii intr-un mediu constipat...Nu-mi doresc sa ajung la peste 30 de ani atat de acrita de esecuri incat sa le inramez frumos in poleiala de prezervative incercand sa le consider reusite...
De ce sa mint?Imi place al naibii de mult sa ma joc cu mintile oamenilor...sunt pur si simplu niste bucati de plastilina, colorate, care pot fi modelate dupa chipul si asemanarea...oricarui animal...
De apreciat e ca am incetat sa ma joc din placere malefica, si acum vreau sa construim nebunia benefica unui trai pe muchie de cutit... Nu vreau sa am doua zile identice, sa intru in monotonia zilelor fara numar, exceptie facand doar tabieturile mele (la rang de ritualice),nu vreau sa stiu niciodata cum va fi maine, poimaine, n-am nimic planificat, pentru ca imi permit sa risc in fiecare moment!
Nu sunt in deplinatatea facultatilor mintale, n-ar trebui sa fim nici unul dintre noi, e anost!Nu-s de o inteligenta iesita din comun, geniile traiesc putin, si mor de sifilis. Nu-s de o frumusete sclipitoare, narcisistii de obicei fac par in palma...Ma contrazic de cel putin trei ori intr-o fraza, astfel interlocutorii mei isi pierd puterea de concentratie, ma subestimeaza, eu pozez in naiva si intr-un final devin cea care rade la urma...
Nimic nu e planificat...viata e doar un joc!
Dupa cum scria in Carte "intre rai si iad nu-i nici o diferenta, conteaza drumul pana acolo".

Home sweet home

Am impresia ca daca impartasesc cu voi acum bucuria mea, mi-o veti fura. Si sunt egoista. Azi, ieri, poate chiar si maine ma simt traind intr-o lume atat de noua si fascinanta, atat de frumoasa, atat de a mea, incat uneori clipesc repetat pentru a indeparta visul in care cred ca ma aflu. Si daca e vis, cum de visez atat de frumos?
Lumea mea, a mea, a mea, sanctuarul meu personal, coltul meu de rai, cel mai minunat loc e acum casa mea!Si-mi place atat de mult, incat fug acasa in pauzele de pranz si ma asez pe perna mea, turceste, pe covorul rosu, aprind o tigara si nu fac altceva decat sa ma uit fascinata in jur! Cate cuvinte exista pentru adoratia pe care o manifest? E doar un loc, posibil, dar e atat de al meu (nostru) si ma simt atat de apartinand locului, incat nu concep ca au trecut atatia ani fara sa-mi dau seama cat de incompleta eram...
E parca un alt colt de Bucuresti, cand intru pe strada mea, linistita, usor invechita de timp, dar nobila prin trecerea anilor...zambesc inca din holul blocului "Bonjour!" catre receptia din lemn masiv, unde candva era poate un domn batran care dadea binete locatarilor. Liftul e intotdeauna la parter cand urc, si intotdeauna la etaj cand cobor...semn bun nu?
Linistea este uimitoare...nicidecum apasatoare, pentru ca s-a inventat Buddha Bar, iar seara adorm in sunetele naturii - greierii noaptea si tic-tac de ceas vechi, dar nou, adica retro :)
Si miroase bine, a flori indiene, a lemn dulce, betisoare aromate relaxante si de meditatie...lumanari de ciocolata amaruie, caramel si scortisoara...Lumina e calda, strabate prin hartia de orez, se reflecta in lemnul parchetului si in tavanul inalt croind parca o aura intima a caminului.
Inca un motiv sa ma bucur ca exist...inca un motiv sa zambesc oamenilor de pe strada, sa zambesc nebuniei, sa rad la viata, sa nu-i dau papucii, ci sa-i spun ca o iubesc, asa cum si ea ma iubeste pe mine! Si e bine sa fi iubita!

Pasiunea mea...gatitul!

