uitare

Nu uit. Vreau sa uit si nu pot. Retraiesc aceleasi momente iar si iar si iar si iar si iar pana cand devine agasant, dureros, infinit.
Se spune ca problemele nerezolvate apar de fiecare data cand incercam sa trecem la un alt nivel. Nu putem asadar evolua fara sa facem pace cu sechelele noastre. Stagnam. Pentru ca viata e o spirala.
Si pana nu intelegem eroarea nu facem altceva decat s-o exploatam din diferite unghiuri.
Una dintre cele mai mari probleme cu care ma confrunt e ca nu pot ingropa capitole din viata mea pana nu le costientizez rezolvarea. Logica, rationala...
Si le duc in spinare.
E ca partea cu bagajul emotional doar ca vorbim aici de amintiri periculoase.
Nu inteleg oamenii care trec cu usurinta peste orice, isi rezolva rapid problemele, am impresia ca e o masca pe care o poarta. Sau ca sunt superficiali. Sau ca problemele n-au fost deloc serioase.
Dar daca am eu o problema? Daca memoria asta functioneaza ca o arma impotriva mea?
Acum nu pot decat sa ma scald in sute de intrebari fara raspuns. Cert e ca imbratisez un bocaj destul de puternic.
Sunt in stadiul unui bolnav caruia tocmai ce i s-a confirmat diagnosticul dar medicul il priveste neputincios si ii spune ca e in ultima faza...cea care nu raspunde nici unui tratament medicamentos.
STIU ca primul pas este sa accept ceea ce mi se intampla. Apoi sa incerc sa ma inteleg. Si stiu ca in momentul in care imi voi deschide sufletul si voi ierta cu toata fiinta mea memoria isi va desprinde spinii care ma inlantuie.
Nu sunt pregatita sa iert. Sau sa uit? cred ca merg mana in mana...
Exista momente in care VREAU si POT pur si simplu nu se integreaza in aceeasi propozitie.

Exista?

Dor de duca (realoded)

V-ati dorit vreodata ceva intr-atat de tare incat sa va doara in piept cand va imaginati momentul? Eu asa stiu ca e "de-adevaratelea" dorinta. Vreau in fiecare secunda cate ceva diferit, dar doar atunci cand suspin din toata fiinta mea cand imi imaginez momentul...atunci e pe bune.
Si, habar n-am daca asa se manifesta astenia de primavara, insa de vreo cateva zile incoace nu ma vad decat pe o plaja in Australia, desculta, incurajand soarele sa rasara si respirand aer sarat cu gust de mare/ocean...
Bai, nici n-am chef sa va descriu imaginea asta de reclama, e atat de a mea incat ma uit urat la oricine vrea plaja, mare, soare, inafara de mine :)
Glumesc.

Vreau sa alerg desculta pe o plaja, orice plaja in afara de a tarii noastre. E frumos si aici, dar cred ca i s-a epuizat magia marii noastre negre. Luati-o cum vreti. Nu e un articol uracios de blamare, e unul pofticios de dorinta si evadare :)

E un moment din acela in care nu simt si aproape ca nu ma cred eu pe mine ca apartinand locului. E drept, cunoscandu-ma pe mine, ca nu voi apartine cu adevarat nici unui loc, asa e felul meu...tembel si apartinand doar vantului.

Vant cu dor de duca :)

Armura

Nu stiu ce e mai obositor. Sa fii intr-atat de terifiat de suferinta sau sa fii vesnic in garda cu scutul protector ridicat.
Sa ai o rana vesnic deschisa pe care incerci cu disperare sa o aduci macar in stadiul de cicatrizare sau sa suporti greutatea unei armuri permanente...
Frica este motivul sau cauza celor mai multe aripi frante. Ne e teama sa visam, sa decidem, sa traim, sa renuntam, sa nu renuntam. Ne e frica de durere, de ceilalti, de minciuna, de moarte, de viata, de intuneric, de lumina.
Atunci, mintea noastra isi tese un cocon protector si se baricadeaza inauntru. Cu trup si desigur...suflet. E cald si bine in coconul propriu...Impenetrabil. Dar pana cand?

Unii se arunca orbeste in bratele vietii fara sa tina cont de nimeni si nimic. Mor incercand, iar ceilalti ii martirizeaza si le admira vesnic curajul.
Altii slavesc monotonia si in simplitatea existentei lor totul pare roz. Se bucura aparent de o viata frumoasa. Atat cat sa nu depaseasca anumite bariere. A aparut chiar si o cultura a celor "multumiti cu putin".
Ok, dar cei ce nu fac parte din nici o extrema?
Scriam mai demult despre "mijlocul lui nicaieri" iar de atunci m-am ferit atat de tare sa fiu in mijloc incat am fost mereu la cate o extremitate. Ba alba, ba neagra, niciodata gri.

Insa, uneori, indiferent cat de bine antrenati suntem, fie armura, fie coconul, devin incomode.

Atunci ce?

