Sambata 16 august - semnificatia fiecarul loc...

Minivacanta la Corna am incheiat-o "la cules de afine" :) Miercuri dimineata (matinali ca de obicei) ne-am dus bine echipati cu cate un toiag spre nea' Daniel care ne astepta nerabdator. "Pe unde o luam nea' Daniel?" "pe scurtatura" ne-a spus in timp ce a inceput sa urce de-a curmezisul pe MUNTE! Initial am avut emotii referitoare la escaladatul fara echipament, dar cand am vazut cu cata energie ne-a luat-o inainte am decis sa nu ramanem mai prejos... si ne-am tinut in urma lui incheind convoiul cu Grivei (catelul botezat de mine).
Trei ore mai tarziu, eram cu aproximativ un kilogram de afine cules, extenuati si transpirati, admiram pentru ultima oara privelistea din "varful lumii". Am decis ca e mai bine decat nimic, oricum n-am fi reusit sa caram ditamai galeata de 10 litrii pe care o luasem cu noi pentru afine. Ajungeau la fix pentru 4 sticle de afinata, ne promisese tanti Livia niste vinars, asadar spre casa.
Am reusit sa rapesc "bucatica de Corna" mai exact un rotocol de filon dintr-o fosta galerie de mina. Tot imi dorisem eu sa iau cate o caramida/piatra/colt de lume din fiecare loc strabatut, iar botul acela gri pseudo-stralucitor era intocmai relevant pentru zilele din Apuseni.
I-am multumit lui Dumnezeu pentru ca m-a ajutat sa cunosc niste oameni atat de frumosi sufleteste cum altfel nici ca se putea departe de civilizatia in care ne scaldam cu totii si care ne scarbeste prin evolutie. Oameni simpli dar cu sufletul curat si deschis, oameni care iti raman cu drag in amintiri, indiferent daca ne vom revedea sau nu vor fi asociati in gandurile si rugaciunile mele cu viata pe care o insufla Corna si muntii Apuseni.
Mi-am luat "la revedere" asa cum fac mereu cu locurile de care ma indragostesc,fotografiind mental fiecare coltisor si apoi trecand o ultima oara prin sat, prin Rosia, pe la biserici. Cine stie daca data viitoare vor mai exista? Cum spunea mama : "nu ai trait destule daca nu ai vazut Apusenii".
Destinatia urmatoare? Pestera/ghetarul Scarisoara. Permiteti-mi sa-I aloc o descriere speciala: Golgota-Scarisoara. In mod sigur pana la obiectivul turistic aveti tot timpul sa va amintiti absolut toate pacatele, sa le regretati si sa va caiti pentru ele. Fie ca va doriti acest lucru, fie ca nu.
Ne-am cazat la Arieseni (sincer a fost prima oara cand am aflat de existenta in Romania a respectivelor locuri - stiu - spre rusinea mea) din dorinta de-a avea la dispozitie o BAIE NORMALA (si un dus cat de cat).
Intrebare pentru autoritati: VA INTERESEAZA PROMOVAREA TURISMULUI ROMANESC? In acest caz va dau o mica-mica sugestie: oferiti ACCES spre obiectivele turistice. Sa n-o mai lalai si sa trec la subiect. Din drumul principal pana la pestera e de parcurs o distanta de 10 kilometri. Drum care se poate parcurge cu: autovehiculele din dotarea salvamontului CONTRA COST(150 ron/drum)!autovehicule ale localnicilor dornici de avere (150 ron/drum) sau (my favorite) LA PAS... prin arsita (cu o cruce invizibila in spate). In cazul in care ai suficienti nervi si dispui de finante pentru service poti utiliza masina proprietate personala. Nu garantez succesul, cu siguranta garantez peripetiile.
Noi am incercat varianta per pedes ca deh avem vlaga si energie unde mai pui ca tocmai petrecuseram cateva zile pe munte. Asa credeam cel putin. Un drum luuung, cu cat credeam mai mult ca l-am finalizat cu atat ma indepartam (cudat) de tinta, soarele era insuportabil, peisajul incredibil, praful - a doua piele. Am trecut de la dubii la iritare, la nervozitate, la puseu de energie, apoi spre nerabdare, am dat in isterie, m-am scaldat in dezamagire si am finalizat cu...nepasare totala domle'. Ghetar? E nah, de parca n-am vazut io Titanic! Frumosi munti, frumoase dealuri, hai dracu' acasa ca m-a luat febra musculara si prefer sa ma ghemuiesc si sa-mi dau drumul la vale pe serpentine decat sa mai inaintez un metru.