Ce-mi aduc eu aminte referitor la gatit e un film cu Penelope Cruz, tipa era un fel de hostesa a unei emisiuni culinare. La un moment dat printre tigai, ceapa, bucati de carne, ia un ardei iute rosu (chilli) il mangaie usor cu degetele ei fine, si-l trece erotic peste buze, pe langa nas, vorbeste despre el cu atata senzualitate si pasiune incat mi s-a facut brusc pofta de-un ardei iute, am dat iama-n frigider, am scos unul si-am inceput sa-l sug...Evident am inceput sa plang de usturime, mi-am dat seama ca erotismul cu chilli este dureros chiar si pentru pasionati.
In interiorul meu s-a nascut un fel de pasiune ascunsa pentru arta culinara. Da, spun arta, pentru ca e o mare deosebire intre omleta facuta in graba dimineata, cartofii prajiti cu ochiuri si carnati, si bineinteles gatitul ca pasiune.
Nu excelez, nu ma laud cu varietati culinare si retete proprii, gatitul e un soi de pasiune relaxant impletita cu un ritual standardizat de-a lungul timpului.
Dupa o zi grea de munca ador sa planific o cina, indiferent cat de speciala ar fi, care sa implice cateva ecuatii si combinatii miraculoase. De exemplu, intotdeauna tai ceapa (rosie de preferinta) in cuburi extrem de fine si marunte, folosind o tehnica precisa si lenta. Timpul alocat taierii cepei este unul extins astfel incat ea nu necesita calire, ci poate o incalzire insistenta in urma careia se topeste devenind invizibila, lasand in urma doar aroma dulce...
Ador sa-mi pregatesc la indemana, ingredientele necesare felului de mancare, asezate pe farfurioare, de parca as fi intr-un show TV, le parcurg pe etape respectate intocmai, ca un ritual sacru, o perfectiune individuala a mea, pe care o degust cu satisfactie.
Cu timpul am invatat sa folosesc mirodeniile ca un plus de stralucire, sa testez diversele arome oferite la randul lor de cele mai ciudate imperecheri de ingrediente, sa ghicesc cantitati de condimente, timp de gatire, sa aduc gatitul la stadiul de arta doar prin simpla apreciere a cantitatilor (devenite ulterior perfecte), sa combin arome, sa divinizez sosuri. Nu neg ca am avut nenumarate tentative esuate, dar de cele mai multe ori succesul meu a fost unul indelung laudat. Si cand te gandesti ca este o pasiune relaxanta, delicioasa,necesara,care devine intr-un final afrodisiac (cum de n-am scris pana acum?!).
Am avut momente (de obicei sarbatori religioase) cand ma autoizolam in bucatarie, pregateam cate 4-5 feluri de mancare, ciorbe, friptura, paine de casa, aperitive, totul personalizat, cu un ingredient secret adaugat, astfel incat o reteta traditionala devenea unica, personala, si bineinteles dupa poza finala a operei de arta, eram fericita stiind ca va bucura la randu-i stomacele invitatilor mei.
Ce-mi place sa gatesc?Paste!Ciorba de pui a la grec, fripturi in sosuri, legume in cele mai diverse combinatii, inabusite in miresme de ierburi.
Exemplu recent? Azi am decis sa fac peste cu orez... Am luat doua tipuri de peste: pangasius, si somn de dunare. Separat am cumparat brocolli,morcovi,dovlecei,ceapa verde, ardei capia, rosii, morcovi,telina. Niste orez cu bob lung, care urma sa fie fert in curry.
Pestele a fost gatit in doua moduri: somnul in vin rosu, la cuptor, pangasius in vin alb si legume, inabusit in cuptor de asemenea.
Legumele au fost initial inabusite, suficient cat sa devina mai fragede, ulterior topite intr-un sos de unt.Orezul simplu, fiert in curry cu condimente...
Finalul exceptional: doua feluri de peste, cu arome diferite, legume delicioase-multicolore, orez satios care impletea celelalte feluri.
Retetele proprii sunt o multime, combinatiile posibile sunt infinite, senzatiile din timp ce, sunt binevenite, de dupa, sunt de neuitat, insumate rezulta o mica magie scoasa din joben pentru o existenta mai savuroasa.

Aventuri Moto

Era si timpul sa va dau vesti despre cum imi decurge scoala moto nu? M-au intrebat mai multi oameni, am acumulat deja cateva trairi intense, asa ca revarsam tolba dragii mei...
Cred ca ultima oara am cerut un Kawasaki Vulcan, apoi v-am descris coliziunea mea frontala, noaptea in poligon, pe la cursul al 4-lea?
Ei bine, sunt in curs de finalizare a scolii moto, mai am doua ore de poligon, o iesire in trafic (cu Moto Louis) inainte de examen, si una dupa ce iau permisul.
Intre timp m-am indragostit de Trickerul folosit pentru examen, chiar daca nu ne potriveam din start, nu m-am lasat pana nu l-am subjugat. Mi-a luat cam doua cursuri si o batatura destul de adanca la degetul mare, facuta din cauza ghidonului.
Interesant a fost ora 7, cand nici Suzuki nici Trickerul nu erau disponibile si am luat o Yamaha pe injectie...(o vedeti in poze). Dupa primele doua ture, mi-a murit motorul atat in vizeza intai cat si-ntr-a doua... Era lenesa, avea bineinteles acceleratia blocata, aveam senzatia ca nu fac chimie cu ea sub nici o forma. I-am dat a treia, dar in afara de o tura chinuit mai rapida si o curba greoaie n-am reusit sa scot de la ea...
Cu lacrimi in ochi i-am spus instructorului ca nu ma potrivesc cu motocicleta! Imaginati-va o blonda, sub 50 de kilograme, rimelata, incercand sa-i explice unui barbat ca ea "nu face chimie cu motoreta"...fara a parea fasonata!
"Tine ambreajul!Tine acceleratia!"
"Dar nu pot sa fac poligoaneeeeee" ma milogeam eu.
Evident am cazut. Indiferent de viteza, indiferent de viraj, sfarseam injurand asfaltul. Pana la urma mi s-a cedat dreptul la Tricker. Folosisem 3 motoare din dotarea Moto Louis, pana la cea pe injectie.Aveam senzatia ca recidivam in imbecilitate. Si m-am rugat sa nu am nesansa de-a da examenul (la Baia Mare) pe o motocicleta identica!
Saptamana asta am fost in poligon in cursul zilei, blindata cu 2 haine plus protectia care aproape ma imobiliza.
Mi-am facut poligoanele, pe Suzuki, mai greoaie, dar mai stabila, suficient de lenesa cat s-o stapanesc fara sa cad. Apoi, ca o desfatare am cerut din nou Trickerul...e sprinten!
Dupa cateva poligoane (care mi-au iesit bine) am mai dat doua ture rapide de poligon,imi place sa ma si joc :) Deja imi inghetasera mainile din cauza vantului de noiembrie, (n-am cerut manusi, mi se par incomode) asa ca am decis sa parchez...sub ochii vigilenti ai instructorului.
In zona unde mai erau parcate celelalte doua motociclete, am incetinit, iar cand am vrut sa trag frana de mana, ghinionul a facut ca degetele mele inghetate sa nu apuce frana...ci din contra...podul palmei mi-a alunecat cu putere pe acceleratie...Inevitabil...am intrat din plin in cele doua motocilete parcate!
Am creeat o panica generala, toti au sarit sa ma scoata dintre motoare, sau sa scoata cheile din contact, sa le ridice deoarece datorita impactului deja curgea benzina din rezervoare...
Eu eram blocata total din cauza panicii. Ma durea soldul, cazusem destul de rau pe o parte, insa nu-mi venea sa cred ce provocasem...eu!
Dupa 5 minute totul se rezolvase, motocicletele erau in ordine, eu fumam nervoasa, si unul dintre instructori ma incuraja ironic:
"Tocmai cand te laudam...ca faci poligoanele cu gratie!"
"Back to basics, opriri, porniri!" mi-a spus instructorul meu...
"Si iesirile in trafic?" l-am intrebat balbaita...
"Inveti legislatia!"
Pentru examen trebuie sa iau dosarul de la Bucuresti, sa ma deplasez la Baia Mare, sa-l depun si sa astept programarea... Bineinteles ca voi lua inca doua cursuri si pe motocicletele disponibile acolo. Inca nu sunt sigura de Tricker, dar cu siguranta nu vreau o Yamaha pe injectie!
Cat despre ce-mi doresc eu pentru mine , la anul cand am sa-mi cumpar propriul bibelou...un Rebel mititel...nimic turbat!