Fara de nimeni

Cand am ascultat prima oara melodia lui Pink Floyd Wish You Were Here eram in Vama, la Ovidiu (sau la Stuf cum ii spune acum). Era seara, primele stele se iteau pe cer iar eu tocmai ma instalam intr-un hamac cu un pahar de bere in brate. Intre doua valuri sparte puternic si-o rafala de nisip am auzit primele acorduri de chitara. Apoi ma intreba cineva din cer:
"So, so you think you can tell
Heaven from Hell,
Blue sky's from pain. "

Intre revelatia provocata de aceste sunete si pielea de gaina care-mi cuprindea pe rand fiecare centimetru de corp am ajuns la refren:
"How I wish, how I wish you were here.
We're just two lost souls
Swimming in a fish bowl,
Year after year ; "

Cred ca atunci, in acel moment mi-am dat seama ca nu-mi lipsea nimeni si nimic. Desi parea idilic sa iti doresti acel "cineva care sa fie acolo" caruia sa-i strangi mana si sa-l inviti la o partita de inot :) eu n-am avut deloc acest sentiment. Am iubit cerul plin de stele, am iubit vantul ce starnea nisipul din jurul paharului meu de bere, mi-am iubit pana si praful ce mi se aduna in par (pe atunci plete lungi si rosii) dar n-am simtit deloc nevoia sa iubesc pe altcineva.
Poate ca "wish you were here" era de fapt promisiunea mea catre mine. Ca oricand, oriunde, oricum, ma voi regasi eu pe mine si fericirea de-a ma avea. De-a fi eu, impacata, constienta, deloc dependenta de fericirea ce mi-o poate da altcineva.
Si inca nu stiu daca in sufletul meu zace o iubire de sine exagerata sau daca am invatat sa inteleg ca desi omul este un animal ce calatoreste "in haita", nu-si imparte sufletul cu nimeni.

Genetic vorbind, ne nastem egoisti :)

Impuls

Nu te gandesti niciodata la apocalipsa? Esti calm, zambesti, respiri usor in timp ce in mintea ta se deruleaza scene desprinse din cele mai criminale filme. Iti imaginezi cum rascolesti intreaga casa in cateva momente. Tot ce-ti cade in mana este izbit de pereti. Iti urla plamanii in piept si n-ai deloc liniste pana nu vezi distrus tot ceea ce te inconjoara.
Da, asa dai tu viata videoclipului Nirvana din mintea ta. Povestea ar putea continua ucigas. Iar in cele din urma te vezi prabusit intr-un fotoliu cu o tigara in mana, fumand insetat.
Sunt singurele momente in care imi aduc aminte cum era sa fumez. Sa potolesc furia, sa deplang moartea a zeci si zeci de neuroni intr-o tigara aromata care devine scrum prea repede.
Desigur, e doar imaginatia mea.
Pentru ca in realitate eman calm si fericire. In realitate nu tip, nu sparg, nu vorbesc urat, nu fumez, nu distrug, nu nimic.
In realitate ma scald intr-o normalitate anemica, putrezind in monotonia unui comportament avizat de psihologii care cred in zen :)
Simplu

Emotii

Se intampla multe-multe insa eu devin din ce in ce mai zgarcita in a le pune pe blog :) Sau parca mi-e lene sa transform totul in povesti frumoase si imi vine sa scriu cate o propozitie din fiecare gand :) Nu cate un gand in fiecare propozitie...
In fine...
Se apropie momentul...se apropie concertul se apropie ziua pe care o astept de mai bine de 6 ani. 15 mai 2013, concert Depeche Mode.
Dar, bucuria incepe sa se impleteasca cu emotii... Parca nu ma mai vad inebunita de muzica, fredonand cu mii si mii de fani.
Am inceput sa visez ca s-ar despica multimea in doua....si de nicaieri m-as inalta pana la scena... Asa as putea sa le multumesc pentru fiecare vers ce mi-a oblojit sufletul si pentru fiecare sunet ce ma inalta. Sa-i intreb de ce-mi canta iar si iar viata  :)
Am invatat ca unele lucruri nu pot fi intelese decat daca sunt traite. TRAITE cu adevarat.
Cand am invatat acest lucru am incetat sa mai conving :)

Totul se echilibreaza, one way or another :)
Asadar presupun ca bucuria mea de pe National Arena va fi pe atat de mare pe cat a fost dezamagirea in 2009 cand n-au mai concertat pe 16 mai...

Auto-contrazicerea

N-am reusit sa ma tin de cuvant...nu pana acum. Referitor la calmul pe care mi-l doream la inceput de an.
Iar atunci cand sunt obligata sa dau nas in nas cu mine, in oglinda si-mi vad dezaprobarea din priviri...mai ca-mi vine sa ma iau la palme.
Poate par cel putin dezechilibrata psihic insa pentru mine omul pe care nu trebuie sa-l dezamagesc, mint sau sa-l duc cu zaharelul sunt chiar eu. Cea mai mare lipsa de respect posibila este cea fata de propria-ti persoana.
Armonia cu sinele incepe de la auto-acceptarea noastra. Respectul de sine este cel mai puternic stimul al demnitatii iar respectarea cuvantului este sinonim cu siguranta de sine. Cel putin asa vad eu lucrurile. Ma incred in mine pentru ca sunt singurul om in fata caruia sunt cu adevarat sincera.
Ei bine, mi-am propus sa lucrez anul acesta si la partea comportamentala, la calmul si isteria mea. De cate ori am esuat mi-am gasit scuze, ba ca-s prea vulcanica, ba ca asta-i stilul meu sa traiesc totul cu intensitate. Ba ca mi-as pierde mintile daca as incerca sa fiu mai calma decat trebuie.
Totusi pentru ca imi place sa reusesc sa ma tin sub control si sa nu-mi ies din cuvant voi admite ca in prima luna a anului am esuat. Departe de mine zen-ul...

Deocamdata.

