Şi râd...

Când mă uit în oglindă, când ma înghesui la metrou, când se termină ora de antrenament la sală, când stau şi scriu pe blog. Râd.

Când mă apuc grăbită de gătit, meticulos, ordonat, metodologic...dar îmi dau seama că NU am dead-line, că pot să fac câtă dezordine vreau...şi îmi pun un pahar CU vin, râd şi...ascult muzică zen.

Când aştept la semafor şi mă trezesc brusc într-un grup de şcolari, fie ei şi la liceu, dar avem aceeaşi statură, ne îmbrăcăm după aceeaşi modă ... şi...wow...mă pierd între liceeni ? That feels GOOD!

Când mă trezesc dimineaţă şi ABIA AŞTEPT să ma duc la birou pentru că acolo e plin de oameni pe care eu îi iubesc. Acolo e cafeaua mea delicioasă.
Şi micul dejun...ieşit din comun. Azi dimineaţă am primit o bucată de pastramă crudă adusă de la Odorheiul Secuiesc şi o ciocolată de la Ploieşti. Aşa...pus şi simplu..." ţi-am adus să guşti Cristina!"

Există oameni, mulţi, frumoşi care ABIA AŞTEAPTĂ să te vadă... Oameni cu care..dintr-un motiv sau altul nu te-ai văzut de muuuult timp...şi care nu-şi doresc altceva decât să schimbe 3 vorbe cu tine. Dezinteresaţi!
Râd!

Octombrie al meu a trecut atât de repede. Şi te iubesc măi octombrie, căci la finele tău am venit pe lume. După ce-am chinuit-o pe mama 12 ore de travaliu.
Dar uite că e la final...imediat. Agitaţie, oameni, întâmplări, furie, nervi şi ...totuşi...multă...multă bucurie. Râd!
Pentru că NU sunt obişnuită ca eu să fiu eu. Să nu aparţin. Să fie bine că NU aparţin. Să n-am nicio altă treabă decât să râd şi să mă bucur că viaţa e chiar frumoasă. Fără rahaturi americanizate.

Am fost invitată într-un grup motivaţional pe Facebook. Din lipsă de timp nu am avut cum să particip. Totuşi, îi citesc. Şi unul dintre "to do-urile"  grupului era să găseşti 10 lucruri pentru care eşti recunoscător azi.

Sunt recunoscătoare pentru că :
nu trebuie să MINT că sunt fericită. Şi nici nu trebuie să mă prefac că sunt fericită
există soră-mea şi mama şi tata şi Claudiu şi sunt aşa cum sunt
îl am pe Nemo şi pentru că am reuşit să îl păstrez
am cei mai mişto colegi...oricât de mult îi chinui eu zilnic
am atât de mulţi prieteni de care nici nu ştiam
mi s-au împlinit TOATE dorinţele pe care mi le-am pus până acum
nu mi-am pierdut minţile şi am reuşit să învăţ din toate experienţele prin care am trecut
mă uit în oglindă şi îmi place ce văd
nu mă mai tem de nimic şi mi-am depăşit chiar şi cea mai mare fobie
ştiu să iubesc
există Depeche Mode

Sunt 11 lucruri menţionate mai sus, intenţionat am scris aşa... Poate mi-e lene mie să notez acum toate lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, cu siguranţă există încă pe atâtea şi unele chiar nu doresc să le anunţ publicului devorator de noutăţi. Nu contează. Motive să fim fericiţi există.
Important e să nu devenim de plastic. Important e ca în momentul în care ne uităm în oglindă să ... RÂDEM!

Râd pentru că ...puţin îmi pasă câţi ani împlinesc (deşi credeam că la vârsta aia se moare), râd pentru că pur şi simplu NU OBOSESC să fiu eu. Râd pentru că îmi este din ce în ce mai uşor să nu-mi amintesc nimic din trecut. Râd pentru că habar nu am ce îmi rezervă viitorul. Râd pentru că nu mă sperie nebunia în care păşesc zilnic. Râd pentru că mă vindec. De mine, de cine eram eu. Şi e bine.
Râd pentru că există destin. Râd pentru ca nimic nu e la întâmplare.

Râd pentru că RÂSUL meu e cel de la urmă. Cel ce râde mai bine.

Cel ce a plâns până acum.