Honey, I'm gonna move :)

Ce ciudata e viata asta…Azi, mai mult ca intotdeauna! Am avut suficienta energie si rezistenta la cele mai dure incercari ale ultimelor luni. Am suferit de foame, de somn, de tristete, de neliniste, de nebunie temporara, de depresie prematura, am suferit pur si simplu, dar am rezistat eroic…n-am obosit, nu am disperat, n-am clacat.

Azi, cand toate cele trecute par amintiri sau secvente de film, azi cand viata ma pune fata in fata cu fericirea, cand sufletul meu a reinflorit, viata mea a reinceput, nu stiu ce sa fac…m-am blocat.Sunt coplesita, induiosata si putin speriata de turnura pentru care am muncit chiar eu. Mi-e teama sa intind bratele sau sa privesc drept in ochi viata mea de acum desi ea arata exact cum mi-am imaginat-o, este manifestarea dorintelor pentru care am muncit, pentru care n-am renuntat la mine, la intreaga mea semnificatie.

Am impartit ultimele luni alaturi de un om adevarat. Un prieten adevarat, o persoana speciala. Un om care mi-a intins o mana cand nimeni altcineva n-a facut-o, desi la randul lui avea nevoie de ajutor. Un om care m-a cules, la propriu, din nimic, si care n-a asteptat multumiri pentru ceea ce a facut. S-a bucurat ca isi poate oferi prietenia, si eu am multumit universului ca exista astfel de prieteni, si poate am fost mai norocoasa decat majoritatea.
Imi va fi dor de Vali. Prea dor :)

Serile noastre cu specific culinar, povestile noastre fara sfarsit…filosofarile noastre pe toate temele posibile pana la aberatie…
Toti cei care ne-au vazut impreuna s-au minunat de cat de mult putem sa comunicam…avem pana si propriul nostru limbaj. Umorul, si ironia cu care am tratat ultimele greutati, ne-au apropiat, am devenit o familie cu doua pisici.
Aparent doi oameni total diferiti, am ajuns sa contruim o prietenie mai solida decat multe altele contruite in ani, dar false…
“O sa-ti fie dor de toate fardurile mele aruncate prin casa?De dezordinea din sifonier?De zecile de sticle cu sampoane?”
“Singurul obiect de mobilier pe care n-o sa-l regret e Nemo” mi-a spus Vali.
“Dar promiti sa vi in vizita?”
“Abia astept sa vad spatii noi!”
“Fara obsesia ta la detalii “
“O sa imi dau cu parerea doar…”
“Bineinteles, am nevoie de ochiul tau expert”(am incredere in gusturile lui)
Locul in care ma voi muta are semnificatie istorica, geografica, amplasament extraordinar si valoare culturala…Ce pot sa-mi doresc mai mult?(stiu ce veti spune)
AM!
Vreau totusi sa-i multumesc lui Vali pentru ultima perioada. Sunt perfect constienta ca daca nu era el…nu eram nici eu azi.
E drept, in ultimele saptamani am fost monotoni, fiecare prins in jocul birou-casa-internet-somn… insa ma laud cu faptul ca de cand ne stim niciodata nu am avut o divergenta de opinie, nu ne-am suparat unul pe celalat, nu ne-am ciondanit macar…asta in conditiile in care amandoi suntem niste vulcani cu tendinte dese de explozie.
Dependenta noastra se naste din dorinta fiecaruia de a avea ceva real si de neconstestat cu prezenta neconditionata. Si e o senzantie indescriptibila aceea de a sti ca exista o persoana pe care te poti baza 100% in orice moment. Cineva caruia ii pasa, care te asculta, te intelege, te ajuta, cineva care imparte cu tine mai mult decat convingeri firesti ale vietii, oferindu-ti prietenia despre care citesti doar in carti.

N-as exagera niciodata in ceea ce-l priveste pe Vali. Sunt norocoasa sa-l am…

M-am simtit ca un animalut abandonat-ranit, care este luat sub o aripa protectoare, hranit, invatat sa mearga, incurajat sa lupte, iar acum dupa ce i s-au deschis si ochii…eliberat in mediul lui natural.

Feng-shui dezaster, zen releaser, peace and harmony need!