Cu si despre...sport

Iata un subiect pe care nu l-am dezbatut niciodata desi face parte din viata mea de multi ani :) Sportul, pasiunea mea, viciul si modalitatea de a ma relaxa...
In stilul meu caracteristic, nu exista jumatati de masura iar atunci cand ceva imi place nu ma opresc pana n-am devorat tot ce se putea...
Asa si cu sportul. Am cateva povestioare amuzante pe care vreau sa le asez aici inainte de a va concluziona situatia din prezent.
Avand in vedere ca tata e absolut obsedat de pescuit si de schi, inca de mica nu am perceput iesitul cu rucsacul in spate ca un sport. Cataratul pe toate coclaurile, camaparea si deprinderea tehnicilor de "supravietuire" inafara cuibului le-am inmagazinat asadar din frageda pruncie. Iar pe la 7 ani m-a urcat prima oara pe schiuri si a fost un fel de "trebuie sa inveti". N-am invatat chiar atunci si m-am chinuit ceva vreme incercand.
In clasa I-a am fost inscrisa oficial in echipa de inot. Am ajuns pana la a practica inotul de performanta insa am renuntat dupa 5 ani. Ne antrenam zilnic cate doua ore dar dezvoltasem si unele probleme de sanatate din cauza apei vesnic prea rece.
Undeva in aceeasi perioada am avut un an si jumatate de gimnastica ritmica inclusa in program. Asta pentru ca sora mea mai mica si mai fragila vroia gimnastica iar mie mi se parea amuzanta ideea :) Dupa primele spectacole si coregrafii m-am cam plictisit. Unde mai pui ca nu prea eram incantata de partea cu intinsul membrelor pana la refuz....
Intre 13 si 14 ani am cochetat intensiv cu ideea de a intra in echipa de handbal a scolii...ulterior mi-am dat seama ca e cam multa violenta pe teren...Am rezistat 6 luni.
Totusi pentru ca "diriga" noastra era profa de sport si nu oricum ci una a naibii de buna trebuia sa fim exemplul scolii. Asa ca aveam 4 ore de sport pe saptamana si orice alta activitate extra-scolara de genul excursiilor, competitiilor, dansuri, etc.
Am continuat in acelasi stil inca 3 ani de liceu pentru ca am fost selectata sa fac parte in echipa de majorete a liceului. Suna amuzant insa nu era, va asigur. A face parte din aceasta echipa inseamna sa ai minim 4 ore de antrenament de 3 ori pe saptamana. Asta pentru ca anual in cadrul campionatului de fotbal pe licee exista si campionatul de dans al echipelor de majorete... Si concuram cu gimnastele de la liceul sportiv. Nu am facut dans de performanta pentru ca am respins intotdeauna ceva ce era "obligatoriu". Atunci cand dansul devenea mai mult o obligatie decat o pasiune...pur si simplu ma opream.
Cea mai "lenta" etapa a vietii mele a inceput odata cu "emigrarea" in capitala. Inafara escapadelor de schi sau de inot....am avut de cateva ori abonamente la diverse sali de fitness si aerobic sau, de cele mai multe ori, am preferat sa fac exercitii acasa dupa filmuletele lui Billy Blanks sau Mary Winsor.
Apoi, acum 4 ani am incalecat prima oara si tot de atunci mi-am dorit sa ajung la nivelul la care sa pot spune ca stapanesc echitatia aproape perfect.... Dar, ca orice activitate sportiva si nu numai, echitatia are nevoie de mult-mult devotament si necesita investitii serioase :) NU am renuntat dar pot spune ca a ramas la nivel de hobby de weekend...
In toamna lui 2012 m-am incumetat din nou sa-mi fac abonament la o sala de aerobic. Am avut retineri pentru ca pana atunci nu mai intalnisem niciodata instructori cu adevarat devotati.
Unde mai pui ca dupa cativa ani buni de fumat, atunci cand s-a concretizat renuntarea la acest viciu am simtit o nevoie exagerata de detoxifiere. Si role, inot ocazional, plimbari zilnice de 2-3 km nu erau destul. Vroiam miscare. Multa, eficienta, placuta.
Si asta am primit in ultimele 4 luni. Aproape zilnic :) Nu fac reclama salii Perfect-Body, sunt mult prea egoista si deja e plin de fete ambitioase pe-acolo. Ideea e simpla: m-am indragostit, de zumba, de tae-bo, de aerobic in toate formele lui posibile, pentru ca nici o ora nu are aceeasi rutina. Totul e viu, antrenant, molipsitor. Acum nu-mi pot imagina cum a fost posibil sa...lenevesc atat de mult timp :P
Glumesc :)
Am vrut pur si simplu sa impartasesc cu voi aceasta noua pasiune a mea :)

Sa ne depasim noi limite, zic :)

Dezamagirea

Este poate cel mai puternic sentiment dintre toate.

N-o fi avand dezamagirea intensitatea iubirii sau profunzimea tristetii, insa odata instalata in mintea si in sufletul nostru...aceasta are puterea sa contamineze zile in sir.
Iubirea se castiga, se pierde, tristestea se sterge, se cauzeaza, insa demagirea exista pur si simplu.
N-ai cum sa incetezi sa fii dezamagit...
Si pentru ca multi poarta dezamagirea pe umeri, pentru a nu fi o povara atat de mare, Dumnezeu a luat durerea din dezamagire.

Nu ma doare sufletul, nu ma inlantuie depresia, ci pur si simplu sunt dezamagita.
De simplitatea oamenilor, de simplitatea situatiilor, de lipsa de culoare, de lipsa de subsanta, de banalitatea intamplarilor si mai ales, mai ales, de fatade.
Cine sunt eu sa fiu dezamagita? Nimeni! Dar nici voi, toti cei ce m-ati dezamagit nu-mi sunteti mai presus.
Doar ca eu, spre deosebire de cei ce-si vad coroane invizibile in oglinda, stiu cand sa-mi plec capul.

Nu cred in modestie insa nici in grandomanie. Inteligenta artificiala si ale naibii legi de conduita sau valori proprii.
Am suficient curaj sa privesc pe oricine in ochi fara sa-mi vopsesc personalitatea.

Cum spuneam, sunt dezamagita.

Nu trebuie!