Obiectiv Scarisoara - DON'T CARE!
Am aflat la Arieseni ca un kilogman de afine costa... (suspans) 5 LEI, doamnelor si domnilor...noi care deja ne hotarasem ca NU VINDEM decat cu minimum de 50 lei fiecare cu jumatatea lui de kil...ne-a cam dat entuziasmul peste cap, asa ca o sa comunicam amicilor ca avem afinata...de vizionat, ca de baut n-o dam la cat timp si energie am alocat culesului dar mai ales creatiei.
Vineri dimineata am decis sa o luam din loc, spre Huedin cu destinatie Belis. Pe drumul judetean Albac - Horea - Piana Horii dupa cum era mentionat in precisul atlas rutier. Prin inima muntilor. Am parcurs cei 40 de kilometri de drum forestier de dificultate maxima (cand spun drum ma refer bineinteles la potecta pietruita), sperand ca in caz de ceva ne aude padurarul si ca o sa ne vindem organele elicopterului care urmeaza sa ridice masina prin aer, deoarece alt mijloc de transport n-ar fi intervenit pana la lasatul zapezii cand ar fi putut fi folosite saniile cu zurgalai si...cai. Repet - peisaj mirific!
Am ajuns la lacul Belis unde ne asteptam sa vedem satul scufundat de comunisti, obiectiv turistic de vizitat, mai ales datorita bisericii care trebuia sa iasa din apa...DACA si numai daca cei de la turbine (?!?) decid sa dea drumul barajului. La Belis, un satuc extrem de linistit de altfel am avut asadar ocazia sa admiram un minunat lac de acumulare in mijlocul padurii intinse cat cuprindeai cu privirea. Liniste, soare, vanticel placut (fata de cele un milion de grade din Bucuresti) si nici urma de om.
Veni, vedi, vici! Spre Cluj, spre castelul celui ce-I spuneau Banffy.
Un traseu absolut incantator m-a surprins pe mine baimareanca ce parcursese de nenumarate ori drumul Bucuresti - Cluj - Baia Mare pe traseul arhicunoscut, fara sa-mi imaginez ca exista alte cai de-a parcurge tarisoara asta cu delectare vizuala. Belis - Gilau - Cluj Napoca - Jucu - BONTIDA.
Dupa amiaza ne-a prins in comuna (sau satul) Bontida, la minunatul castel Banffy. Castelul (alt posibil obiectiv turistic) era luat in concesionare de catre un domn din Marea Britanie cu care am avut prilejul sa si stau de vorba. Am solicitat o camera in incinta castelului care era partial renovat insa am fost refuzati in stilul englezesc extrem de politicos. Era deja prezent un grup de studenti, tineri arhitecti in devenire, care munceau la restaurarea castelului asadar locurile toate ocupate. Aveam in dotare cortul pe care l-am fi montat numaidecat in incinta insa parca ne doream un pat pentru oasele amortite de drum. Hai prin comuna "cat poa' sa coste o camera?" Singura pensiune disponibila "casa alba" (o casa alba cu muscate rosii in jardiniere si geamuri termopane) era ocupata de catre muncitorii de la drumuri care pregateau vizita pentru domnul presedinte Basescu. WTF! Ne-a sarit in ajutor o localnica, doamna Kispal care ne-a oferit (desi nu caza de obicei turisti) o camera in "modestia lor". Casa absolut superba! Oameni minunati!Pret... la mica intelegere, incredibil de ieftin, mai mult pentru a le rasplatii osteneala de-a caza niste turisti pierduti intr-un sat. Am lasat bagajele si-am pornit in ultimele raze de apus pentru cateva fotografii.
Castelul s-a conservat destul de bine evident dupa repetate lucrari de restaurare, a fost proprietatea unei bogate familii de unguri si mai apoi preluat abuziv de gemani. In zona familia Banffy mai avea 4 castele.
Evident existasera diferite anexe ale castelului insa n-au rezistat vremurilor grele si rromilor locali.
M-am plimbat inspirand linistea ce-o inpira curtea si constructiile imbatranite. Am incercat sa degust bucatica de istorie, asa cum era ea, asa cum eram eu care nu ma laud cu mari cunostinte in domeniu. Dar imi place sa savurez.