Am primit semnale de alarma in ultimele saptamani, insa tot privind detaliile inconjuratoare am ajuns sa le omit pe ale mele.
Daca nu tratam fisura inca din stadiul incipient, ea devine rana, mai apoi crater si in final lava exploziei este una nociva sufletului si trupului.
Scriu aceste randuri pentru ca e singurul mod a-mi atrage cu adevarat atentia referitor la starea mea fizica relativ proasta.
Da, stiu, sunt fericita, psihicul meu este in acest moment intr-o conditie excelenta, iar din punct de vedere spiritual fericirea ma palmuieste tandru, doar ca trebuie sa am capacitatea fizica pentru a ma desfata.
Facem impreuna curatenia de toamna?Un trup sanatos pentru o minte sanatoasa, sau invers?
N-o sa dezbat aici teoriile mele de viata, ghidul feng-shui, descoperirea zen-ului meu, pacea spirituala si impacarea cu mine…Important e ca eu cunosc aceste teorii, si le aplic personalizate pe modul meu de a exista.
Energia transmisa de mediul inconjurator, de simtul tactil, vizual si olfactiv a fost una destul de neglijata in ultima perioada, fara vointa mea. Nu e neaparat nevoie sa am talismane de captare a viselor si energiilor negative, sa respir cel mai pur aer, sa ating cele mai fine matasuri, sau sa-mi stimulez corpul cu aromateriapia si sa ascult doar chillosophy…DAR daca ele (stimulii de recreere) au lipsit cu desavarsire pot mentiona ca azi, acum, le vad ca facand parte din marele puzzle feng-shui care e perfect ruinat.
Pornind de la conceptul de trup sanatos, mi-e rusine sa spun care a fost stilul meu alimentar in ultima perioada…Cu un picior in groapa!O scriu, alb pe negru (negru pe roz) pentru ca astfel o voi avea la indemana, si-am sa iau masuri impotriva laturii mele comerciale, ticsite si poluate. Am nevoie de apa, de fructe, de legume, de mese organizate, de 2-3 mese pe zi, trebuie sa renunt la mesele incarcate si grele, la sucul acela negru acidulate, la energizante si cafea, la toxinele care zac pe rafturile tuturor chioscurilor din Bucuresti. Vreau sa-mi reincep vizitele la PlantFarm-urile mele dragi, sa trec pe la Ceainarie, sa imi revin la stilul MEU alimentar (acela blamat de fufe invidioase) care mi se potriveste, care ma face sa radiez!
Zen-ul meu!Marturisesc ca am invatat sa deosebesc fiecare detaliul al fericirii si al nefericirii. Impart in fragmente energiile pozitive, energiile negative, capacitatea mintala de capacitatea spirituala, echilibrez optimismul, echilibrez mintea si sufletul…Fac toate acestea pentru ca eu cred in ele, pentru ca sunt intr-o armonie perfecta cu mine, cu ceea ce-mi doresc eu sa fiu….
Stau prost la capitolul intelegere fata de semeni, si fata de propria-mi persoana…uneori. Aici intreaga mea aura de liniste este compromisa. Cel putin in ultima saptama am revenit la exploziile si imploziile (din timpurile vechi) acelea nocive, diminuate ca stare, dar ,totusi, exista!Si vreau sa renunt la ele!Trebuie!
Minte sanatoasa, suflet impacat, trup si organism sanatos!N-aveti decat sa radeti, sa credeti ca bravez (unii chiar sa-si mai rupa dinti in popoul meu) insa perioada mea infloritoare a fost august-septembrie…exact cand am renuntat la toate viciile, toate energiile negative, toate otravurile mai mult sau mai putin palpabile ale universului si mi-am hranit si trupul si sufletul cu echilibru si optimism. Am luptat cu zambetul pe buze!
Ei bine din octombrie incepand am neglijat toate aspectele mentionate mai sus…Si se vede!Se simte!Ma simt obosita, irascibila, nici nu dorm cum trebuie, nici nu ma hranesc cum as vrea, nici nu mai dau atentia cuvenita meditatiei mele, zen-ului meu, mintii mele, mediului meu.
Acesta este imboldul de care aveam nevoie!EU!Facandu-mi morala!
Promit sa nu se mai intample !

Ultimele zile, ba la munte, ba la nunta...

