Fara de nimeni

Cand am ascultat prima oara melodia lui Pink Floyd Wish You Were Here eram in Vama, la Ovidiu (sau la Stuf cum ii spune acum). Era seara, primele stele se iteau pe cer iar eu tocmai ma instalam intr-un hamac cu un pahar de bere in brate. Intre doua valuri sparte puternic si-o rafala de nisip am auzit primele acorduri de chitara. Apoi ma intreba cineva din cer:
"So, so you think you can tell
Heaven from Hell,
Blue sky's from pain. "

Intre revelatia provocata de aceste sunete si pielea de gaina care-mi cuprindea pe rand fiecare centimetru de corp am ajuns la refren:
"How I wish, how I wish you were here.
We're just two lost souls
Swimming in a fish bowl,
Year after year ; "

Cred ca atunci, in acel moment mi-am dat seama ca nu-mi lipsea nimeni si nimic. Desi parea idilic sa iti doresti acel "cineva care sa fie acolo" caruia sa-i strangi mana si sa-l inviti la o partita de inot :) eu n-am avut deloc acest sentiment. Am iubit cerul plin de stele, am iubit vantul ce starnea nisipul din jurul paharului meu de bere, mi-am iubit pana si praful ce mi se aduna in par (pe atunci plete lungi si rosii) dar n-am simtit deloc nevoia sa iubesc pe altcineva.
Poate ca "wish you were here" era de fapt promisiunea mea catre mine. Ca oricand, oriunde, oricum, ma voi regasi eu pe mine si fericirea de-a ma avea. De-a fi eu, impacata, constienta, deloc dependenta de fericirea ce mi-o poate da altcineva.
Si inca nu stiu daca in sufletul meu zace o iubire de sine exagerata sau daca am invatat sa inteleg ca desi omul este un animal ce calatoreste "in haita", nu-si imparte sufletul cu nimeni.

Genetic vorbind, ne nastem egoisti :)