Oricat de rationalo-pragmatico-fixista as fi eu uneori recurg la zicala "if its meant to be...it will be!" Mai pe limba noastra: "daca e sa fie...va fi".
N-am putut sa fac prea multe chestii pentru "ca trebuie". Ba mai mult de cate ori "a fost musai" am esuat. Pentru ca undeva inauntrul meu slasuieste un suflet tampit de rebel si neascultator.
Si nicicum nu-l pot educa. Pardon, nu-l pot obliga sa. Sa...ce nu vrea :)

Zilele acestea am atat de multe cuvinte nespuse pe care insa nu reusesc sa le leg intr-un articol de pus pe blog.
Dar nici ca am tragere de inima sa ma destainui. Ma intrebam eu pe mine daca asta e un semn ca etapa cu blogul se apropie de final? Poate e momentul sa ma apuc de o carte?
Habar n-am.
Dupa aproape 5 ani de cand am inceput aceasta "terapie prin scris" cu bune, cu rele...cu destainuiri mult prea sincere, cu aprecieri, cu multe critici...am ajuns sa fiu zgarcita.
Acest blog nu mai e demult un jurnal. Nici macar o "carte de oaspeti"  si nici un clasor de ganduri. E pur si simplu modalitatea mea de comunica cu mine. De cate ori mi-a fost hartuit coltul de internet de atatea ori m-a durut sufletul.

Astazi insa mizez ca atunci cand va fi momentul potrivit voi avea ceva de spus. Nu pot cugeta la comanda, asa cum nu pot sa fiu altfel decat sunt.
Era nevoie totusi sa am un angajament scris, eu cu mine; Ca n-am sa ma panichez atunci cand n-am nimic de spus :)

Undeva la mijloc

Vi s-a intamplat vreodata sa aflati/cititi/cunoasteti o poveste de viata, de dragoste, atat de intensa incat la un moment dat, pe masura ce descoperiti mai multe detalii sa spuneti "asa ceva se intampla doar in filme" ? 
Intensitatea unor povesti este atat de mare incat e mai credibil sa le consideram incredibile :) Ciudat.
Dar, analizand detasat o poveste, putem intelege ca poate tocmai simplitatea cu care este relatata certifica sinceritatea ei.
Mai simplu: daca eu nu pot intelege ceva asta nu inseamna ca nu e adevarat, ca nu e posibil, ca nu s-a intamplat.

Sau poate, odata cu blazarea intr-o realitate atat de gri ne detasam de capacitatea de a visa.
E ca atunci cand esti copil si gasesti jocul in tot si-n toate, tranformi fiecare aspect intr-un mister gata de descifrat. Copiii nasc povesti. Adultii se poticnesc in pragmatism si scepticism.
Atunci cand ne dorim o schimbare, o revelatie, o renastere, n-o putem avea decat daca facem ceva DIFERIT.
N-am inteles multa vreme sintagma " Atunci cand vrei sa schimbi lumea trebuie sa incepi mai intai cu tine". Pentru mine nu este posibil sa ma trezesc intr-o dimineata si sa fiu alt om. Sau este?
Raspunsul e la fel de simplu ca si posibilitatea unei povesti ireal de frumoase: nu am sa stiu ce este posibil si ce nu pana nu voi fi incercat.

Trebuie doar sa deschidem ochii si sa constientizam multitudinea de posibilitati din jur. Asta o spune un om care in ultima vreme si-a abandonat multe poezii din suflet. Nu pot spune ca am renuntat sa cred in magie, insa am omis sa mai cred in miracole. Dar, asta e o alta poveste.
Totusi, ca o concluzie de final de articol va pot spune ca este gresit sa credem ca "de maine incep sa" sau ca "n-o sa mai vreau niciodata sa".
Suntem undeva la mijloc.

Mai mult calm

La inceputul lui 2012 imi promiteam sa fiu, sa fac, sa, sa, sa. Eram sigura ca 2012 e anul MEU. "It's a ME year" imi spuneam. Anul in care invat sa fiu egoista, sa imi port singura de grija, sa ma iubesc doar pe mine, sa ma protejez si sa lupt. Am pornit razboinica un 2012 ce-l vroiam supus.
Anul 2012 pentru mine a fost un an in care am stiu mereu ce vreau si am avut mereu ce-am vrut. N-am plans, nu am suferit insa am dat cu pumnul in masa de multe ori.
Am tipat, am luptat, m-am incruntat mult.
La finele lui 2012 nu mai zambeam. Eram decisa si atat. Luptasem mult. Pentru tot. Pentru orice.
E timpul sa invat (poate din nou) ce inseamna calmul, rabdarea si cerul senin.
Mi-am promis ca in 2013 sa nu mai ridic tonul. Sa nu ma mai enervez. Sa nu mai vorbesc urat (nici macar in joaca). E anul in care voi incerca sa impart bucuriile si cu ceilalti.
Lectia rabdarii mi-a mai fost oferita candva. In alt sens. De data aceasta trebuie sa invat sa am rabdare cu mine. Sa invat ca exista si alte perfectiuni.
Totusi, ma asteapta un an plin, cu multe provocari, multa munca si multe intamplari.

Dar...sa nu facem planuri :)

not yet :)

Cum nu a venit sfarsitul lumii...