Inceputul de weekend a venit friguros, s-a defectat caldura la birou, asa ca mi-am trimis dosul inghetat spre casa unde m-am desfatat cu o baie fierbinte vreo doua ore...pana m-am topit...in spuma de aloe, uleiuri de lavanda, tot tacamul aromaterapiei.
Vineri seara am pornit spre...undeva...habar n-aveam...
Nici ca mi-a pasat de drum, marturisesc ca abia dupa vreo 3 ore de mers, am dat atentie drumului, am cautat cateva indicatoare, ca sa dau un sens geografic peripetiei...
Serpentine, ceata densa, imi mirosea a munte. Si in plus, daca ar fi fost marea, as fi recunoscut traseul indiferent de soseaua aleasa...e prea bine lipit de circumvolutiunile mele...
Am ajuns la Rasnov tarziu, obositi, si de indata ce-am pus piciorul jos din masina aerul taios de munte m-a patruns pana in oase.
Ciudat de aproape, cerul! Senin! Aer rece, proaspat, cer albastru inchis, si sute de mii de stele amenintau sa cada peste noi in cele cateva minute cat am rabdat sa le privim...pana am intrat in pensiune.
N-as fi crezut ca mai e loc de zile frumoase de toamna. Am ramas surprinsa de lumina ce strabatea prin draperii sambata dimineata. Era un soare atat de frumos, incat iti venea sa dai iama in balcon, sa te tolanesti in razele-i, cu o cana de cafea fierbinte...
Ceea ce am si facut mai tarziu, dupa micul dejun, in balansoarul din ograda, linistiti, sorbind incet din liniste, muscati de dintii soarelui, limba de vant racoros dadea totusi rafale cand mai ascutite, cand mai blande...pana mi-a inghetat nasul (asta-i semnul meu de frig).
Departe de lumea mea zilnica, fara program, cu rasfat din belsug, timpul bineinteles ca devine un adversar imbatabil...curge mieros, ramanand impregnate momentele care construiesc in sufletul meu inca o data bucati de fericire...
De data aceasta timpul nu mai e adversarul meu, nu ma grabesc, nici nu incerc sa-l opresc, pot doar sa constientizez ca merg mana in mana cu el, imi este favorabil in clipele frumoase, si il las sa curga repede peste incercarile zilnice.
Sambata seara am mancat traditional romanesc, in... DaVinci :) Faimosul restaurant brasovean, unde se pot degusta cele mai bune paste, si-a pastrat totusi o farama romaneasca culinara, asa ca m-am bucurat de sarmalute cu mamaliguta, si vin fiert, spre uimirea chelneritei care cand a luat comanda mi-a spus "portiile sunt cam mari pentru dumneavoastra". Ei bine, s-a inselat!
Duminica am pornit devreme pentru a evita aglomeratia devenita deja punct de reper al traficului pentru DN1. Iar eu aveam o nunta de onorat.
Irina m-a rugat sa vin ma devreme (, si sa ma ocup de pus floricele-n pieptul invitatilor...
Drumul de intoarcere de la munte a facut imposibilia participarea mea la evenimentul religios, atat botez cat si nunta, si-atunci am zis sa fiu punctuala si utila la restaurant.
Crama Culmea Veche, un loc cochet, rustic, intim, (aproape de biroul meu, in caz ca as fi fost prea petrecareata...desi nu stiu cat de bine ar fi dat sa apar la munca in rochie de seara) care era ornat cu aranjamente florale din trandafiri rosii ,huse albe din satin, dantele si cristale aurii.
Mireasa si mirele erau deja acolo, frumosi si veseli. Am remarcat un aer de cuplu casatorit...
"Irina, cand dansam...daca te calc pe rochie...nu-ti iesi din minti!Aminteste-ti, NU CONTEAZA!"
Am ras!
Ei s-au casatorit ieri (09.11.08), si au botezat-o pe Diana fetita lor superba. Iar eu, mi-am dorit sa fiu alaturi de ei...sa-i felicit, sa-i pup, sa le urez "Casa de piatra!" si "Sa va traiasca!"...stiu, cliseu, insa atat ne pune la dispozitie limba romana, ca urari, in rest, universul ne inzestreaza sufletul cu suficiente emotii pentru a manifesta toate aceste trairi.
Am 'inflorat" fiecare invitat, mi-am intepat degetele din prea multa pricepere, dar uite asa pot sa spun ca "mi-au trecut prin mana" toti apropiatii mirilor :)
In rest, ca la nunta (si ce dor imi era) hora, dans si voie buna!
N-am prins buchetul, deh, cine se mai mira...cred ca buchetul a luat-o la fuga intentionat in directia total opusa mie...si nici n-am stat la pusul voalului, caci singurul moment deprimant dintr-o nunta mi se pare acela cu "ia-ti mireasa ziua buna..."
Deliciul nuntii a fost (cum altfel) aparitia micutei Diana. Cea mai frumoasa fetita din lume! Insa Irina a fost destul de categorica la propunerea mea de rapire. "Te jupoi!" Asa ca m-am multumit s-o iau in brate pe mititica si sa pozam impreuna.
Nu a fost deloc deprimant faptul ca m-am dus neinsotita, faptul ca eram singura single, si locul meu de "plus one" odihnea poseta-mi rosie. Din contra, am realizat ca desi bucuria mea era toata indreptata spre tanarul cuplu, nu-mi pot imagina inca propria persoana intr-o astfel de ipostaza. Am constientizat inca odata ca pentru mine singurul lucru emotionant de la nunti ramane meniul si muzica...
Seara s-a incheiat intr-un mod original, pe care ma sfiesc sa vi-l destainui...


P.S. pozele in curand :)