Ironia unei ...nopti de toamna

Nu exista alta modalitate sa o spun decat foarte-foarte direct: la prima mea iesire cu fetele, de cand am devenit cu acte in regula single&fabulos, am mintit o seara intreaga ca...sunt...casatorita.

Niciodata n-am fost de acord cu iesitul "la agatat" in cluburi. Nu-s mironosita si am scapat de prejudecati acum multa vreme, insa, in afara unei aventuri de o noapte, nu vad rostul idilelor legate in cluburi.
Asa ca, de fiecare data cand am iesit in club cu fetele am fost chitita pe dans si distractie CU fetele. Si, de-a lungul timpului am devenit experta in metode care functioneaza la indepartarea domnilor prea...pofticioso-insistenti.
Fara sa ma dau rotunda, cunosc pe dinafara aproape toate tehnicile de "vanatoare" practicate. De la fixatul cu privirea o seara intreaga de tipul "esti cea mai fascinanta femeie din incapere"  pana la "ce coincidenta si eu sunt (aici completati voi)". Mai exista si specia masculului care pandeste pana cand prada devine inconstient de beata pentru a-si manifesta o opinie. Excludem aici femeile care traiesc pentru cocktailurile gratuite castigate in cluburi sau depresivele razbunatoare care sunt convinse ca POT SCHIMBA ceva la personalitatea ex-ului daca isi maresc palmaresul...sexual...

In concluzie: clubaraia autohtona (doar pe asta o cunosc) e o mare jungla. Suntem cu totii animale, iar in anumite circumstante devenim sclavii instinctelor de inmultire.

Mie-mi place sa dansez. Da, e flatant sa ai ochi atintiti asupra ta, insa...cam atat. Mai ales acum.
Acum am nevoie de prietene, de ras, de distractie, de dans epuizant de mult si multa rabdare cu mine. Si inca mai cred ca poti petrece o seara autentica "cu fetele" fara nicio influenta masculina.

Asa ca...mi-am muscat buzele, limba, unghiile si chiar am aprins o tigara la finalul unei nopti (reusite per total) in care am spus de prea multe ori "imi astept sotul"  sau "multumesc, dar sunt casatorita".
Ba chiar, la un moment dat, un vanator expert m-a intrebat cu tupeu : "Daca tot te dai maritata, unde ti-e verigheta? Si cati ani aveai cand te-ai maritat?12?"

Wow! Cu siguranta a devenit incredibil de sexy in ochii mei dupa aceasta...constatare. Not!

Nu este un articol trist. Nu ma simt descurajata si nici n-am sa renunt la iesirele cu fetele. Am insa o nelamurire: de ce ati crede domnilor ca o femeie maritata ar fi mai putin disponibila?

Data viitoare am sa mint ca sunt insarcinata :) De dragul privilor oripilate :)

Nu pot trece mai departe...

...daca nu am acest moment de sinceritate. Daca nu avortez gandurile toate si le duc in continuare in interiorul meu ca si cum ar fi forme de viata.
Dar...cum sa fac asta? Cum sa ucid un trecut deja mort, cum sa ma contrazic (din nou) si sa ma dezbrac de haine pentru a fi judecata, biciuita sau chiar pentru a provoca placere celor ce se hranesc cu suferinta altora?
Imi blestem profunzimea si imi blestem masochismul si imi blestem sufletul si imi blestem emotiile toate.
Nu stiu cum par eu vazuta din afara, de prieteni, de amici, de cunostinte, ce eman, cum arat sau ce transmit. Sincera sa fiu...in momentul de fata nici nu prea imi pasa pentru ca nimeni nu a trait in locul meu si prefer sa-mi tratez starile cu egoism.

Uite...chiar in acest moment m-am izbit (fara sa vreau) cu cotul de masa. Si m-a durut (si inca ma doare) de mi-au dat lacrimile instantaneu. Ma gandeam cum ar fi sa traiesti zilnic cu durerea aceea surda si intensa ce pare sa-ti paralizeze o parte a corpului si orice ai face nu-i poti tine piept.
Am inchis ochii si am incercat sa respir incet, sa stau linistita cateva secunde pentru ca STIAM (stiam, stiam stiam) ca va trece daca astept putin.
Eh, ok. Hai sa materializam asta la o scara mai mare.

