Încă un an

Țin minte că anul trecut, înainte de ziua mea, eram din nou asaltată de panici și demoni. M-am ținut tare și mi-am dorit atât de mult să-mi împart momentul cu cineva încât, în seara dinaintea zilei mele de naștere, am rugat o prietenă să nu mă lase singură la miezul nopții. Ceea ce s-a și întâmplat.
Și am fost mai mult decât surprinsă cat de mulți oameni frumoși au fost alături de mine vrând să-mi arate că eu contez pentru ei.
Spuneți ce vreți, dar, mai devreme sau mai târziu veți vedea că în anumite momente fericirea noastră nu depinde doar de noi, depinde de anumiți oameni. Și ar fi bine ca aceștia să fie cei potriviți. E simplu să-i identifici. Oamenii potriviți se bucură atunci când ești fericit. Și cu oamenii potriviți îți este ușor să fii fericit. Sau să-ți împarți fericirea.

A mai trecut aproape un an de atunci. Un an extrem-extrem de plin. Cu lecții, oameni, călătorii, întâmplări și, ceea ce așteptam eu cu tot sufletul: vindecare emoțională.
Lecțiile le-am învățat, călătoriile le-am păstrat în minte, întâmplările le-am trăit și...de oameni m-am bucurat. Mulți oameni noi, unii pasageri, alții surprize plăcute, prietenii consolidate, alții au fost - inevitabil - lecții.
Îmi place să recapitulez, înainte să "devin mai înțeleaptă cu un an" și să arunc o privire de ansamblu asupra omului ce eram anul trecut pe vremea asta și să privesc omul ce-mi zâmbește azi în oglindă. Dacă-mi zâmbește, pentru ca îl accept și când e încruntat.

Anul ăsta e mai "special" pentru că "schimb prefixul". Oare ar trebui să știu ce să spun? Oare ar trebui să "devin un cetățean responsabil" ? Oare ar trebui să am un plan?

Una peste alta,  nu voi avea posibilitatea să cuget "în direct" despre cumpăna asta psihologică. Anul acesta mă rup puțin de oamenii mei și îmi fac eu, mie, un cadou frumos. Vreau să-mi împlinesc cei 30 de ani plini în Dublin. Și iau cu mine singurul om de pe fața pământului care m-a acceptat exact așa cum sunt: mama. Pentru ea chiar am fost o provocare, încă de înainte să se chinuie 12 ore în travaliu.

În altă ordine de idei nu mă simt nici mai tânără și nici mai bătrână de cum arăt. Maturitatea habar n-am în ce anume poate fi cuantificată și nici nu cred că e cazul să demonstrez ceva, cuiva.
Sunt un om și...cam atât. Un om căruia i s-au împlinit cam toate dorințele în ultimul an. Un om care a făcut cunoștință cu el însuși în fiecare zi și, tot în fiecare zi, a mai învățat câte ceva nou.

Sunt un om care, seara când pune capul pe pernă, doarme. Bine.

Încă nu știu ce voi face în cel de-al 30-lea an și nici nu mi-am propus ceva concret. Dar promit să continui să exorcizez demoni în scris. Și să fiu eu.

Top O'the evening to ya!

Treci peste

Treci peste dimineţile gri, monotone, somnoroase, răcoroase, cu un zâmbet.
Chiar dacă îţi zâmbeşti ţie, în oglindă.
Chiar dacă nu-ţi stă părul bine și te strâng pantofii şi hainele alea în vogă arată complet aiurea odată imbrăcate, treci peste!

Chiar dacă îţi vine să-ţi strângi de gât prietenii cei mai buni pentru că sunt încăpăţânaţi şi te contrazic doar din plăcerea de a o face, unde mai pui că tu le vrei binele, treci peste!

Chiar dacă eşti pus în situaţia superficială de a fi consilier psihologic pentru o mulțime de oameni care, deşi ţi-ai rupt din timp şi din creier să le dai sfaturi, ei le vor ignora. Treci şi peste asta.
 [...]
Chiar dacă ți-ai pus la bătaie ultimele emoții disponibile, gândind că poți să îți asumi o dezamăgire și te-ai dezbrăcat de orice ogoliu, însă tot n-a fost suficient - treci peste.