Cafeaua mea de toate zilele

Am epuizat toate locurile din Bucuresti cautand o cafea buna, un pret bun, o servire acceptabila, si accesabilitatea in acest sens...
Cel mai probabil am sa-mi cumpar recipient cu atas la curea, si-o sa vin cu butelcuta de cafea de acasa...
Dimineata beau cafea de regula pentru ca e un alt tabiet care-mi intretine zen-ul. Nu sunt dependenta de cofeina, nu am nevoie de efectul stimulativ...ci pur si simplu imi place gustul cafelei cu mult lapte, usor dulceag, aroma puternica cu miros cafeniu...musai fierbinte, cat mai fierbinte cu putinta, sa am mereu varful limbii oparit, s-o simt rostogolindu-se in jos pe gat pana in burta mea si-apoi sa ma las in voia senzatiei calde din stomac...deci, da, tabiet!
Acasa nu fac cafea din motive bine intemeiate ; mi-e lene! Intotdeauna am cate un ingredient lipsa, sau n-am zahar, sau n-am lapte, sau n-am cafea. Fara de zahar si fara de lapte se poate, e drept, insa daca nu o fac ritualic imi dispare cheful. Nu pot s-o savurez fara lapte sub nici o forma!
Asa ca in drumul meu spre birou, "cumpar o cafea". L'aventure comanche...mes amis:
Ce imi doresc?O cafea, cu lapte si zahar, la pachet, in cantitate acceptabila...si nu vreau sa ma coste o suta de mii (de lei vechi , dar ma enerveaza).
O iau pe rand gandind "iau de la chiosc", costa zece mii, e bunicica, cu fise de la automat. Ies intotdeauna din casa grabita, si ma indrept militareste spre metrou...realizez ca mi-am ratat cafeaua de chiosc, ma uit dupa alte posibilitati (nu renunt chiar daca stiu ca NU am de unde sa iau alta cafea, verific zilnic daca nu cumva peste noapte a rasarit din ciment un alt chiosc) pana ajung la metrou, ma dau scufundata-n pagini de carte.
La unirii imi spun "iau de la mac" si cand ajung in aglomeratia vesnica din fata fast-food-ului (mircarii, netarii si noi2-istii au o adevarata traditie matinala de intalniri in fata la mac-ul din unirii) nu-s destul de motivata sa intru, sa ma inbib de arome uleioase, asa ca trec pe langa...
In dreptul benzinariei omv, imi spun "hai sa incerc". Dupa o experienta de genul cincizeci de mii o cafea...mica, nu dulce, putin lapte, servire aiurea...desi se vrea cu prestanta...am zis pas de toate celelalte dati.
Ieri am incercat mai sus, la benzinaria mol, aveau meniu, e drept saptezeci de mii, dar sustineau ca e latte machiatto (yeey) de 200 ml. M-au si intrebat daca vreau scortisoara si eram aproape de un zambet...pana am vazut paharul pe care scria 150 ml, pe jumatate plin...I-am pus pe lista neagra!
Am incercat cateva zile la rand la patiseria/cofetaria Tip Top, au un dozator, cafeaua costa doi lei, nu e rea, dar n-au capac pentru "to go option" asa ca ma clatin inca 200 de metrii pana la birou incercand sa nu dau pe mine...dar am gandit "hai domle ca merita!". De vreo doua zile insa "nu avem lapte"...Asta in conditiile in care ei adauga laptele, manual...si mentionez inca odata, e vorba despre o cofetarie!Intr-o cofetarie laptele, zaharul si faina sunt cele trei cuvinte cheie!
O optiune mai aproape este EgoCafe...am riscat. N-am obiectii foarte mari la calitatea lichidului pseudo-vital...insa pretul: nouazeci si cinci de mii, si "n-am cinci mii rest"...m-a calcat pe nervi, plus ca baiatul (desi dragalas) se misca in reluare...iar eu eram singurul client. Bon, incercat, displacut, renuntat!
Am in minte canile uriase de cafea de la CostaCofee... visez la ele... Nici macar nu am obiectii la pret, stiind ca primesc exact cantitatea necesara lasatului in ceasca...
Ador sa las doua inghitituri de cafea nebaute...raman acolo, in semn de multumire, de implinire, de "a fost execelenta, dar nu mai intra".Doar ca nu e in drumul meu, si ocolul nu-mi surade...
De renuntat la ritual, n-am de gand...
Aventura aceasta matinala nu-mi displace chiar atat de mult ...fiind inca un motiv sa simt ca traiesc intr-un oras si o tara in care nu exista un raport calitate-pret, insa nici nu-s masochista sa spune "va rog","multumesc" si sa incerc sa zambesc amabil celor ce imi servesc un produs reprosabil.
Asa ca...o sa-mi fac cafea acasa, si-mi cumpar ustensile necesare transportului in metrou.
Am zis!

Un popor obosit

Care e ultima scuza in trend?
"nu pot, sunt obosit(a)"
In ultima perioada am observat avalansa de oameni obositi care-si petrec viata intre "brb" si "busy" pe messenger...
Facem din lipsa de timp si din oboseala "Acumulata" un fel de stigmata, si ajungem astfel sa suferim de lipsa de socializare cronica. Si, bineinteles ma numar si eu printre oamenii obositi.
Ati observat cum dimineata ne trezim "mai obositi decat ne-am culcat"? Incep ziua pe principiul "doamne cat de putin am dormit, abia astept sa ma trantesc diseara in pat si sa dooorrrm!"
La birou, in cursul zilei spun de nenumarate ori, "n-am timp", "revin", sau "astept sa plec acasa ca pic de oboseala"...
Daca printr-un miracol am chef sa invit pe cineva la pranz, cea mai gogonata e "n-am timp nici sa respir". Pe care la randu-mi o folosesc si eu, fara sa stau de fapt sa analizez...
Aceasta lipsa de timp, a devenit un reflex, un tic nervos al unei mase de oameni vesnic pe fuga, vesnic obosita, vesnic indisponibila...
Te vezi cu o prietena la cafea, si ce-ti spune? "Lasa-ma fata, ca am acumulat o oboseala..." sau "prima saptamana din concediu o dorm".
Din gama ce mai faci in weekend, raspunsul vine "abia astept sa se faca uichendul sa dooorrrrmmmm, ca sunt sfarsita"
Seara ne taram acasa cu aerul de monotonie robotizata, palizi in aglomeratia transpirata din metrou, dar cand am ajuns acasa dupa clasicul "vai, nu mai pot de oboseala" deschid computerul si am pretentia ca "zac pe net"... ca sunt "franta"
Ok, ne trezim dimineata mai obositi decat seara,micul dejun este omis din criza de timp, peste zi suntem prinsi cu treburi, peste pranz sarim ca "am ceva urgent de rezolvat", dupa job "abia astept sa ajung acasa ca nu mai pot", in weekend "vreau sa dooorm", concluzia e simpla: oboseala cronica din purul motiv al masochismului!
Refuz sa cred ca oamenii nu mai au timp! Refuz sa cred ca ne indopam cu oboseala fara sa fim capabil sa ingurgitam victoria realizarilor noastre cedand acestui procedeu greoi numit "somn".
Refuz sa cred ca azi, in Bucuresti e mai usor sa comunici online cu 5000 de oameni decat fata in fata cu cea mai buna prietena. Refuz sa cred ca eu, ca si multi altii, aman o piesa de teatru, un spectacol de magie, o plimbare prin oras din cauza de oboseala, aglomeratie si mizerie.
Ajung sa invidiez pensionarii din Cismigiu care joaca table, linistiti, fericiti, fara sa se planga ca sunt "terminati de somn", sau ca "ce zi full au avut azi"...zarurile sunt mai putin solicitante...si ajuta zen-ul personal :)

Care-i partea placuta a vietilor voastre?