...mi-am facut timp sa mai scriu si eu.
E atat de comercial sfarsitul lumii si acest 21 decembrie incat ar fi fost pacat sa nu profit de subiect. Unii oameni au crezut atat de tare ca astazi e cea din urma zi a rasei noastre, a planetei noastre, incat probabil acum sunt beti de dezamagire.
Mie personal mi se pare ridicola ideea. Dar imboldul ca "ti se da a doua sansa" poate va avea un efect intens asupra celor ce au crezut in apocalipsa.
Nu mi-e frica de moartea mea, am spus-o de o mie de ori. O vad, o inteleg, o percep atat de natural incat nici macar nu mi se pare trist. Mi-e teribil de frica de moartea celor dragi din viata mea.
Oricum, nu despre moarte vreau sa scriu azi de "sfarsitul lumii", inainte de Craciun.
Nici despre ultimele doua saptamani infernale cu dimineti in care mi se perinda prin minte milioane de motive sa mai dorm putin (sau macar sa mai lenevesc nitel in pat).
Intentionat am tras de mine sa am cat mai multe activitati. Sa ma epuizez mental si fizic.
La fel ca anii trecuti mi-au trecut prin taste zeci de Mosi Craciuni, reni, oameni de zapada, spiridusi si atat de multe urari frumos concepute incat ale mele pentru ai mei s-au epuizat.
E atat de comerciala aceasta sarbatoare incat am ajuns sa vreau un zid intre mine si "luna cadourilor" .
Vreau sa-mi tin oamenii dragi aproape, sa stam de vorba pe indelete, sa dorm pana ma satur (desi nu cred ca e posibil) si sa ma relaxez gatind mancaruri "de Craciun". Vreau sa fie totul simplu si linistit. Sa fie liniste.
Ne dam peste cap, ne depasim limitele si alergam turbati dupa cadouri, dupa bucate "imbelsugate" doar pentru a intra intr-un cliseu fericit "de reclame".
Pentru mine lucrurile incep sa devina din ce in ce mai (hmmm...cum sa spun...) putin complicate. Totul se reduce incet-incet la "vreau" , "nu vreau" , "simt" , "nu simt".
Sunt totusi fericita ca balanta dorintelor implinite inclina greu in favoarea mea. Va exista o retrospectiva a lui 2012, in curand, aici. Imi plac retrospectivele.

Dupa ce-mi odihnesc putin gandurile promit sa regasiti si metafore in coltul Sabbrei :)

Inevitabil

Am asteptat sa-mi treaca anii ca sa mi se stearga din gandire... Sa-mi treaca cheful de filosofat, sa-mi piara poezia din ganduri si pofta de tastat din degete. Degeaba. Creste.
Apoi, incarcata cu ale vietii lectii zilnice, ma contrazic adesea in oglinda spunandu-mi urmatoarele doua: ba ca totu-i predestinat si ca se va intampla la un moment dat indiferent ce facem noi ; ba ca nimic nu-i batut in cuie si ca avem liberul arbitru la indemana, sa dam vina pe el.
Ce sa faca omul bun? Sa astepte destinul sa-si faca norma sau sa incerce in zadar sa prinda sansa de coada? Sau, poate putin din amandoua?
Ne-am nascut fiinte incapatanate si ne hranim cu pofta ghicind viitorul in stele. Ne chinuim atat de tare sa-l ghicim incat uitam ca prezentul il construieste de fapt. Gandind asa, as indrazni sa cuget: pai, in acest caz viitorul nu-i deloc imprevizibil!
Dar, uite ca e imprevizibila ziua de maine pentru ca noi toti alegem sa dam cu fruntea in perete si sa invatam lectia proprie. N-as accepta nici eu, poate nici tu sa traiesti sau sa alegi in locul meu. Chiar daca ale noastre situatii seamana precum doua picaturi de apa. Nu vreau exemple vreau experienta. Sau, cel putin asta imi spune masochista din mine.
Si tot acest amalgam de vorbe are in spate o concluzie (pe care de altfel v-am mai spus-o si cu alte ocazii) : anume ca toate dorintele ni se implinesc cu conditia sa le dorim. Fie ca-ti doresti tigari de la chioscul din coltul strazii, sau, fie ca iti doresti ca intr-o zi sa incepi o noua viata, sa ai o noua sansa, sa traiesti inca o data :)

Scheleti, fantome si alte bagaje

Stii ca atunci cand mizezi pe cliseul "rezolvarii de la sine" si lasi porti deschise spre probleme nerezolvate...solutia nu apare niciodata. Pe bune. Nu poti astepta ca "timpul le rezolva pe toate"... nu chiar pe toate. Exista exceptii si de obicei exceptiile sunt cele mai importante.
De cate ori eviti sa vorbesti, sa gasesti o solutia, sa pui punctul pe i ... te rog din suflet NU ascunde "cadavrul" in dulap. Chiar daca ai sa reusesti sa eviti mirosul de "putred" o perioada, mai devreme sau mai tarziu vei deschide usa dulapului si ai sa descoperi un schelet ingrozitor.
Crezi ca vei uita? Crezi ca memoria te protejeaza si iti da solutii magice? Nu...
Ai sa traiesti iar si iar si iar aceleasi dezamagiri, frustrari si sentimente dureroase de cate ori "ies la suprafata" cadavre care au "murit" fara autopsie.
Si daca pana acum ti se pare ca sunt macabra si morbida...imagineaza-ti cum ar fi sa dormi in pat cu toate problemele tale nerezolvate iar si iar si iar doar pentru ca eviti sa accepti adevarul.
Da, fantomele, bagajele, scheletii sau cum altcumva mai denumesti aceste rani ale sufletului si ale mintii, exista pentru ca noi ori nu vrem sa acceptam rezolvarea ori preferam sa le amanam o vesnicie.

