Medicament

Se spune ca timpul le vindeca pe toate si...da, asa este.
Totusi, imi doresc sa ma teleportez intr-un viitor in care sa fiu vindecata :)

Uitasem cum se trece printr-un sevraj. Uitasem de insomniile care iti pot teroriza gandurile pana la paranoia....
Uitasem ca in ciuda oricarui argument rational poti trece prin secvente de genul Trainspotting  - in care demnitatea, logica, ratiunea sau chiar constiinta sunt aruncate la cos...Si-ti vine sa implori, sa te milogesti pentru o "doza" care tu crezi ca ti-ar reda respiratia. Te uiti in oglinda si-ti vezi chipul atat de schimonosit incat ti se face mila.
Si, Doamne, pot suporta cate-n luna si-n stele, da' nu sa-mi fie mila de mine.
Recunosti simptomele. Te chircesti, tremuri. Apoi incepe panica. Daca? Daca? Daca?
Intr-un final...dupa ore in sir de chin psihic...prinzi vreo ora doua de somn. Somn "dulce" in care visezi...
Te trezesti transpirat si injuri in gand stiind ca NU mai ai cum sa adormi. Asa ca privesti tavanul pana rasare soarele si te poti privi in oglinda.
A mai trecut o zi. a mai trecut o noapte.
A mai trecut putin timp :)

Ai o satisfactie bolnavicioasa, dar poti spune cu glasul stins "I'm clean for 5 days now"

Si, da, ajuta sa scrii despre asta. Pentru ca amintirile nu tin cu tine. Iti amintesti fie tot ce-a fost mai frumos, fie tot ce-a fost mai urat. Dar ce e scris...ramane :)

Multumesc!

Invat pentru a nu stiu cata oara ca TOTUL ni se intampla la momentul potrivit si dintr-un motiv anume. Si spre deosebire de alte dati cand invatam asta stergand lacrimi amare...acum o invat cu o bucurie care ma uimeste pana si pe mine.
DACA mi s-ar fi intamplat ce mi se intampla acum cu o luna in urma probabil ca m-as fi prabusit. De ce-urile ar fi curs...m-as fi lasat prada indignarii si furiei. Insa acum, azi, in secunda asta nu pot decat sa ma uit in oglinda si sa imi multumesc...Pentru rabdare, pentru vointa, pentru putere, pentru ca inteleg pana in molecula intamplarii ceea ce mi se intampla.
Nu, nu este un articol in delir, nu este unul motivational si nu caut sa ma laud. Simplitatea lucrurilor este incredibila. Traiesc niste sentimente minunate...Chiar si dezamagirea pe care o simt mi se pare fabuloasa.
Multumesc ca simt dezamagire, multumesc ca simt curaj, multumesc ca SIMT cata iubire sunt capabila sa ofer, multumesc ca simt teama dar nu ma las infranta.
Multumesc ca mi s-a intamplat totul acum cand am atat de multa energie sa ma vindec si sa o iau de la capat!
Ma simt, in sfarsit, umana. Nu imi este rusine cu nimic din ceea ce simt si traiesc.

Ma intrebam de multe ori ca imi va fi lectia de data asta...iar acum cand realizez ca eu am fost de fapt o lectie...wow!
Si revelatiile curg pe toate partile, concluziile, inspiratia, fericirea, energia, totul intr-o explozie vie...pe care n-o credeam posibila.

Sa incepem asadar!

Toate cuvintele

De cateva zile bune scriu, sterg, sterg, scriu, asa ca in cele ce urmeaza nu cautati o logica anume....