Pune-mi pupici in palma!

Lumea din ochii mei e atat de mare incat cei mai multi se sperie de multime....lumea din ochii mei e atat de frumoasa incat cei mai multi o considera ireala, lumea prin ochii mei e rebela si majoritatea o considera de nestapanit, lumea prin ochii mei apartine tuturor iar ceilalti o vor doar pentru ei...Lumea din ochii mei se vrea daruita insa acest imens cadou copleseste...si este returnat...
In lumea mea inca exista suflete pereche, iubirea salasuieste pretutindeni, durerea face si ea parte din iubire, si-atunci iubesc pana si durerea...
Nu cred in miracole, le construiesc pentru ceilalti, incercand sa le dau o natura cat mai umana pentru ca ele sa umple golurile lumii lor. Ma bucur cand fericirea altei lumi se naste din lacrimile mele, eu stiu c-am sa mai pot rade odata, si-atunci de ce sa nu plang pentru fericirea celorlalti?
Am vazut in ochii universului ceva ce-am vrut doar pentru mine, uitand ca nimic nu-mi apartine...crezand ca pot sa-i rapesc o farama de viata, mi-am rapit mie farame de suflet...
Nu-mi e teama caci sufletul meu se reface...oricat de multe rani ar fi avut, continua sa existe, din ce in ce mai ascuns, insa sub invelisu-mi de piele, sunt construita numai si numai din suflet...
Nu pot impiedica lumea sa se hraneasca cu sufletul meu, e atat de mare incat ar potoli orice infometat, si daca uneori provoaca indigestie, sunt gata sa accept mustrari...
Nu mai cer nimic! Vreau sa ma impart si sa ma sfasii in atomi, sa ma ia vantul si sa duca miliardele de bucati pe buzele tuturor celor ce-au nevoie de mine. Astfel o bucata din lumea mea va fi a lor, si particula n-ar fi o povara prea mare...
Nu sunt nimic, desi sunt contruita din tot, mi-a ramas numai sufletul, din care continua sa se hraneasca cei flamanzi, poate pana si cu nimicul meu, cu umbra existentei mele, cu ce-a fost candva fericire...
Versurile mele ; "am fost candva un om, un zambet si-o suflare, bucati rupte de suflet, o dulce dezmierdare" imi anticipau oare prematura drama a bucuriei?
Concluzia asta ma gaseste in aceeasi rapa in care m-a lasat sa putrezesc, dar eu n-am putrezit, mucegaiul meu a facut flori, muguri, frunze, a nascut alte simtiri, alte clipe, a insamantat alte suflete, si-acum recolta dulce ramane pe buzele lor...
Cine sunt?Ce-mi doresc?
Sunt un mic element nesemnificativ, intr-un univers mult prea mare?
Imi doresc sa exist...chiar imi doresc sa exist, fie ca voi stii asta dupa ranile care-mi ara prin corp, minte si inima...
Durerea reflecta viata, iubirea reflecta viata, si-atunci care e diferenta intre durere si iubire? Si daca stiu care e, de ce imi pavez orice cale cu bucati vii din mine?
Ca sa revin putin cu picioarele pe pamant, imi amintesc cand am incercat sa explic teoria Luceafarului, si imensa lui dezamagire fata de pamanteni...Ea care-l chemase din lumea lui, promitandu-i iubirea vesnica, bucata de suflet necesara trecerii lui in lumea vie, ca mai apoi sa-i abandoneze splendoarea si divinitatea pentru ceva ce era mai usor de inteles - un om .

"O, esti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata!"
(...)

"Traind în cercul vostru strâmt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea ma simt
Nemuritor si rece."

Toate margelele din lume...

