vineri, 29 august 2008

Marea lui Sfantu’ Gheorghe

Va vine sa credeti ca in Delta Dunarii la Sf. Gheorghe exista wireless? Inca nu m-am decis daca asta e bine sau rau, insa am minunata oportunitate de-a transmite “live” cu umerii inca incinsi dupa plaja de dimineata, cu burta plina dupa un delicios bors de peste, si tolanita la umbra intr-un summer bar.
S-o luam in ordinea evenimentelor: marti – pornirea. Dupa bunul obicei matinal am pornit din Bucuresti tarziu dupa pranz. Trafic, canicula, greu desprinsa din casa cu aer conditionat, am reusit totusi sa evadam…
N-am idee cand a trecut autostrada, m-am trezit ca inspir aer de mare pe la Medgidia insa am cotit la stanga si-am tinut-o prin pustiu si arsita o buna bucata de vreme. Imi aduceam aminte de “verde cat vezi cu ochii” din Apuseni si faceam o comparatie cu “maro cat vezi cu ochii”. Pesemne e aproape toamna iar climatul din sud n-a fost deloc bland cu intisele campii.
Am trecut prin cheile Dobrogei, un peisaj care mi-a inspirat Grecia. Radeti cat vreti, n-am fost niciodata in Grecia habar n-am cum e, dar sunt sigura ca seamana cu Cheile Dobrogei  Batranii munti tociti de sute chiar mii de ani pareau calmi, uitati de lume, dar frumosi inca pastrand ceva mistic si de ce nu, istorie. N-am zabovit insa deoarece tinteam spre Tulcea inainte de apus.
Ne-am oprit insa inainte de Babadag, la un camping care se cheama “doi iepurasi”, si ma gandesc ca stapanii erau chiar cei doi iepurasi gri care alergau zurlii prin curte  Unul mare, gras si lenes, celalt mic, sprinten si extrem de curios. Nu s-au lasat prinsi cu nici un pret ori, cum noi n-aveam morcovi, ne-am multumit cu privitul. Campingul a fost mai primitor decat ne-am fi asteptat, casutele amenajate rustic erau dotate cu toate cele trebuincioase inclusiv minibar. Afara era racoros si extrem de liniste…asa ca am dormit mai mult decat bustean…am dormit…padure.
Dimineata ne-a prins drumeti, nerabdatori sa ajungem la Tulcea de unde urma sa ne imbarcam spre Sfantul Gheorghe.
La Tulcea am reusit sa servim micul-pranz (ca sa nu-I zic brunch) dupa care ne-am luat bilete pentru pasager si am asteptat cuminti in gara fluviala. Nava se chema Banat si era ceva imens. Pentru mine era prima oara cand calatoresc cu vaporul si faptul ca urma sa ne petrecem urmatoarele cinci ore pe apa nu putea fi decat incantator. Cand am urcat pe vapor am stiut ce voi face din primii bani pusi la ciorap :o croaziera pe vas!!! Evident ca nu se compara navele pasager romanesti cu navele de croaziera, si nici cinci ore pe Dunare cu 10 zile (de exemplu) pe mare…DAR m-am indragostit (SI) de acest nou eveniment ; calatoritul cu vaporul.
In cele 5 ore pe apa am savurat atat peisajul cat si pliantele primite despre Delta Dunarii. Ma plimbam la fiecare jumatare de ora peste tot pe nava, lasam vantul sa se joace cu parul meu, cantam cu Chris Isaak “I’m flying” si radeam la capitan de cate ori aveam ocazia. Pentru ca era un om intre doua varste care parea de-o covarsitoare rabdare si amabilitate. Long live the Navy!
Am ajuns la destinatie, vaporul s-a proprit absolut artistic de cheu, pasagerii s-au imbulzit spre iesire, coborand pe pasarela si impanzind satucul care pe unde. Noi eram…usor contrariati…nu stiam unde e campingul, dar mai ales, am fi vrut sa aflam cate ceva si despre posibilitatile de cazare.
Marturisesc ca ideea mea initiala despre Sf. Gheorghe era despre o pustietate absoluta. Ma gandeam intradevar la o asezare omeneasca, dupa care ar fi urmat asemeni oricarui loc cu Dunare vazut pana acum…pustietatea. Stiam ca e special doatorita faptului ca Dunarea intalneste Marea Neagra, urma sa vedem deci si marea si fluviul concurand pentru popularitate.
Revin la sat: satul cu ulite de nisip, chestie absolut intriganta. Am intrebat in stanga si-n dreapta de cazare dar preturile erau putin peste buget. Asa ca ne-am indreptat spre camping. Iar mintea mea functionase in avans si isi imagina (cel mult) un tarc plin de corturi, pe plaja! Aveam eu ce-aveam cu plaja.
Era un tarc, e drept din arbusti, foarte bine decorati, spatiu mare, ramas posibi dupa Festivalul de Film, unde exista dupa cum urmeaza: discoteca, bar-uri, cantina, terasa, amfiteatru cu proiector – ecran mare, casute de lemn, bai amenajate cu dusuri si toalete gresiate, alei pavate cu piatra, receptie (!?!) si…wireless. Aveam de-a face cu tehnologia  Ah, si…oameni…din belsug.