Uita-te in oglinda si incearca macar sa-ti raspunzi sincer la intrebarea : esti fericit/a?
Iar daca ai impresia ca asta e o intrebare grea...incearca sa-ti verifici "planul" pentru urmatorii...doi-trei ani. Stii concret ce vei face? Ai vreun plan? Este posibil?
Incearca sa intelegi ca orice frustrare, complex, contradictie nerezolvata este un impediment in viitorul tau. N-ai sa treci mai departe, nu poti sa ai un plan pana cand nu scapi de scheletii din dulap.
Poti sa-i ingropi in gradina, dar e doar o chestiune de timp pana sa te reintalnesti cu ei, sau poti sa gasesti...solutia... Eu nu o am, nu-ti stiu problemele, nu-ti cunosc fantomele.
Tine minte un singur lucru: rezolvarea/solutia potrivita e de cele mai multe ori si cea mai simpla.

Daca ai impresia ca tot ce-am scris mai sus se aseamana cu un motivational americanizat, inseamna ca nu stii sa citesti printre randuri. Mai tine cont si de faptul ca sunt suficient de egoista sa-mi scriu textele doar pentru a-mi analiza propriile trairi :)

S'auzim de bine!

Ganduri multe, timp putin

Mi-am intrat intr-un ritm rapid. Imi place, il ador, alerg de dimineata pana seara, alerg chiar si-n somn, ma trezesc cu hainele ude, ca si cum tocmai as fi trecut de linia de sosire din vis.
Nu am intrat in hibernarea de toamna, din contra, simt ca traiesc cu toata fiinta mea, totul.
Nu inteleg de unde, sau de ce puseul asta de viata, imi trec zilele atat de repede, atat de usor si parca abia ajung sa implinesc jumatate din lucrurile pe care mi le propun.
Nu-mi ramane timp de gandire, totul mi se intampla acum, pe loc, trebuie sa stiu, sa fiu hotarata...sa nu ezit.
Ati citit deja cativa de "nu" toti inspre un pozitiv.
Gadurile sunt, din belsug, asezate gramada, unele mai linistite si rabdatoare, altele nebune si abia tinute in frau. Dar timpul, bata-l vina, timpul nu-i, sa le astern, sa le cuget, sa le scriu, sa le spun. Si uneori chiar raman cu gandul pe jumate...gandit :)
Imi promit ca las aici pe blog macar cate o propozitie scrisa, sa nu-mi pierd ideea...sa construiesc acest puzzle din ganduri si trairi, dar imi incalc promisiunea. Cu mine imi permit sa nu fiu respectabila, punctuala sau de cuvant :) Glumesc :)

Revin, curand, cu toate cuvintele la mine!

Special pentru tatal meu...

Despre tatal meu nu am vorbit prea des, nu-i asa? V-am vorbit despre familie, despre familia MEA de ardeleni-sicilieni care vorbesc mult, repede si toti deodata, despre cat de importanta este familia pentru mine, dar in afara de cateva povestioare amuzante despre copilarie nu m-am exteriorizat. Nu doar pe blog, ci si in general, in ceea ce il priveste pe tatal meu, relatia noastra a avut un fel de cod nescris prin care nu era nevoie sa fie spuse cuvinte. Exista profunzime, stim, simtim, vedem.
Rup tacerea...acum, la putin peste jumatate de...veac :) Stie el de ce.
Cand mama a ramas prima oara insarcinata tata si-a dorit baiat. M-au avut pe mine. A doua oara, era clar, o sa fie fecior. A venit sora-mea. Tata a vrut baiat de doua ori si s-a ales cu doua fete. Amandoua cu ochii lui verzi. Una mica, firava, blonda, iar cealalta "rupta de pe sapte draci" roscata si guraliva, adica eu. Asa ca a decis sa ma faca pe mine baiat.
Vara mergeam impreuna la pescuit, zile intregi, cu cortul si tot ce puteam cara in spate. Iarna mergeam la schi. Puneam rama pe carlig, framantam mamaliga pentru peste, culegeam lemne pentru foc, sau urcam cu telescaunul pana in varful muntelui si era strict problema mea cum ajung jos.
Am fost in permanenta competitie. Intotdeauna vroiam sa-i dovedesc ca nu mi-e frica, nu mi-e scarba de serpi, sobolani, nu ma tem de nici un animal, pot sa imi car singura rucsacul cu provizii, nu obosesc dupa ce cobor 2,5 km pe schiuri si o fac mai mult in cap...si asa mai departe. Asa mi-am dobandit curajul.
Tata a fost (si probabil este, dar acum, nu cu mine) un om dur. Nu inteleg cum de n-a facut cariera in armata, dar i s-ar fi potrivit ca o manusa. Trebuia sa fim ordonate, sa respectam reguli, sa evoluam in permanenta.
Prima mea amintire cu tata vine de pe la 2-3 ani cand ma invata sa numar in engleza. Iar si iar si iar pana imi iesea "two, three, four-ul" asa cum trebuie. Apoi (mai tarziu) mi-a cumparat un dictionar fonetic de "Invatati limba engleza fara profesor" si am stiu ca TREBUIE sa o invat :)
Adolescenta a fost un iad :) Astazi stiu ca iadul e al fiecarui tanar/tanara tot cam in aceeasi perioada :) Din nou, n-am fost menajata... Doar ca, fiind ca doua picaturi de apa (eu si tata), ne-am contrazis in tot si-n toate. Tin minte ca mi-a spus odata, cand incercam sa-l pacalesc cu niste note proaste de la scoala : "Cand incerci sa a minti...ar fi bine sa fii convinsa tu mai intai de ceea ce minti, sa-ti crezi propria minciuna!" Aveam doua optiuni, sa-l mint perfect sau sa nu-l mint deloc... Nu va spun ce-am ales :)
Astazi, oamenii care ne cunosc pe amandoi imi spun ca-i seaman perfect. Ma enerveaza asta, dar undeva in adancul sufletului sunt mandra. Nu cred in povestile americane cu tati perfecti care-si adora fiicele si le protejeaza peste masura. Eu n-am avut un tata perfect, dar am avut (si am) un tata care mi-a aratat viata, asa cum e ea. M-a invatat ce inseamna curajul, mi-am depasit frica in fiecare secunda, mi-am antrenat mintea, m-am auto-educat si intotdeauna, dar intotdeauna am stiut sa obtin ceea ce imi doresc.
Daca ar fi sa dau timpul inapoi as alege sa-mi retraiesc propria copilarie in locul oricarei alta optiune. Si daca ar fi vreodata sa am copii, sunt 100% convinsa ca el e omul care i-ar trata corect si care i-ar invata sa nu se teama de nimic. Iar activitatile de bunic-nepot (zic nepot!) n-ar fi nicidecum plimbari plictisitoare prin parc, ceea ce ma incanta la nebunie! Dar...nu vorbim de nepoti.