E printre putinele dati in care nu stiu cum sa moderez imbinarea dintre minte, suflet si taste. Am toate cuvintele "la mine" doar ca n-am reusit sa le definesc o ordine logica.
Ca un om al extremelor ce sunt imi place sa ma contrazica viata si cand ajung la o anumita revelatie sa o simt cu fiecare celula ce ma compune.
Ori am eu darul sa-mi traiesc momentele cu prea multa intensitate, ori acel "everything happends for a reason" prinde viata in mine, pentru mine, mai mult ca pentru altii.
Desigur, motivul pentru care traim ce traim si simtim ce simtim trebuie interpretat. Ar fi prea simplu sa intelegem DE CE-urile vietii din prima. Sa ne invatam lectiile ca niste scolari silitori iar apoi sa luam doar 10 in toate zilele ce urmeaza.
Viata ne prinde de multe ori cu lectia neinvatata.
Recunosc, am cam chiulit de la lectiile de viata. Pentru ca de cele mai multe ori m-am baricadat in sinele meu cel de neatins. Mi-am promis candva demult ca n-am sa (mai) sufar pentru nimic in lume. Si m-am tinut de cuvant.  Pana la nesimtire :)

Oare viata este incarcata cu metafore pe care noi avem obligatia de a le deslusi pentru a fi fericiti?
Da, in ultima perioada mi s-a dovedit ca totul se intampla la momentul potrivit, ca totul are un motiv, ca ni se da atat cat putem duce...intelege, sau chiar returna.
Si stiu ca m-am lovit de aceste lectii cand aveam mai mare nevoie de ele. Mai ales ca am ajuns la varsta la care nu pot fi convinsa usor ca e vopsit "leopardul"...

Totusi....
Nu am cum sa traiesc in ignoranta, cuminte, monoton, robotic. Caut poezia in tot si-n toate iar daca nu o gasesc, o inventez. Insa...acum, in acest prezent al meu simt ca si cum nu trebuie sa caut eu poezia...ci sa ma las gasita. Poetic.

Iar eu ma ascund :) Si chiar nu vreau sa stiu daca atunci cand voi fi gasita am sa explodez intr-o mie de culori sau voi fi uitat demult sa ma exprim. Insa pana la mine mai sunt munti de metafore ce trebuie explorati.

Faţă în faţă cu Dave Gahan si Depeche Mode

În 2006 am trait intens euforia primului concert Depeche Mode in Romania. Am dansat, am transpirat, am tipat, m-am bucurat si i-am iubit mai mult din acel moment.
Iar imediat dupa concert am fugit in 2 mai, la mare, sa imi revin. Doar marea si soarele ar fi reusit sa-mi "spele" muzica lor din urechi. Dar Vama Veche era bantuita de Depeche Mode... Fani sau nu, aproape toti vamaiotii lui 2006 erau hipnotizati de show-ul incendiar de pe stadionul Lia Manoliu.
La mare valurile se spargeau iar Dave promitea sa ma poarte "on a trip, around the world and back..."
Apoi, in 2008 presa anunta, spre bucuria fanilor, un nou concert in Romania, pe 16 mai 2009. Eram in delir. Am asteptat ca biletele sa fie puse in vanzare cu degetul pe mouse, la miezul noptii. Organizatorii promiteau primului cumparator un tur backstage. N-am avut norocul sa castig...insa nici nu mai conta. Aveam biletele pentru concertul din Bulgaria, de la Sofia, aveam bilete in fata scenei in Bucuresti... numaram minutele... Din pacate insa cu doua zile inainte de concert Dave s-a imbolnavit...mai multe show-uri au fost anulate, inimi frante, sperante spulberate, fani in lacrimi... eu printre ei.
Mi-am promis eu mie ca "urmatoarea data cand vor concerta in Romania am sa-i vad faţă în faţă." Era atat de puternic sentimentul incat am trecut rapid peste dezamagirea anularii concertului. Stiam. Pur si simplu.
3 ani mai tarziu Depeche Mode au lansat un nou album , au anuntat un nou turneu. As putea sa descriu emotiile si trairile mele in pagini bune. Dar am senzatia ca mi s-au terminat cuvintele. Pentru ca am scris de atatea ori despre pasiunea mea, despre muzica lor, despre lumea in care ma transpune muzica lor, despre perfectiunea ce imbina sunetul si cuvintele... Un fan adevarat m-ar intelege din priviri. Iar pe ceilalti nu caut sa-i conving :)