Nu pot spune ca asta m-a incantat. Visam ca voi iesi dimineata din cort, pe plaja, voi astepta rasaritul in pozitia lotus si-mi voi imbunatati comunicarea cu Divinitatea in mijlocul naturii, departe de orice picior uman.
Plaja, era la un kilometru distanta, noi eram deja transpirati de carat rucsacii, plus ca oportunitatea de-a avea o baie (NORMALA, cu gresie, chiuveta, wC si dus) m-a atras atat de tare incat am platit taxa de campare si am asternut tabara in gradina special amenajata pentru corturi.
Dupa toate boxele din jur ma asteptam la o noapte cu mult fast si zgomot. Oamenii nefiind putini ma speriau in ideea de intimitate cu natura care o visasem… Am instalat cortul si-am pornit spre inspectia plajei, in ultimele gene de lumina ramase.
Drumul, initial, mi-a adus aminte de Golgota – Scarisoara si tremuram de nervi ca o sa trebuiasca sa ies din cort la 5 dimineata si sa parcurg boscorodind 1 kilometru pana sa vad de fapt miracolul rasaritului. Am inaintat spunand cu voce tare toate nemultumirile : sunt oameni, sunt boxe, e discoteca, plaja e la distanta, ce mai…NU era pustiu… si EU vroiam sa fie PUSTIU.
Toate raspunsurile mi-au venit in momentul in care am dat de… (finally) PLAJA. Marea, caci ea stapanea in zona, era linistita, vantul era cald, cerul era purpuriu intunecat, nisipul era extrafin. Nu imi pot da seama ce iubesc mai mult: muntele sau marea?Cand sunt la munte spun muntele, cand sunt la mare spun marea. Plaja lui Sfantu’ Gheorghe insa mi-a soptit la ureche “aici eram, te asteptam” si eu m-am napustit cu picioarele in apa dansand de bucurie si savurand, memorand fiecare coltisor cuprins cu privirea. Deja nu mai conta unde campasem, ce distanta aveam de parcurs, stiam doar ca maine dimineata aveam sa TRAIESC rasaritul, dupa 4 ani de la ultimul rasarit vazut pe plaja.
Ne-am intors in camping la timp pentru meciul Stelei proiectat pe ditamai ecranul. Nu ma incanta tehnologia, insa sangele de stelista mi-a clocotic si m-am asezat pe una din bancile de lemn dupa care aproape reflex am deshis bere dupa bere, am fumat tigara din tigara, murmuram “fortaaaa steauuuaaaa!” si tipam “hai Baneeleeeee!!!”. Steaua a castigat! Eram beata, obosita, fericita!
Am avut totusi inca 10 minute energie sa ma retrag dupa gardul campingului si sa ma intind pe spate sa privesc…cerul. Ati ghicit, aici e “cer aproape”, acela pe care eu il iubesc din copilarie. Ma uitam la perdeaua de stele pe covorul intunecat si incercam sa le spun fiecaruia cat ma bucur ca ne-am reintalnit.”Iti multumesc Doamne!”
Alarma de la mobil a sunat la 5 si eram atat de somnoroasa incat abia am nimerit baia. Mi-am stropit fata cu apa rece, am inspirat/expirat puternic aerul racoros de dimineata si am luat-o inspre plaja. Ulita de sat era complet intunecata, ceea ce ma facea putin agitata. Aveam de mers totusi un kilometru, si n-aveam de gand sa ratez rasaritul pentru nimic in lume. Din departare s-a auzit un marait, apoi mai multe…m-am blocat. Am scos repede din sacosa croissantul cu ciocolata, l-am desfacut si le-am spus “haideti baieti, micul dejun!” .Cei patru catei s-au dovedit a fi pana la urma prietenosi si m-au escortat tacuti pana la plaja.
Pe tot drumul ma gandeam “ce-o sa-i spun lui Dumnezeu?”
Aici fac o pauza explicativa: pentru mine rasaritul soarelui are un rol foarte important, il consider ca fiind o nastere a fiecarei zile, un moment sacru in care soarele abandoneaza placenta universului, se naste pentru a acoperi pamantul de caldura. Pe vremuri aveam un motto: “I’m born in sunset, and I die in sunrise”. Latura mea neagra nu putea sa accepte ca m-as putea naste odata cu forta miraculoasa a luminii zilei. Acum incercam mental sa ma pregatesc pentru o meditatie, desi nu stiu nimic depre yoga sau meditatii, am inteles ca e suficient sa-ti doresti sa vorbesti cu sinele, cu Dumnezeu, sa-ti aloci putin timp de liniste si singuratate pentru a medita asupra vietii si imposibil sa nu gasesti un raspuns. Ori, care ar fi cel mai prielnic moment de meditatie daca nu acela in care soarele se naste pentru omenire? Atunci cand Dumnezeu deschide ochii, ne arata lumina si ne spune “sunt aici!” Locul acesta avea deja construita o semnificatie deosebita in mintea mea. Dunarea fiind primul loc indragit cu adevarat iar marea fiind obsesia mea de ani buni. Cand aceste doua entitati se intalnesc, se impletesc, se completeaza, locul devine mai mult decat mistic.