Pe 8 noiembrie, in cateva ore adica, e ziua tatalui meu. Am incalcat codul tacerii si ii dedic aceste cuvinte/amintiri/ganduri, mai mult ca sa-i testez memoria :) Glumesc! Sunt la peste 600 de km  distanta dar asta nu ma face mai putin fiica ta :)
La multi ani!

Un castel din carti de joc

Increderea este asemeni unui castel din carti de joc. Putin au rabdare si pricepere sa-l construiasca, si mai putini isi asuma riscul ca o simpla rafala sa-l darame. La final, castelul din carti de joc, construit cu migala, reprezinta un peisaj frumos, admirat, iti ia ochii. Dar poate sa dispara intr-o secunda.

Cand eram mica obisnuiam sa joc un anume joc de carti cu sora mea. Incepea cu doua carti spriijinite una de cealalta intr-o forma triunghiulara. Fiecare dintre noi punea cate o carte peste(sau in lateral), astfel incat constructia sa capete o forma si sa NU se darame. La final, cand cartile se epuizau, fiecare dintre noi trebuia sa ia cate o carte, usor, cu grija, astfel incat constructia sa NU se darame. Cine darama mormanul...pierdea. Trebuia sa-ti studiezi bine miscarea, sa analizezi CUM sa pui/sa iei cartea de joc din gramada fara sa daramai si sa pierzi. Un joc...de dexteritate :)

Cred ca e la fel si cu increderea pe care o castigam prin munca, migala, dexteritate, dar culmea o putem pierde usor, stupid, rapid.

Am intalnit FOARTE putini oameni care m-au uimit prin sinceritatea lor debordanta si am intalnit chiar mai putini oameni care au fost sinceri cu mine intotdeauna. Chiar si in momentele in care s-ar fi temut de reactia mea, ar fi vrut sa nu-mi provoace durere, nervi, panica, oamenii au fost sinceri cu mine. Si, evident, chiar daca sinceritatea acestora mi-a provocat durere, nervi, panica, ciuda (sau ce altceva mai vreti) m-am lovit de argumentul suprem "macar a fost sincer/a".
Eu, la randul meu, nu am fost intotdeauna un om extrem de sincer. Mi-am invatat lectia si am decis ca indiferent ce, adevarul ramane vesnic adevarat. O minciuna, cat de mica poate sa provoace catastrofe.
Mai exista si acele mici minciuni nevinovate, sau "white lies", cum le numesc americanii. Eu le consider cele mai periculoase. Daca ne educam sa le tratam cu atat de multa usurinta si sa le judecam atat de superficial, fapte minore catalogate drept  "minciuni nevinovate" trec prin procesul bulgarelui de zapada. Stiti exemplul nu? Formezi un bulgare de zapada mic si ii dai drumul de sus din deal. Pe masura ce se rostogoleste acesta creste iar pericolul sa raneasca pe cineva creste direct proportional.
Din acest motiv spun un NU hotarat minciunilor albe si "nevinovate".
Tot ceea ce omite adevarul se cheama minciuna.

Dar...omul are implementata genetic aceasta eroare...dorinta de a nu spune/omite adevarul. De cand suntem mici si ascundem adevarul de teama unei pedepse, pana in stadiul adult in care o minciuna naste alta si traim intr-o lume falsa. Cred ca ne e teama de sinceritate pentru ca ne e teama de profunzime. Ne place atat de mult sa ne ascultam propriile minciuni si sa supravietuim intr-un univers de paie incat am acceptat minciuna ca forma de viata, ca parte din noi.
Totusi, ca o concluzie (mi-am permis ingamfarea de a incheia fiecare articol printr-o maxima personala) v-as spune asa:
Poti sa castigi increderea unui om chiar si a doua oara...insa nu va mai fi niciodata la fel.