Ai să simţi pe moment că nu poţi, că îţi pulsează tâmplele, că simţi crimă în instincte, că îţi vine să arunci bricheta în benzinărie, că îţi vine să îţi pui poşeta pe umăr şi să pleci pur şi simplu acasă, să plonjezi sub aşternuturile alea care dis de dimineaţă (cu o ora întârziere) erau fierbinţi şi confortabile şi nu-ţi dădeau voie să le părăseşti.
Ai să simţi sub limba gustul cafelei tale delicioase, mirosul somnului ce-ţi bântuie pielea, lenea unei zi de weekend, lehamitea de după concediu, ai să simţi tot ce se poate încleşta de fiinţă ta şi te poate convinge că în pat, sub plapumă, e mai bine ca oriunde.

Dar ai să simţi şi mândria cuceririi noilor limite şi răbdări. Ai să simţi că ai crescut, că nu mai dai frâu liber nervilor, că nu mai clachezi în mâinile stresului şi că nu-ţi mai dau lacrimile când tânjești după afecţiune dar aceasta pur şi simplu refuză să te alinte.
Pentru că totul trece. Într-un fel sau altul, într-un timp sau altul, totul devine istorie. Memorabilă sau nu.
Şi, aşa cum nu îţi aduci aminte depresiile de acum un an, aşa poţi să nu-ţi aduci aminte dezamăgirile sau frustrările de azi. Vei avea cu siguranţă o altă zi în care nimic nu-ți va resuscita fericirea momentului şi mintea îţi va aluneca în cele mai negre şi melancolice colţuri ale vieţii.

Azi nu. Azi treci peste.

Hrăneste-mă

Aveam senzația clară că am scris cândva un articol ce se numea "Prizoniera pragmatismului", pentru că nu voiam să mă repet în cele ce urmează. Și da, este adevărat, l-am scris. Și-mi place. Deși nu mai am aceeași viziune despre viață ca atunci, regăsesc trăsături și trăiri comune.
În fine. Azi vă vorbesc despre monstrulețul ce-l hrănesc și încep să-l iubesc. Nu, nu este vorba despre Nemo :)
Ci despre pragmatismul meu. Îl hrănesc cu sinceritate, cu detașare, cu logică, cu rațiune, cu un oareșce egoism și apoi reiau. Îmi pare rău că mi-am șters (fără să vreau) câteva din scrierile ce voiau cumva să mă prevină asupra a ceea ce se va întâmpla. Mă avertizam, eu pe mine, că - dacă ajung să mă acomodez cât de puțin cu eu-ul prezent...ei bine, s-ar putea (în stilul meu extremist) să ajung sa iubesc de-a dreptul viața mea actuală.

Deși îmi plăcea și de Cristina-cea-dramatică-și-poetă (doar știți că sunt mai multe Cristine) astăzi mă aflu în cea mai relaxată perioadă a vieții mele. Și am conștientizat chestia asta chiar azi - în timp ce-i scriam prietenei mele suedeze - câteva vorbe despre ce mai fac și cum mai sunt. Băi sunt bine. Și n-o spun doar așa, că m-am săturat să zic că sunt rău (cinstit vorbind, nici nu-mi aduc aminte când am fost rău ultima oară - exceptând faza cu ștersul scrierilor, când am turbat). Sunt relaxată, împăcată, liniștită, de mă tot uit în oglindă și mă aștept să iasă cineva din mine și să mă zguduie. Am seri sau dimineți în care îmi spun  "Cristina, ești prea liniștită!Trebuie să se întâmple ceva!Trebuie!Trebuie!". Dar nu se întâmplă. Sau, dacă se întâmplă ceva (ma refer la ceva care să îmi perturbe starea asta) reușesc foarte-foarte repede să mă detașez.