Cunosti cauza, cunosti motivul, cunosti procesul, nu stii durata. Iar apoi, minunatia ta de creier/subconstient sau celelate personalitati  de care nu stiai (pentru ca nu v-a facut nimeni cunostinta) ies la iveala.

Mai intai te lupti cu insomnia. O scurta perioada pentru ca organismul cedeaza epuizarii psihice si fizice.

Dupa ce incepi sa dormi noaptea si sa zambesti ziua...afli cu stupoare ca ai devenit....somnambula.
Si ca faci chestii in somn... de care iti dai seama abia a doua zi dimineata.
Nu e bine. Incerci totul pentru a scapa de acest obicei. Pentru ca nu vrei sa ajungi sa-ti scape de sub control...mai mult decat a facut-o deja. Ceri pareri avizate...si ti se spune ca e Post Traumatic Stress Disorder. Nu-ti vine sa crezi. Zici ca sunt americanisme si incerci sa te ignori
.
Urmeaza partea cu motanul. Al tau, ala dragut, pe care il idolatrizezi de 8 ani. Brusc...nu-l mai suporti. Nu-l mai poti auzi, nu mai poti pune mana pe el, nu vrei sa-l vezi, nu mai interactionezi cu el. Si pisoiul intra in depresie. Dar parca nu-ti pasa. Ceva uman din tine iti spune ca nu e bine sa-l chinui, ca trebuie sa ai grija de el, sa-i oferi aceeasi atentie ca si pana acum. Dar in afara de a-i asigura hrana zilnica si a curata dupa el...pur si simplu nu mai faci nimic.

Cand crezi ca nimic nu s-ar mai putea intampla....ti se face pofta sa-ti aprinzi o tigara. Stii ca n-ai mai fumat de doi  ani, nu mai suporti fumul de tigara, urasti fumatul. DAR mori daca nu fumezi o tigara. Si o fumezi. Ce sa faci... Nu ti se face rau (asa cum te-ai fi asteptat) ci din contra...regasesti o senzatie a naibii de placuta. Te uiti in oglinda, iti dai doua palme si iti spui ca nu e posibil ca dupa 2 ani de nefumat si un an de mers ZILNIC la sala si mancat cel mai sanatos posibil...sa iti bagi mizeria aia in plamani.

Bomboana de pe coliva...ta na na... vine atunci cand incerci sa-i povestesti unei prietene despre casa ta, viata ta, ultimele intamplari...si...te trezesti din senin si cu o naturalete incredibila vorbind la ... PLURAL! "Si la noi este..." Stai putin, care noi? Ce noi? Iar acest "act ratat", cum ar spune psihologii, te socheaza intr-atat incat de acolo, de sus, din varful muntelui fericirii din ultima perioada...te arunca direct in fundul prapastiei.

Si...ca si cum ai fi inventat masina timpului...te regasesti in oglinda de acum cateva luni.

Cerc vicios?

Daaaar... zambesti. Te trezesti dimineata, inchizi ochii, respiri aerul de toamna si inveti sa-l adulmeci cu pofta. Iti mangai motanul, iti spui ca il iubesti neconditionat pentru ca el este singurul suflet nevinovat care ti-a fost credincios pana acum.
Iti pui zeci de biletele prin casa, in cazul in care te trezesti noaptea sa le vezi...sa le citesti. Pui alarma sa sune mai des, chiar si noaptea, te trezesti, iti dai cu Bepantene noul tatuaj, ai activitati care te scot din...somnul cel viclean.
Inlocuiesti tigarile cu...SI MAI MULTA sala, si mai multe alimente sanatoase si iti anunti toti prietenii ca ai facut un lucru rau ca sa te poata certa. Ai nevoie de certurile astea.

Acte ratate vor exista poate si in viitor. Te impaci cu asta. Stii bine  CINE ESTI si CAT POTI sa oferi. Nu merita pur si simplu sa aloci nici macar un gand acelei lumi superficiale care s-a prabusit in nefiinta.

Ai cazut Cristina ?Te ridici. Mergi mai departe. Tot un americanism spunea ca nu conteaza de cate ori cazi daca ai de fiecare data puterea sa te ridici.

O am.