Posibil si imposibil

Credeti ca oamenii se pot schimba? Eu nu.
Simt ca am mai dezbatut acest subiect...dar imi este lene sa caut printre articolele mai vechi. Poate repet: oamenii evolueaza, oamenii involueaza, invata, se adapteaza dar esenta ta de fiinta umana va ramane mereu aceeasi. Ai potential sau nu ai potential.
Poate ca de-a lungul timpului am crezut ca pot sa schimb oamenii. De putine ori insa. De cele mai multe ori am asteptat ca acestia sa-si auto-constientizeze capacitatea de a evolua de a se imbunatati.
Astazi insa n-as vrea sa fiu eu cea care schimba un om. Nici in bine, nici in rau. Cred cu tarie ca atata timp cat nu ai ajuns la concluzia schimbarii din proprie initiativa este doar o alarma falsa.
N-as putea sa duc o lupta de convingere pentru o cauza care intr-un final s-ar dovedi a fi pierduta.
Am incercat candva sa conving un prieten ca "stiu eu mai bine" desi nu daduse inca de pragul de sus. (asa numesc eu revelatia = a da cu capul de pragul de sus)
M-am zbatut in zadar sa conving cu argumente care de care mai puternice (in mintea mea) ca am dreptate, ca stiu despre ce vorbesc, ca nu sunt rau intentionata. Intr-un final am reusit intradevar sa-mi zugravesc o imagine de femeie cicalitoare, maniaca sa controleze. Atotstiutoare?
A venit si revelatia (a mea de data asta) :  cu oamenii dragi sunt intotdeauna cel mai dura. De la ei am pretentii, soarta lor ma intereseaza si de cele mai multe ori dorinta apriga de a-i ridica ma face chiar si sa le dau un sut in fund.
Eu n-am stiut sa motivez oamenii cu minciuni de genul "o sa fie bine" . Eu n-am stiut sa sterg lacrimi de depresie prin complimente false. Eu am ridicat cu palme sau chiar cu dusuri reci oamenii ce au avut nevoie de mine. Am spus verde-n fata ce cred, oricat de amar ar fi fost verdictul.
Cum spuneam, oamenii dragi ma fac sa ma dezlantui. In rest...recunosc, putin imi pasa, cine ce. Daca ai nevoie de un umar pe care sa plangi nu te aseza prea confortabil pe al meu, pentru ca voi incerca mereu sa te conving ca meriti, poti, stii mai mult decat sa plangi.
DAR (pentru ca intotdeauna exista un "dar")...metoda mea nu are intotdeauna rezultate si e foarte posibil sa nu fie cea mai buna. Eu sunt mult prea ambitioasa, orgolioasa si perfectionista. Pentru mine un tel nou (oricat de inalt ar fi) reprezinta mai mult decat o provocare. Orgoliul meu alearga intotdeauna dupa perfectiune si am impresia ca e loc de mai bine. Nu cred ca exista provocare careia sa nu-i fi dat curs...in felul meu. Chiar si atunci cand incerc sa ajut un om consider ca e o provocare...Ca POT , ca TREBUIE!
Lupt, lupt, lupt.
Ce-o fi mai bine? Sa traiesc intr-o continua lupta? Sa cedez? Sa abandonez? De ce trebuie eu sa vad mai mult atunci cand omul din fata mea nu vede, nu crede, nu stie?
M-am hotarat sa renunt in a transforma provocari pierdute in esecuri personale. Uneori, doar uneori, cand trebuie sa abandonez lupta nu inseamna ca am pierdut. Inseamna ca am pus eu mai mult suflet, am vazut eu mai mult potential decat exista.
Uneori luptele pierdute ma ranesc mai mult decat vreau sa recunosc. Obisnuiam sa consider ca nu sunt eu capabila sa motivez.
Si am ajuns la o concluzie (pe care v-o spuns si voua ):
Oricat de multa viata ai avea in tine sau ai insufla in jurul tau tot n-ai putea sa faci pe cineva sa fie viu.

E simplu. La fel ca toate celelalte concluzii :)

Cu si despre...

... mine.

Mai am o zi, mai putin de o zi chiar si implinesc...28 de ani. Stiu ca de la 25 mi-am propus sa-i numar invers si de un an incoace traiesc ca si si cum as avea 22-23... Nu e important sa ne rezumam la cifre. Nu ma simt de 28, poate pentru ca nu stiu daca 28 ar trebui sa aiba un...feeling anume... Asa ca hai mai bine sa spun ca nu stiu cati ani am.
Cred ca am luat-o putin invers de-a lungul vietii. Prea multe extreme, prea mult de alb sau negru, etape traite ca o supradoza sau ca o coma.
Nu regret nimic. Am trait o viata frumoasa. Scriu de parca as mai avea putini ani s-o traiesc si simt de parca abia acum mi-ar incepe. Imi planuiesc un inceput de viata spectaculos :) Dintr-un motiv cat de poate de simplu: nu vreau sa ma plictisesc niciodata traind.
Fara revelatii sau lectii invatate la 28 de ani. Sunt atat de putini si prefer sa fiu considerata in continuare naiva si tanara si fara de experienta :)
Recunosc, pentru prima oara de cand ma stiu am un oarecare sentiment de incertitudine. Asta imi spunea cineva anul trecut : in 2012 trebuie sa inveti ca nu poti sa controlezi totul si trebuie sa inveti sa traiesti FARA sa controlezi totul....
Da, nu controlez totul. Nimic nu mai e batut in cuie si nu mai incerc sa ghicesc in stele viitorul sau sa-l controlez cu puterea mintii. E mai simplu asa. Pentru mine.
As putea sa insir aici zeci de maxime, noi mantre de aplicat si lectii intelese. Dar, cum spuneam mai sus: fara revelatii. Cea mai adevarata explicatie e deseori si cea mai simpla. Pentru ca asa e viata ; simpla! Te nasti, traiesti, mori. Artificiile (metaforice) sunt doar la nunti si costa bani :) N-o sa auzi vreo serenada in timpul primului sarut si nici n-o sa traiesti noaptea nuntii in stil american. Si nici n-o sa iubesti ca-n povestile lui Sandra Brown :) Dar e bine! E bine pentru ca poti totusi sa iti pui dorinte si ele sa se implineasca...pentru ca ti se da sansa sa lupti, sa dai piept cu viata, sa iti traiesti propriul destin, sa te deosebesti din multime, sa te iubesti, sa te urasti, sa mori, sa renasti... Suntem construiti din emotii si ar fi pacat sa nu le descoperim pe toate.

Mai marturisesc si ca... as fi vrut cumva sa ...sar peste ziua de maine... Am sa fiu inconjurata de cei mai cool oameni din lume, dar, parca nu-mi place oficialitatea titlului 28... Lumea incepe sa aiba pretentii iar eu ar trebui sa am vreun plan...concret...

Ei bine...n-am :)