Am ajuns pe plaja…locul era inca intunecat, cerul era de un albastru inchis, valuri faceau un zgomot incredibil de puternic si vantul biciuia totul in jur. Intreaga intindere de nisip…pustie. Ma uitam si imi hraneam privirea cu ceea ce vedeam. Am mers pe malul apei pana aproape spre locul de “uniune” intre cele doua entitati, am gasit un loc pe nisip, m-am asezat ghemuita…si am asteptat…
Azi mi-am dat seama, ca si cum as fi vazut un film, ca initial eram ghemuita, chircita, apoi mi-am ridicat capul de pe genunchi, apoi mi-am intins picioarele, apoi mi-am dat jos prosopul de pe spate, apoi m-am asezat in pozitia lotus, si abia apoi am zambit spre soare. Toate aceste miscari in decurs de doua ore. Am asemuit intamplarile cu nasterea unei flori…samanta (ghemuit), inmugurirea (ridicatul capului), frunzele (intinsul picioarelor), pozitia lotus (inflorirea), zambetul (apogeul existentei). In tot acest timp vorbeam in gand cu mine, cu universul, cu Dumnezeu. Si priveam. Cerul devenise impartit in doua, jumatatea stanga era albastru/gri de la inchis la deschis, stratificat, si jumatatea dreaptza era un amestec intre roz – purpruriu – alb si albatru palid. Centrul era o oaza de portocaliu, ceva ce semana a aura. Am stiut ca urmeaza sa se nasca soarele, dupa un travaliu al cerului, dupa forfota facuta de pescarusi.
Aproape am plans…acum pare ciudat, dar am fost atat de emotionata cand sfera aceea inflacarata a iesit incet din mare, incat imi stergeam ochii de lacrimi imaginare. Era de un portocaliu incins, a rasarit din marea gri/albastruie bucuros si zambind orbeste. Incercam sa-I spun “bine ai revenit” privindu-l in ochi insa nu puteam decat sa zambesc… si sa-I astept primele atingeri.
Am stat inca o ora pana cand tipetele lui de nou nascut s-au facut simtite si obrajii mei ardeau de caldura ce-o emana. In tot acest timp pot spune ca am experimentat o stare de fericire absoluta. Vorbeam cand in gand, cand cu voce tare, de fapt cred ca ma rugam…aveam o conversatie pasnica, incercam sa intind minutele cat pentru ani…
Dupa doua ore am pornit inapoi spre camping razand la toti oamenii care veneau inspre plaja. Eram singura care mergea in sens invers 
Dar, m-am intors. De doua ori am revenit la plaja, pentru ca urma sa-mi iau portia de soare, si n-aveam de gand sa-mi las dosul la odihnit deloc. Am stat pe plaja aproape toata ziua, biciuita de soare si vant, alergand prin apa putin sarata. Apa era o combinatie de liniste a Dunarii impletita cu nebunia si saramura marii. Excelenta combinatie. Calda, clara, nisip fierbinte si…suprinzator…zona mea de plaja era pustie.
Seara am ajuns in camping rumena si dupa un dus revigorant si o tona de crema “de dupa” m-am ascuns in cort dorindu-mi doar sa vina maine dimineata ca sa asist la un nou rasarit.
Azi dimineata (vineri) acelasi ritual. N-am mai gasit insa cateii, si nu m-am asezat de indata ce am ajuns la apa. Am preferat sa parcurg malul marii. Era totusi mai rece decat in ziua precedenta, marea era mai agiata, valurile mai mari si cerul mai noros. Dar soarele s-a nascut, din nou, la fel de spectaculos. La un moment dat o perdea de nori I-a blocat dansul deasupra marii insa a strabatut-o curajos tesand zeci de raze ca o coronita pe tot intinsul cerului.
Eu zambeam si-I multumeam.
M-am desfatat cu plaja pana mi-am simtit pielea rigida adorand fiecare componenta a paradisului de care benficiam. “Imi place marea” mi-am zis. Imi place nisipul fin-fin care se lipeste de piele, imi plac valurile care ma izbesc puternic in piept, imi place soarele impletit cu vantul, imi plac pana si vietatile acelea mici pe care eu ii numesc “licurici acvatici” si care se proptesc de picioarele mele cand ies din apa facandu-ma sa tip si sa alerg pana la prosop.
Inainte sa plec spre camping, avand in vedere ca e ultima zi de Mare/Dunare am alergat in valuri razand si spunandu-I “te iubesc!chiar te iubesc!!” am fotografiat mental si-apoi am parcurs transpirata poteca nisipoasa.
Nu v-am scris de minunatiile din Delta…maine urmeaza sa ne imbarcam la prima ora pe o cursa rapida, ajungem la Tulcea, apoi galop spre Bucuresti. Va asteptati sa inchei sirul calatoriilor? Am o surpriza….merg spre Brasov, apoi spre Baia Mare 