Un nou capitol al amintirilor din copilarie; cele mai interactive momente erau vizitele la tusa mea...
"Tusi" e sora cea mare a mamei mele, o femeie energica si plina de viata...singura matusa pe care o recunosc (dinte multele matushi), singura pe care am simtit-o mereu aproape de sufletul meu, pe aceeasi lungime de unda cu mine, suprinzatoare de fiecare data, in pas cu tot ce e nou, uneori complexandu-ne.
In tinerete (nu ca acum ar fi batrana) tusi a fost o femeie foarte frumoasa, imi aduce aminte de Sophia Loren, cocheta, si bineinteles rebela. De cele mai multe ori am impresia ca am mostenit de la ea genele rebeliunii care pulseaza vesnic in mine. Tanara cu trasaturi fine, elegante, ochi caprui si mari, forme pline, a sucit multe minti la vremea ei, a frant inimi si-a nascut suspine. Eu o stiu din pozele alb-negru roase de timp, pe care le tinea bunica intr-o cutie mare. Avea cele mai multe poze din lume, odata pe luna imi dedicam o zi ca sa ma uit la toate pozele, asta fara a pierde timpul cu fiecare in parte, atat erau de multe.
Vizitele la tusi erau de obicei in zile de duminica, mama ne imbraca pe mine si pe Andra frumos (de obicei la fel, ceea ce ma enerva la culme), si plecam toate 3 tinandu-ne de mana.
Ei bine misterul placerilor mele copilaresti era altul. Pe langa bunatatile pe care le mancam de fiecare data acasa la tusi, pentru ca ea avea mereu prajitura cu branza dulce si stafide sau prajitura cu mac, sau compot de mere, sau orice compot posibil, cea mai buna dulceata si cele mai aromate ceaiuri, tusi avea o "camera de frumusete". Asa ii ziceam noi. Camera gen dressing, cu oglinda mare, noptiera, masa de machiat...
Poate pentru ca eram copil (patru-cinci anisori) mi se pareau atat de multe si atat de fascinante insa raman la concluzia initiala ; tusi avea toate margelele din lume. Camera aceea era un fel de lume magica pentru mine si sora mea. Intram acolo si universul nostru devenea unul de basm. Am fi ramas ore in sir in fata oglinzii testand toate colierele de perle, toate margelele colorate, toti cerceii de toate formele si culorile....
Initial le masuram din priviri, apoi le aranjam astfel incat sa le vad pe toate, imi alegeam perechile favorite si apoi le testam pe rand. Uneori mi se pareau atat de frumoase incat doar decizia imi lua prea mult timp...
Nu stiu cum se facea, la fiecare vizita erau altele si altele, mai frumoase,mai noi, mai stralucitoare, mai colorate... Nu m-as fi plictisit niciodata sa le probez si sa ma impodobesc cu ele.
Bineinteles ca treceam la farduri...Doamne, rad cand imi amintesc cate rujuri i-am tocit... eu ma gandesc acum, in situatia de fata, daca niste copile ar da navala in cutiile mele de bijuterii si in fardurile mele, as face apoplexie! Dar tusi avea rabdare, energie, si ne lasa o zi intreaga cat ea si mama stateau de vorba, sa ne facem de cap.
De cele mai multe ori eu si sora-mea ieseam odata pe ora din camera aratand a pom de Craciun, cu cate 3 perechi de margele, bratari pana sus pe brate, cercei agatati de cordelute, si boite pe fata in culorile curcubeului....Cu toate ca spectacolul merita, eu tot nu as avea rabdare sa vad cum mi se duc pe apa sambetei colectiile :)) E drept, mai rupeam cate un siriag, mai stricam cate un cercel, dar niciodata nu ne certa, tin minte ca ne spunea un singur lucru: "daca le stricati, n-o sa mai aveti data viitoare cu ce sa va jucati".
Alt mare regret la capitolul "fashion" e de cand aveam deja vreo 13 ani, si tusi a renuntat la multe haine din perioada ei de adolescenta. Haine si pantofi care aratau impecabil. Le-a adus la tara la bunica....Eh, atunci nu mi s-au parut cine stie ce frumuseti, insa acum (si-mi aduc aminte perfect) dupa ce mi-am aruncat ochii putin pe la ce se poarta si ce e retro, tanjesc la cutiile acelea pline cu pantofi si sandale de toate culorile, exact pe masura mea de acum...Imi staruie in minte o pereche aurii...atat de fini si eleganti incat n-o sa ma iert niciodata ca i-am trecut cu vederea la momentul acela razand de forma si culoarea lor, mai apoi vrand sa-i transform in sandale...i-am (oh, e greu s-o scriu)...taiat cu cutitul...
Cum mi-am adus aminte tocmai azi? Am dormit la Sonia, iar azi dimineata, somnoroasa, am intrebat-o "pot sa ma machiez cu fardurile tale?" ( a se mentiona ca eu o consider persoana cu cele mai multe cosmetice,farduri,accesorii, cele mai multe,cele mai frumoase, cele mai de calitate).
"bineinteles" mi-a spus...
Am recunoscut in bucuria de azi dimineata putin din nerabdarea si entuziasmul care ma incerca cand o vizitam pe tusi.

November Attitude

Mai intai vreau sa-i urez "La multi Ani" scorpiei mele favorite din Timisoara :)

Partea a doua a Halloween-ului, azi cand nu-mi suna telefoanele din 3 in 3 minute...imi aud gandurile departe de radiatiile mobilului, imi dreg mahmureala, si fredonez "toate-au fost la timpul lor....ceva exageraaat.Da!Da!"
Am 24 de ani, toti fostii mei iubiti mi-au spus ca am fear of commitment, n-am negat, si imi incep perioada "single" din viata cu sete de socializare insa fara vreo intentie de-a deveni "available" prea curand.
Ieri mi-a spus cineva ca al 24-lea an de viata este cel mai frumos, si-am zis Doamne Ajuta!
Altcineva mi-a spus ca am nevoie de un consult psihologic pentru ca sunt fabrica de drame...
Una peste alta am avut o zi plina de urari, cadouri, agitatie si intamplari inedite...
Statusul meu de messenger (foarte relevant de altfel) e "The Evil One is Back!" si asta pentru ca asa m-am trezit...cu mintea plina de ironii, fara prea multe concluzii optimiste.
M-am declarat magulita de portretul schitat in cuvinte "unii traiesc fara suflet, exista fara sa simta" adresat mie...fara sa-mi dau inca seama ce consecinte implica aceasta existenta a mea fara de simtire.
Oamenii nu ma MAI pot dezamagi. Nu am am asteptari, nu mai cataloghez, nu-mi mai fac planuri, nu mai visez, nu imi fac sperante, un mare nu adresat vietii, fara ca aceasta negatie sa fie totusi negativa. Paradoxal nu? (ador jocurile de cuvinte)
In alta ordine de idei, petrecerea de aseara, foarte reusita la Apashu, pe care-l vedeti in poza, alaturi de Contesa Bathory care incerca sa afle daca e sau nu virgin(a) bun(a) de sacrificat.

Enjoy!