Acolo nu am avut nici o secunda vreo tresarire negativa. Zambeam calm, totul era cald (nu datorita temperaturii de peste zi) si am perceput ca undeva in timp existenta locului fusese una pasnica chiar daca biciuita de autoritati, biciuita intr-un mod mai putin barbar sau morbid. Daca exista persoane cu mai multe date va rog sa-mi completati perceptiile fara jena. E posibil sa ma fi inselat insa singurele trairi ale locului au fost acelea de ani grei peste zidurile constructiei.
M-am bucurat totusi ca exista dorinta de a restaura si da spre folosinta in scopuri turistice acel monument istoric.
Seara am zabovit la un pahar de vorba cu gazdele noastre care m-au facut sa ma simt foarte bine primita ( ca la noi in ardeal) si m-au ranit cu cel mai bun papricas de pui care mi-a fost dat sa-l gust vreodata. Am adormit cu zambetul pe buze, burta plina si multumind lui Dumnezeu.
Dimineata am pornit spre a vizita celelalte castele ale familie Banffy. Unul in satul Rascruci, altul in satul Borsa (nu Borsa din judetul Maramures).
In Rascruci era de fapt un conac boeresc, mai mare e drept, arhivizitat de maghiari. Prea multe masini cu numere de Ungaria la fata locului, n-avea rost sa ne inghesuim si noi la poze. Am admirat fugitiv peisajul si-am decis sa ne indreptam spre Borsa.
La spitalul de boli psihice cronice?DA!Proprietatea Banffy din Borsa era o ruina devenita spital de boli psihice. Accesul interzis persoanelor neautorizate. Te pui cu nebunii? Not really. Am reusit sa pozam putin in pauzele de pascut iarba proaspata ale pacientilor si defilarea pe podium in costume...costumatii...diverse si pestrite. Locul m-a umplut de tristete (nu datorita bolnavilor). Aveam un sentiment straniu negativ de pericol, macabru si nu-mi placea deloc durerea dintre tample care a persistat pana am iesit din sat. Cu siguranta membrul familiei Banffy ce stapanise respectivul castel avuses activitati mai putin obisnuite, ca sa ma rezum la o descriere simplista.
Incotro?Nu-mi planificasem (eu de fapt n-am planificat nimic, n-aveam nici macar traseul bine definit in minte) sa ajung pe meleaguri natale,dar, dupa o sumedenie de amenintari traditionale cu dezmostenirea, am indreptat busola spre nord, unde se agata harta-n cui, Baia-Mare.
"N-ai cum sa ajungi la mai putin de 100 de kilometri de noi si sa nu treci pe-acasa" Asa e!N-am cum!
Aveam eu ezitarile mele, si inca n-a venit momentul sa le fac publice. Mi-era dor de casa, de familie, dar ultimele vizite fusesera intr-o perioada mai putin normala a existentei mele iar prototipul meu de acum nu e in stare perfecta de functionare.
Prietenii ii alegem insa familia ne-o da cel de Sus, si cu mine a fost extrem de generos la capitolul acesta. Ma scald intr-o intelegere,armonie si iubire deosebita, asa ca mi-am dezghetat sufletul de indata ce m-am intalnit cu ei. Au fost intelegatori si n-au deschis (decat delicat) subiecte inca dureroase pentru mine. Si in plus timpul e scurt, curge extrem de repede si ar fi fost pacat sa-l valorificam cautand mumii. Am preferat un picnic in familie, pe malul apei, in inima naturii. Ne-am plimbat cu barca, ne-am luptat vitejeste cu coji de pepene rosu (ca e biodegradabil, si noi ecologisti), am stat la soare si ne-am auzat vorbind toti in acelasi timp, la fel de tare/repede, agitati ca niste sicilieni din Ardeal :) E bine sa fi acasa!
Inca nu stiu cine sunt, ce caut, daca caut, de ce caut, intrbarile pot continua...Nu ma amagesc in incertitudine, insa iau fiecare lucru asa cum imi este dat, stiu ca are un scop, si mi-a fost oferita suficienta intelepciune pentru a-l afla. Dupa cum spuneam: unii oameni vorbesc mult, spun cuvinte mari, insa goale, totul inseamna de fapt nimic...pe cand alti oameni vorbesc putin,insa tacerea lor inseamna mult. Prezenta...si mai mult!