Faptul că am renunțat să mai am așteptări, să vreau să fac pe placul oamenilor, să vreau să fiu centrul atenției, să planific totul în amănunt sau să controlez orice poate fi controlat și să despic firul în patruzeci de mii mă transformă încet încet într-un om confortabil. Să ne înțelegem, nu mă plafonez, ci devin împăcată cu ceea ce sunt. Îmi doresc să evoluez însă nu mai consider că evoluția mea este co-dependentă de oamenii din jur. Devin Elveția :) Am mai spus asta. Neutră și autonomă. Și îmi place la nebunie.
Asta se întâmplă oarecum în contradicție cu personalitatea mea însetată după profunzime și metafore, cu atât mai mult cu cât niciodată n-am avut înclinație spre matematici sau logică. Am iubit poezia și filozofatul, am visat cu ochii dechiși și mi-am dorit să traiesc în basme. Și acum există aceste dorințe doar că, surprinzător, acum există și convingerea că îmi pot oferi eu singură toate aceste lucruri, fără să fiu dezamăgită dacă planetele nu se aliniază iar eu nu primesc afecțiunea de care (cred) că am nevoie.
Nu sunt mândră de pragmatismul meu, nu e neaparat ceva ce aș vrea să mă definească. Dar, așa cum îi spuneam și prietenei mele, e ceva ce se întâmplă natural fără ca eu să controlez situația. În plus, mă liniștește și m-a adus într-un loc foarte împăcat cu mine. Ceea ce e mult. E foarte-foarte mult pentru mine. Faptul că-mi permit să spun întotdeauna fix ceea ce gândesc și ce simt, fără menajamente, faptul că nu mă simt neajutorată și complexată și frustrată când lucrurile nu merg cum aș fi anticipat eu  - ci, din contră, reușesc să mă adaptez sau să îndrăgesc noul și imprevizibilul - mă face (din nou) să cred că mă îndrept în direcția bună.
Și, până la urmă, asta îmi doream dintotdeauna: o direcție.

P.S. Am început să recunosc blonda din oglindă :)

Octombrie are două zile. Prima e în a 11-a zi și e a TA

Daaa, știu că nu e primul articol de blog pe care ți-l dedic, dar...ce să-ți fac daca mama ta cea frumoasă a născut mai întâi un pui de drac cu mâncărimi în degete care se ocupă cu scrisul?

Așa că relaxează-te, râzi sau plângi, ai să mai auzi povestea cu cel mai cuminte copil cu păr țepos care s-a transformat în cel mai frumos îngeraș blond. Poate că nu chiar în fiecare an de ziua ta, dar, într-o formă sau alta o să-ți pun povestea în scris. Pentru că sunt mândră că te am și sunt sigură că o mie de alți frați (chiar mai puțin enervanți sau răsfățați) n-ar putea să mă facă mai fericită decât o faci tu.
Citește mai jos ce-ți dedic azi, de ziua ta.
Cândva, sper să-ți șadă în bibliotecă un exemplar. Tot cadou :)

"[...]
La doi ani după mine s-a născut sora mea. Ea la început de octombrie, eu în ultima zi a aceleiași luni. "Vlad" a venit pe lume cu un dezavantaj: era fată. Tata visa băiat. Și nu s-a sfiit să își arate nemulțumirea. Copila era aproape creolă ( habar nu am cu cine semăna) brunetă și cu părul țepos, zgriburit. Cuminte, calmă, tacută și vorbind pe dos toate cuvintele. Stâlcit, sâsâit, rârâit...totul anapoda.
[...]
Cu sora mea am început să comunic în urmă cu abia vreo doi ani. Până atunci am tratat-o cu o superioritate oarecum parentală, protectivă doar prin prisma faptului că mă așteptam ca ea să-mi fie supusă.
Nu îi câștigasem nici respectul și nici încrederea, dar aveam pretenția ca acestea să îmi fie oferite tacit din partea ei. Aveam senzația că ar trebui să-mi fie recunoscatoare, anticipat, pentru că mă are acolo, în cazul în care, printr-o minune, ar avea nevoie de cineva înțelept care să o ghideze în viață.
Abia după vreo două-trei altercații între orgoliile noastre mi-am dat seama că ea nu este surioara plăpândă și naivă pentru care trebuie să caftesc puștii din clasele vecine de la școală.
A devenit, intre timp, o femeie frumoasă și inteligentă, surprinzator de matură pentru cât de răsfățată mi s-a părut mie că a fost de-a lungul vieții. Cu trăirile ei, cu sentimente la fel de profunde ca și ale mele și cu o personalitate poate chiar mai puternică decât a mea. Și ținea doar de mine să mi-o fac prietenă, în loc să mă aștept ca asta să fie de la sine înțeles, din moment ce am împărțit același pat vreo 12-13 ani și aceeași cameră vreo 18 ani.
Am reușit, cumva, după multe mărturisiri și confesiuni. I-am arătat că sunt acolo, că vreau să o cunosc și că o respect. Iar dragostea frățească și lejeritatea familiară au fost un bonus, binevenit."