Viaţă în tot şi în toate

Cu siguranţă Dumnezeu nu ar fi îngăduit ca eu să exist pe acest pământ fără un scop precis. Eu, grămada asta de carne, cu doar 163 de centimetri şi 49 de kilograme, cu ochii verzi, două tatuaje şi miliarde de sentimente, trăiri sau scântei ascunse în fiecare milimetru de piele, compunsă din celule vii.
Îl neg pe Dumnezeu de câte ori sunt nefericită, dar apoi când îmi dau seama că sunt compusă din emoţii mă uit spre cer şi încep să urlu : De ce Doamne ? Ce vrei Doamne să înţeleg ? Să simt ? Să transmit ?
Nu se poate ca un om să fie compus din atâtea trăiri şi sentimente şi senzaţii şi idei şi cuvinte doar...degeaba. Ar  fi prea uşor. Doamne dă să nu fiu profundă. Să nu filozofez. Doamne dă să mi se pară că sunt deşteaptă, să mi se pară că ştiu ceva despre viaţă, dar eu de fapt să fiu fadă şi să mă compun din nimic.
DOAMNE DĂ!
Că altfel îmi pierd minţile.
Dacă întradevăr simt şi văd şi miros şi cunosc şi ştiu şi aud...şi totul e real...Să mă leg de fiecare gest, de fiecare mişcare, de fiecare secundă, să văd dincolo de fiecare existenţă superficială ? E o pedeapsă.

Fericiţi cei săraci cu duhul. Şi dacă vi se pare că o dau în chestii religioase, vă rog sa apăsaţi butonul X din colţul din dreapta, sus.
E adevărat. Fericiţi sunt doar cei săraci cu duhul, care nu au aşteptări şi se mulţumesc cu puţin.
Cei ce au curajul să se avânte şi să caute mai mult decât o simplă existenţă...aceia sunt nebuni.

Cei ce n-au niciodată linişte...cei ce se încăpăţânează să existe cu o personalitate proprie şi unică, cei ce îşi permit să fie diferiţi, să rămână ALTFEL, să respire nebunie, să nu fie modeşti, să nu respecte regulile şi să nu accepte că "merge şi aşa" sunt condamnaţi să fie arşi pe rugul prejudecăţilor.

Eu...eu...văd viaţă în tot şi-n toate. Şi ştiu că mai devreme sau mai târziu totul va avea o explicaţie, un sens, un scop şi un motiv. Dacă nu înteleg acum nu înseamnă că nu există, înseamnă doar că nu sunt pregătită.
Ar fi prea uşor să nu existe şi alte lecţii pe care să le invăţ. Ar fi prea simplu ca toată încăpăţânarea mea de până acum să fi fost doar un moft.
Paşii mei întortochiaţi din ultimii 10 ani să fi fost pur şi simplu un tango eşuat fără nicio semnificaţie ?

Nu cred.
Viaţa e mult prea frumoasă ca noi să existăm degeaba. Fiecare moment tânjeşte după profunzime. Ar fi absurd să nu umplem clipele cu amintiri, să ne abţinem zâmbetele, emoţiile, cuvintele. Suntem capabili să dăm viaţă.
Cum să n-o facem???

I take no shit

Sau, cum ar spune românul : "nu-s dusă la biserică".

Vă tot scriam eu acum ceva vreme că, indiferent cât muncim la noi, evoluăm, studiem, ne cizelăm, ne acceptăm şi aşa mai departe, cu toţii avem o adevărată natură, un sine distinct şi o esenţă care...rămâne aceeaşi. Adică: (puteţi să mă contraziceţi cât poftiţi) oamenii nu se schimbă.

Aşadar, orice aş face, rămân o scorpie. Pot să fiu o scorpie simpatică, care şi-a acceptat adevărata natură şi învaţă să-şi folosească inteligent veninul din dotare saaaau...pot să mă prefac la infinit că sunt altcineva şi niciodată să nu-mi iasă.

Nu pot fi silită, educată, dresată, controlată, manipulată de către nimeni, înafară de mine. Şi da, am nevoie să fiu ţinută sub control însă, din păcate nimeni nu va reuşi vreodată acest lucru fără să vreau eu mai întâi.

Încearcă să mă forţezi să...ceva, orice...şi am să devin bestia cu şapte capete din poveştile copilăriei tale.
Nu sunt o femeie draguţă şi docilă iar asta, de-a lungul timpului mi-a adus multe relaţii eşuate.
Totuşi, am preferat să sufăr, să mă frâng într-o mie de bucăţi, să îmi văd sufletul târât prin noroi decât să fiu ceva ce ştiam că nu pot să mimez pe termen lung.