Cu doar cateva zile inainte de concert am aflat ca e posibil sa-i intalnesc pe baieti intr-o sesiune de Meet&Greet organizata de Cosmote. Mai erau doar 3 zile in care puteam sa particip la concurs... Wow! 3 zile in care am facut propaganda in lung si in lat pe intreg internetul, mi-am convins toti prietenii sa concureze pentru ca eu sa imi maximizez sansele de castig. Din afara pare nebunie curata insa, cum ar spune Einstein  "normalitatea e plictisitoare". 3 zile cu secunde lungi cat anii...cu minute chinuitoare, cu sperante crescute pana la cer si nopti bantuite de vise...
Am visat intr-o noapte ca-i spuneam lui Dave (culmea!) "Trebuie sa castig si trebuie sa ne intalnim si sa imi vorbesti! MERIT asta, am nevoie de asta, asa ca alege-ma pe MINE"

N-a fost ca-n basme, n-am castigat eu invitatia pentru 2 persoane la Meet&Greet....
A castigat-o insa un prieten foarte bun. Care, bineinteles, si-a impartit bucuria cu mine.

Intalnirea in sine, desi nu a durat mai mult de 15 minute....mi-a depasit toate asteptarile. Mi-a rasplatit fiecare articol scris cu pasiune pe blogu-mi si mi-a recompensat devotamentul ce-mi statea scris chiar si pe tricou (DEVOTED). Emotii, fericire, iubire. Asta s-a intamplat.

Le-am promis celor de la Cosmote ca DACA ajung sa dau mana cu cei de la Depeche Mode (concursul se numea As Da Orice) le voi da toate zambetele care mi-au ramas de acum inainte, toate lacrimile de fericire, toate povestile spuse nepotilor si, mai ales, voi da viata titlului de "cel mai fericit dintre pamanteni".

Ma tin de cuvant, da?

Momentul potrivit

Fericirea vine...

  întotdeauna la momentul potrivit.
     în urma unei băi fierbinţi într-o depresie
        ca un pansament pentru nevroza mea de toate zilele
           ca să-mi contrazică fiecare argument acid
               ca o avalaşă de...placere
                    ca să-mi demonstreze că pot să cred în mine
                                              să-mi facă în ciudă
                                                       să-mi tortureze mintea în cele mai incredibile moduri

Şi, a naibii să fiu dacă există fericire mai mare decât atunci când ştii, cu toata fiinţa ta, că ţi s-a împlinit o dorinţă. Urmează o linişte... surprinzatoare. Pentru prima oară după...atât de mult timp...nu-mi aud gândurile, nu-mi caut cuvintele, nu-mi doresc nimic mai mult decât ieri, nu aş vrea să fiu nicăieri altundeva....
Savurez existenţa mea, în mine, cu mine şi-mi place atât de mult să fiu eu... să simt ce simt eu, să ştiu ce ştiu eu... Adie uşor un iz de teamă. Teama că cineva, oricine ar putea să intre abuziv şi să-mi fure acest moment, atât de AL MEU!
AL MEU băăăăăăăăăăă! AL MEU!
Dar, pentru că întreg sufletul mi-a fost reinventat, îmi revin repede şi-mi spun:: " Nimic nu-ţi poate lua acest moment Cristina. Ai ajuns atât de departe încât e imposibil"

Mi-a fost dor de mine bă! De mine! Şi de momentele mele de nebunie, neînţelese de voi :)