Mi-am încheiat citatul :)

Știu că nu îți spun niciodată că te iubesc, dar știu că tu știi că așa e. Nu înțeleg de ce, de fiecare dată când vreau să-ți fac vreo declarație frumoasă nu-mi vin în minte decât amenințări la adresa celor ce ar putea vreodată să îți facă chiar și cel mai mic rău. Pentru că mă pricep cel mai bine să tai capetele oamenilor și cel mai puțin să le spun celor dragi ce simt pentru ei.

La mulți ani azi! Să-mi fi TU oricând și să mai fim NOI de o mie de ori, că ne iese bine.

Poveste cu maci și suflet

Cu șapte ani în urmă, tot în octombrie, mi-am scrijelit cu tuș pe spate povestea hibridului Nymphetamine. Simbolului i-am adăugat câțiva spini, ca un avertisment, că mai sunt și țepoasă.
De șapte ani încoace, n-a existat nicio zi în care să-mi regret tatuajul. Are o valoare sentimentală mare, e parte din mine, indiferent dacă timpul l-a decolorat și i-a modificat foarte puțin forma.

Că iubesc tatuajele nu mai e niciun secret. N-am avut și nici nu voi avea niciodată prejudecăți vis a vis de oamenii tatuați, îi voi privi intotdeauna cu admirație, indiferent ce au ales să-și deseneze pe corp. Există oameni pentru care tatuajul este foarte intim și personal, oameni care așteaptă mult până decid ce își doresc să păstreze scris în pielea lor pentru restul vieții.
Există pasionați, pus și simplu, care adoră începând de la senzația din timpul tatuatului și până la opera finală.
Există chiar și colecționari de tatuaje. Aceștia păstrează în pielea lor opera și energia artistului fără să fie legați în vreun fel emoțional de tatuaj.

Cei mai mulți totuși sunt oamenii pentru care tatuajul are o poveste, o însemnătate. Tatuajul unește și inmagazinează în corpul tău ceva de care fie nu vrei să te desparți vreodată (amintiri, senzații, motto-uri, avertismente), fie ceva cu care vrei să te mândrești chiar și o viață mai târziu.

Acum un an, mi-am scris pe mână că n-am suflet. De ce am făcut-o, ați citit probabil aici. Ca o ironie a sorții, dintre toți curioșii care încercau să-mi descifreze "I have no soul"-ul de pe mână, mai toți citeau "I love my soul". Oricum mi se pare oarecum invazivă întrebarea "ce înseamnă tatuajul tau?".
Câți privitori atâtea concluzii, câți oameni atâtea preferințe, deci e lesne de înțeles că n-ai cum să înțelegi ce înseamnă pentru MINE tatuajul meu și, mai mult, nici măcar nu trebuie să îți placă.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că, oricât de mult aș aprecia eu oamenii tatuați, chiar nu aș înțelege doi oameni cu tatuaje identice. Aș înțelege dacă doi oameni și-ar face tatuaje care să se completeze reciproc, chestie de emoții și cuplu, dar sub nicio formă tatuajele identice sau copiate.

Am simțit nevoia să-mi acopăr tatuajul fără de suflet. Nu simt însă nevoia să justific de-ce-ul. Și, chiar dacă pare la mintea cocoșului, pentru cei ce mă cunosc cât de cât, nu pot decât să zâmbesc și să vă spun că nu. Chiar nu e atât de ușor de înțeles. Nici de-ce-ul mesajului inițial și nici de-ce-ul deciziei de a-l înlătura.