10 comentarii:

Anonim spunea...

frumos... :)

Anonim spunea...

Te citesc de ceva vreme (am "rasfoit" si blogul vechi) si trebuie sa-ti spun ca am un fel de fascinatie morbida in a-ti urmari trecerile de la Intuneric la Divinitate (cuvant de care cam abuzezi, parerea mea), de la Wonder woman wanna-be la fetitza feciorelnica wanna be, de la sevraj (hmmm, cred ca stii tu ceva acolo) la fericire absoluta. E deformatie profesionala sa pun diagnostice, dar nu imi dau seama inca daca esti in trecere de la teribilisme adolescentine la descoperirea haotica a vietii reale sau chiar esti un caz patologic. Oricum, nu scrii rau, dar ai mai multa grija la limba romana, e pacat. Numai bine.
P.S. Sper ca accepti si alte pareri decat cele de lauda absoluta si nu ma vei cenzura :)

SabbraCadabbra spunea...

:)) Ma bucur ca sunt citita, si ma bucur ca sunt analizata, asta imi da certitudinea ca exist. N-o sa te cenzurez pentru ca tocmai aceste comentarii sincere ma ajuta sa ma corectez, sa imid efinesc un stil oricare ar fi acela.
Trec de la Intuneric la Divinitate in functie de fiecare zi, asta admit.
Wonder woman (wow) si fetita feciorelnica sunt doua laturi pe care orice femeie care se respecta trebuie sa si le insuseasca, asta ne face cand inocente cand pasionale.
As vrea sa-mi dau si eu seama cand am sa ating haosul vietii reale...de fapt asta caut. Si totodata sunt un caz patologic :)
Dupa cum spunea o buna prietena: "daca Cristina nu se contrazice de cel putin 3 ori intr-o fraza...ceva nu e in regula"
Asta sunt...si n-am cum s-o neg.
Cat despre gramatica am lacune, stiu, odata pentru ca scriu in graba si in conditii mai putin favorabile si a doua oara pentu ca nu am nici un fel de pregatire...nici macar nu am studiat gramatica la scoala datorita unei erori a sistemului de ivnatamant :)
nu e deloc o scuza, ci e realitatea :)
stept asadar pareri in continuare.

erener spunea...

Si..multumesc :).
Te asteptam si nu ai intarziat sa apari (imi beau cafeaua cu tine), cred ca e deja un ritual de duminica ;).

Anonim spunea...

Draga cititorule, rasfoitor de bloguri, am o propunere pentru tine: inainte de a recomanda altora sa aiba grija la "limba romana" cred ca ar trebui sa inveti mataluta sa folosesti semnele de punctuatie acolo unde trebuie. Perfectionistule... care esti:).

Nu-mai bin,e!

Anonim spunea...

De la anonim la anonim: cand o sa gasesti vreun semn de punctuatie in plus sau in minus, sa-mi spui. Plus explicatia gramaticala :) Oricum, vad ca Sabbra accepta unele critici mult mai ok decat unii cititori de pe margine.

LiaLia spunea...

:)) Se bate anonomii pentru tine, mamica! :))) Apropo, are dreptate ala cu P.S.-ul, celalalt s-a bagat in plus :)) F frumos ce-ai vazut tu pe-acolo, waiting for the positive energy...stii tu de ce :)

SabbraCadabbra spunea...

@ erener - multumesc draga mea :)
@ lia - i already have it...
@ anonimi - i've got the point, acum va rog nu va certati :)
incerc pe cat posibil sa-mi corectez gramatica...in rest...stilul ramane la aprecierea fiecaruia...

Anonim spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
SabbraCadabbra spunea...

anonimii care fac comentarii "decente" ar putea macar sa mi le spuna face to face: sabbra_cof@yahoo.com
dau si nr de telefon?