Femeia perfecta e cu happy end

:)
Revedem (amandoi) serialul House MD pentru ca ne era dor de umorul acid al protagonistului si, in plus, ne stimulam ipohondria acuzandu-ne reciproc de toate bolile din lume. Da, ne tinem in priza, ce mai :)
Anyways, pentru ca orice lucru bun o da mai devreme sau mai tarziu in bara, acest serial are un episod dedicat multi-femeilor de succes. Doctorita, directoare de spital, proaspata mama adoptiva si iubita pasionala este pusa in prim plan pentru a da un dram de speranta spectatoarei ce vrea sa "Se poata!".
Sa ma judece wonder-women-urile de pretutindeni care-si sacrifica viata construind cariera si culmea, reusesc miraculos sa transforme ziua intr-una de 48 de ore, 24 la job, 3-4 la sala, restul cu plodul si inca doua minute facand amor salbatic (pentru ca DA, atunci cand esti wonder-woman n-ai nevoie de mai mult de doua minute ca sa simti placerea maxima).
Nu zic ca nu se poate sa fii bun la job, sexy in timpul liber, matern/patern cu aia micii si pasional de la brau in jos atunci cand e cazul. Doamne Fereste!
Acum insa, astept sa-mi spuneti voi, astia cu mai multi prieteni decat mine, DACA ati cunoscut vreo super-femeie perfecta pe toate planurile. Si da, exageram. Vreau sa cunosc femeia care da stingerea la firma, ajunge acasa si reuseste cumva sa fie mama eroina, apoi mai prinde 4-5 ore de somn in care reuseste sa-si regenereze fizicul de invidiat; dis-de-dimineata isi face constiincioasa exercitiile (altfel nu-mi explic super fizicul), apoi da un nou sens zilei celui mic, apoi re-devine amanta memorabila a iubitului sau si apoi e fresh, desprinsa din reviste, sa inceapa o noua zi la birou.

Pentru ca eu daca dorm mai putin de 8 ore pe noapte am crima in priviri, merg impleticindu-ma pana la bucatarie si-i pun lui Nemo un cartof in bolul de mancare, in loc de crontonele. Apoi incerc sa ma spal pe dinti cu fond de ten. Apoi incerc sa fiu seducatoare cu sotul meu dar cand il iau in brate ma ia somnul si mai adorm vreo 15 minute.... Imi dau seama ca mai am 10 minute sa ies din casa si "decid" brusc sa ma imbrac lejer in jeansi, sa ma incalt cu tenisi si sa mizez pe frumusetea naturala a lipsei de machiaj si a parului prins in coada. O zi la birou, desi imi iubesc jobul si colegii, poate sa ma oboseasca uneori cat pentru o saptamana intreaga iar seara la sala, recunosc, imi dau ultimul dram de suflare. Cand ajung acasa si fac putina ordine o mai fac si de ochii soacrei, iar gatitul ala delicios cu laude se intampla mai mult in weekend. Si n-am inclus deloc copilul, nici macar n-am loc sa ma gandesc la asta!
ESTE POSIBIL sa ma trezesc odihnita, sa ma fac frumoasa, sa-mi iubesc cu foc barbatul si sa stralucesc la munca iar apoi sa ma fac apetisanta la sala. Dar nu zilnic. Ca nu-s perfecta.

Asta e concluzia dezamagitoare de azi: eu nu sunt femeia perfecta :)
Dar vreau s-o cunosc!

Fara de...

magie :)
Cu cat ne concentram mai mult pe o perfectiune anume (una anume, caci una generala este aberant de imposibila) cu atat pierdem de fapt din esenta nebuniei.
Asa si cu mine... ma regasesc din ce in ce mai putin printre paginile propriului meu blog. Jurnalul meu de trairi a devenit un autentic majordom britanic. Este cu nasul pe sus, acid, uneori nepoliticos si are din ce in ce mai putini prieteni.
Bine, anti-sociala din mine recunoaste ca n-am vrut blog ca sa am prieteni... Totusi, unde mi-s povestile?
M-am obisnuit atat de mult sa folosesc ciornele atunci cand scriu, sa nu-mi scape nimic fara sens, logica sau corectura...
Gandurile mele pline de profunzime sunt parca in razboi cu pragmatismul.
Sau copila cu versuri in suflet si-a pierdut rima?
Totusi, am vazut eu intr-un film, la un moment dat, ca explicatiile cele mai simple sunt deseori si cele mai adevarate.
In curand blogul meu are sa implineasca 6 ani. Daca analizam omul ce-a scris aici an de an...s-ar putea sa-i descoperim vreo...6 personalitati :) Iar cel dintai nu este nicidecum cel din urma.
Cine eram eu aum 6 ani? Cine sunt eu astazi?
Ar fi fost chiar trist sa raman aceeasi eu, este incitant cat de noua si necunoscuta ma simt fara sa-mi pun gandurile pe blog :) Nu spun ca vreau sa renunt la blog, dimpotriva. Vreau sa-l fac al meu, cel de-al 6-lea om.


Curand