Macii în schimb, îmi plac. Mi-au plăcut de când eram copil. Macii fragili, macii catifelați, macii atât de vii și sălbatici și frumoși. Știu că în unele culturi floarea de mac simbolizează moartea, dar chiar nu are nicio legătură cu tatuajul meu. La fel cum în alte culturi simbolizează pacea, liniștea și dulcea otravă a opiului. Pentru mine însă macii sunt florile care-mi plac și care mă fascinează și cu care mi-aș umple casa dacă ar rezista mai mult de o zi.
De câte ori trebuie să-mi ies din minți și să scap de demoni îmi imaginez că sunt într-un câmp cu maci.
Așa că...mi i-am pus pe mână. Atât.

Breaking point

...sau, mai pe românește, momentul ăla în care ies demonii din tine.

Sunt mândră de mine. Mi-am petrecut aproape jumătate din viață căutând să înțeleg de-ce-uri. Au contat mai mult metaforele și evoluția minții mele decât orice altceva. Ori de câte ori am încercat să fiu altcineva înafară de mine am eșuat.
Cu toate astea, ca o ironie a sorții, nu pot afirma că mă cunosc. Există evident câteva lucruri care mă definesc și mă diferențiază, am câteva calități unice și câteva defecte groaznice. Ca noi toți de altfel.

Categoric sunt alt om decât eram anul trecut pe vremea asta. Și anul trecut pe vremea asta eram alt om decât cu un an în urmă. Pentru că evoluăm sau involuăm. Mie îmi place să cred că am evoluat. Viața are un mod acid de a ne da peste nas exact atunci când ne credem buricul pământului și credem că gata, mi-am învățat lecția. Exact atunci, cineva de nicăieri șoptește "pariu?!"

Uite așa, cu nasul pe sus și gura până la urechi, cu zen-ul uploadat și convingerea că "în sfârșit sunt împăcată cu mine" am început să prind drag și dor de o oarecare monotonie. Și să cred că sacul cu demoni a ajuns la fund. Că i-am epuizat. Sau că i-am dresat și putem conviețui ca niște prieteni.

Pentru că anul acesta a fost unul plin de lecții, revelații, conștientizări și emoții noi. Am luat decizii noi. Am luat decizii bune. Am învățat lucruri noi și frumoase. Am găsit soluții bune, am urmat pași noi. Am făcut TOTUL ca la carte. Am fost un elev exemplar.
Disciplina fiind (ați ghicit) EU.

Să gândești sincer, să vorbești sincer, să gândești curat, să faci bine, să îți asumi ce faci și ce spui, să iei și pauze, să te exprimi coerent,, să ții cont de cei din jur, să nu faci rău nimănui, să te ții în lesă, să te mai lași și liberă, să renunți la control, să te deschizi, să, să , să, să, să...

Doar că - așa cred eu cel puțin - nu există un locșor din ăla feeric în care cineva te premiază pentru că ai fost cuminte și ai învățat bine. Nu spune nimeni "bravo Cristina, ești un om mai bun, ai luat nota 10 pentru că te cunoști mai bine și îți faci mai puțin rău".
Nu e ca și cum ajungem vreodată la căsuța aia de turtă dulce în care nu trăiește nicio vrăjitoare. Și trăim fericiți până la adânci bătrâneți. (cred c-am mai zis-o pe asta)
Cred că...dacă am găsit o metodă prin care să fim împăcați - este fix o metodă prin care putem fi împăcați ATUNCI - în acel moment. Pentru că mâine sau poimâine te poți împiedica și lovi cu capul de vreo bordură. Și categoric dispare tot zen-ul și toată împăcarea.

Saaau... să zicem că nu te împiedici. Să zicem că, fără nicio rea intenție sau fară niciun avertisment, cineva poate să deschidă o ușiță (pe care habar n-aveai că o ai) în spatele căreia se află niște demonași (din nou - pe care habar n-aveai că-i cunoști).

Și...atunci ce faci? Iei partea pozitivă a lucrurilor și mulțumești că ai ajuns să-i cunoști acum, când ești antrenat la dresaj demonic? Sau... iei magneziu?