Nu am acceptat şi nu voi accepta însă niciodată lipsa de corectitudine. Nu mă aştept să-mi deschizi uşile, să duci tu gunoiul, şi nu mi-e jenă să-ţi cumpăr bere dacă îţi e lene să te ridici de pe canapea la 1 noaptea. Dar, te rog frumos nu mă confunda cu o mironosiţă ce se încadrează în standardele feminine din revistele glossy.
Pe cât de mică, firavă şi inofensivă (sau uneori chiar naivă) îţi par, îmi pot dubla doza de venin instantaneu şi-ţi fac viaţa un iad pe lângă care filmele horror îţi par comedii romantice.

Da, ştiu, am numai de pierdut cu atitudinea asta...N-am să găsesc bărbatul care să ma suporte, trebuie să mă schimb, bla-bla-bla.
Crede-mă....am auzit toate poveştile astea şi sunt foarte capabilă să recunosc că NU consider cele mai sus menţionate ca fiind calităţi. Nu sunt mândră de personalitatea mea însă nici nu mă reneg.

Sunt EU! Şi voi continua să fiu eu. Cu tine, fără tine, viaţa mi-a demonstrat că ştiu să "cad" mereu în picioare.
Şi uite aşa am prins curaj. Şi încredere. Şi tupeu.

Judecă-mă !
Oricum nu-mi pasă :)

Uneori

Uneori...aparţii. Pur şi simplu. Total. Fără efort, fără să cugeţi prea mult, ţi se pare atât de firesc...încât nu ştii cum de n-ai aparţinut până atunci.
Te dăruieşti cu totul, cu o uşurinţă dezolantă, te transformi într-o singură persoană, o singură minte, un singur suflet, un singur organism, lăsând la o parte poezia sau romantismul, atunci cand eşti un TOT -  funcţionezi parcă mai bine.
Faci abstracţie de 2-ul pe care-l vede toată lumea pentru că ţie deja ţi se pare atât de firesc universul vostru încât e ca o prelungire a ta.
Ştii ce gândeşte...când îi este foame, la ce oră face pipi dimineaţa, ce va scoate prima oară din frigider şi ştii prea bine ce are să greşească, când nu te ascultă sau când are nevoie să taci.

Monotonia asta fascinantă se întâmplă uneori fără eforturi şi cu o naturaleţe uimitoare...de parcă cineva ar fi oprit timpul in loc şi v-ar fi inversat creierele.
Oricum eşti acoperit de celulele celuilat (fizic vorbind), ii cunoşti gustul salivei, nici mirosul transpiraţiei nu te şochează sau alte rutini...umane şi fireşti...până la urmă.

Dacă vreţi să vorbesc în metafore aş spune că uneori doi oameni se contopesc...devin o singură fiinţă. Cu bune, cu rele, nu suntem întotdeauna mulţumiţi de imaginea noastră din oglindă. E şi normal. Dacă am fi mulţumiţi n-am mai avea nevoie de evoluţie...Iar fără evoluţie am fi nişte pioni simpatici. Şi atât.

Revenind la aceşti doi oameni care aparţin unul altuia total şi necondiţionat...ba chiar cu o anumită recunoştinţă. Eşti tot timpul conştient că oricât de ameţit ai fi, celălalt te are în grijă, că poate tu uiţi să exişti, însă prelungirea minţii tale, cealaltă pereche de mâini şi de picioare din dotare te vor purta cumva, în siguranţă, spre cărări mai bune.

Aş spune că nu se poate întâmpla oricui dar asta ar presupune că eu cunosc pe toată lumea :) Aş spune că nu e musai vorba de iubirea din filme dar parcă şi sentimentele ajută. Aş spune că ţi se întâmplă o dată în viaţă însă ar însemna că sunt trecută şi pe patul de moarte.

Nu voiam să vă vorbesc despre CINE şi CÂND ci despre CUM şi (sau) CÂT.

Dacă ţie, omule, îţi este uşor să aparţii...te rog să o faci. Fă-o bine! Fă-o pentru tot restul vieţii tale.

Dar CE înseamnă "pentru tot restul vieţii tale/voastre" ? Există ?

Există ?

Eu zic că nu.